Specii de vânat

Bizamul (Ondatra zibethicus), denumit și ondatră, șobolan mirositor, șobolan moscat, șobolan de apă (deși e incorect, există o specie diferită numită astfel), șobolan bizam, șobolan de mosc este un mamifer rozător mic semiacvatic (din familia Cricetidae, subfamilie Arvicolinae) răspândit în mlaștinile, lacurile puțin adânci și pâraiele din America de Nord și care au fost introduse și în Europa. A pătruns în fauna României pe două căi: una în anul 1938, evadând din crescătoriile de lângă Praga și coborând pe Dunăre, a intrat prin Crișana și Banat; alta - în 1951 când a venit în Delta Dunării, scăpând din crescătoriile din Rusia. Astăzi este răspândit de-a lungul tuturor râurilor din România, dar mai frecvent în Lunca și Delta Dunării.

Descriere: Aspectul său general este acela al unui șobolan mare, cu lungimea corpului + trunchi de 23-40 cm, la care se adaugă coada de 18-29 cm, deci cam de trei sferturi din lungimea corpului. Greutatea este de 680-1816 g. Longevitatea este de patru ani. Bizamii au adaptări speciale pentru înot: picioarele posterioare au cinci degete, între care se află o dezvoltată membrană interdigitală, mărginită de peri aspri, care ajută la înot; coada cilindrică la baza și turtită lateral către vârf este solzoasă, aproape lipsită de peri, servește drept cârmă. Picioarele anterioare au numai patru degete, prevăzute cu unghii puternice, utilizate la săparea galeriilor. Urechile sunt mici, aproape ascunse în blană. Incisivii sunt puternici, de culoare galbenă și cresc necontenit.

Blana, considerată semiprețioasă, este constituită din două rânduri de peri, unii subțiri, scurți, moi și deși, numiți peri de acoperire; alții mai lungi și aspri, cu rol de protecție a celor lânoși. Culoarea generală a blănii este cafeniu-închisă sau spicată cu negru pe spinare și flancuri și cenușiu-cafeniu-deschisă pe abdomen. Membrele și coada sunt cafenii spre negru.

Habitat: Animal semiacvatic, bizamul caută locuri în jurul apelor cu vegetație bogată, invadate de papură, făcându-și galerii în maluri și diguri, așa încât orificiul de intrare în galerie să fie sub nivelul obișnuit al apei, la un nivel la care nu îngheață iarna. Dacă apele scad, își sapă altă galerie, în așa fel ca intrarea să fie tot sub nivelul apei. În Deltă Dunării își construiește sălașuri plutitoare alcătuite din stuf și papură, cu aspect de movile, cu diametrul de 0,5-2,0 m și înălțimea de 1,5-1,8 m, în interiorul cărora își croiește galerii și cuibul propriu-zis. În acest fel rezolvă problema menținerii intrării subacvatice în galerii, deoarece movilele plutesc în derivă și oricum o intrare este întotdeauna sub apă.

Comportamentul: Bizamii sunt excelenți înotători și scufundători, ei se servesc pentru propulsarea în apă mai ales de picioarele de dinapoi și de coadă, iar picioarele din față le ține alipite lângă corp, având astfel un stil de înot cu totul inedit pentru un mamifer. În timpul înotului scoate din apă numai capul și spinarea. Poate să rămână sub apă 12 minute, atât pentru căutarea hranei, cât și pentru a scăpa de eventuale urmăriri de către prădători. Pe pământ se deplasează încet. Considerat mai mult nocturn, a fost observat activ și în timpul zilei. Datorită unei substanțe mirositoare, denumită mosc (de unde și numele popular de șobolani mirositori), secretată de o glandă perianală situată lângă organele genitale, bizamul își delimitează un teritoriu propriu.

Hrana: Bizamul este un mare consumator de plante acvatice, dar ocazional mănâncă și hrană de origine animală.

Hrana o constituie părțile verzi aeriene ale tuturor plantelor acvatice, în special mugurii (suliga de stuf), tulpinile proaspete și rizomii de stuf, papură, pipirig, rogoz, nufăr, apoi puținele fructe, ca cele de nufăr și mai ales fructele cu miez bogat și cu gust de castane ale cornacilor (Trapa natans). Consumă și plante din culturile agricole (boabe de porumb și de alte cereale) și cele de legume din apropierea apei, dar și ierburi de pe maluri, lujeri din apropierea apei etc.

Vara se hrănește cu părțile verzi ale plantelor acvatice, iar iarnă cu tulpinile proaspete și rizomii de stuf, papură, pipirig, rogoz. Cu toate că hrana de iarnă este redusă cantitativ, ea este mai consistentă.

Ocazional consumă și hrană de origine animală: larve și adulți de insecte acvatice, melci, scoici, crabi și raci, pești mici, amfibieni (broaște) și mici rozătoare.

Un individ consumă zilnic în medie 0,5 kg hrană. Bizamul nu face rezerve de hrană, iar iarna se hrănește cu rădăcinile și cu rizomii plantelor acvatice de sub gheață.

Enotul, numit și câine enot și viezure (bursuc) cu barbă (Nyctereutes procyonoides), este un animal nou în fauna României. La noi a pătruns din URSS, unde a fost introdus în prima jumătate a sec. XX. Prima semnalare oficială în România a fost în 1951, în apropiere de București.[1] S-a extins, fiind întâlnit sporadic în întreaga țară.Face parte din familia Canidae, alături de lup, vulpe, șacal etc. Lungimea corpului este de 60–90 cm, coada de 15–25 cm și poate ajunge până la 10 kg.

Descriere: Este un animal omnivor, putându-se hrăni cu fructe și plante de apă, deși preferă o alimentație carnivoră, cuprinzând broaște, insecte acvatice, șoareci, bizami, păsări și ouăle acestora etc. Este un animal de amurg și noapte, aparițiile diurne fiind întâmplătoare. Blana are o culoare între gălbui-roșcat și cafeniu-închis, cu spicul perilor de culoare neagră. Pe spate, pe obraji și picioare domină nuanțe mai închise, iar ventral cele deschise (brun-gălbui).

Enotul are un fel de "favoriți", aflați la baza gâtului, care îl fac ușor de recunoscut.

Trăiește în special în apropierea apelor, rar în zone cu umiditate mai scăzută. Nu este foarte legat de un anumit loc, deși își petrece mult timp în vizuină. În unele cazuri luptă cu vulpea pentru a prelua vizuina acesteia.

Împerecherea are loc în februarie-martie. Masculul și femela formează o familie pe perioada împerecherii și creșterii puilor.

Gestația durează cca. 62 zile după care cei 6-8 pui lipsiți de vedere sunt îngrijiți în vizuină timp de 4-5 săptămâni.

După 3-4 luni cățelandrii devin independenți și părăsesc vizuina pentru ca, toamna, să se mute în zone potrivite pentru hrănire, străbătând la nevoie mari distanțe.

Câinele enot, de asemenea, cunoscut sub numele japonez tanuki este o specie care seamănă cu Ratonul spălător dar care aparține familiei canidelor, fiind unicul reprezentant al speciei de Nyctereutes care hibernează. Acest reprezentant al canidelor cu morfologia corpului scurtă și îndesată este din punct de vedere al procurării hranei mai mult un oportunist decât un adevărat prădător. Stârvurile, ouăle, insecte, puii, melcii, micile rozătoare, broaștele și chiar broaștele râioase la al căror venin se pare că rezista, constituie principala sa alimentație, completată totuși cu unele vegetale sau ciuperci. În timpul toamnei, greutatea enotului crește considerabil pentru ca acesta să-și constituie rezervele de hibernare. Cu toate acestea, hibernare nu este sistematică deoarece depinde de temperatura ambiantă. În cazul în care aceasta nu coboară sub -5 °C, enotul poate să rămână activ sau în stare de repaus doar pentru câteva zile. Cu obiceiuri mai degrabă nocturne, enoții sunt animale destul de solitare la care nu se observă o structură socială prea dezvoltată, comună celorlalte canide, cu toate că anumite exemplare se bucură totuși de prezența altor enoți pe lângă ei.

Tanuki este în mitologia japoneză, un yōkai (spirit) al pădurii, inspirat de câine enot căruia japonezii îi atribuie anumite puteri magice. Maestrul deghizărilor, e considerat capabil să-și schimba forma după cum și-ar dori. Tanuki-i sunt adesea reprezentați cu o pălărie de paie, o sticlă de sake, o burtă proeminentă pe care ar folosi-o ca un tambur și niște testicule foarte mari. Simbol al șansei și al prosperității, ei sunt reprezentați în artă și în basmele japoneze încă din Evul Mediu.

Morfologie: Enotul este o specie de câine cu corpul scurt și îndesat, picioarelor scurte și părul des si lung. La adulți, lungimea de la cap la capătul corpului variază de la 50-70 centimetri, la care se adaugă o coada 15–25 cm. Înălțimea greabănului este de aproximativ 25–30 cm. Prin silueta sa, aspectul său facial și perii săi lungi, enotul se aseamănă cu ratonul spălător numai că are o coadă mai scurtă și de culoare uni spre deosebire de raton a cărui coadă este mai lungă și în formă de inele. Deseori, în traducerile dicționarele întocmite în pripă confuzia dintre cele două specii este foarte frecventă Greutatea enotului variază în funcție de sex, vârstă și anotimpuri și poate oscila între 4 și 6 kg vara, și între 6 și 10 kg în timpul ierni.

 

Capra-neagră (Rupicapra rupicapra) este un animal care face parte din familia Bovidae, subfamilia Caprinae. Ea este răspândită în regiunile muntoase din Europa și Asia Mică. Trăiește în grupuri de 15-30 de capre.

Morfologie: Capra-neagră are o înălțime între 110 și 130 cm, are o coadă scurtă (maximum 7 cm), având înălțimea la greabăn de 75 cm, cântărind între 30 și 50 de kg. Are un corp relativ scund, picioare musculoase cu copită despicată, un gât relativ lung terminat cu un cap scurt prevăzut la ambele genuri cu două coarne inelate și încovoiate spre înapoi. În spatele coarnelor se găsesc două glande care secretă în perioada de împerechere un lichid cleios cu miros neplăcut. În timpul verii capra-neagră are o culoare spălăcită brun-roșcată, partea inferioară a corpului fiind alb-gălbui, având pe spate o dungă neagră. Iarna culoarea caprei este brun închis, brun negricios, fiind alb pe abdomen și picioare, capul fiind de culoare albă-gălbuie, pe creștet având o dungă de culoare închisă.

Raspandire: Capra-neagră trăiește în regiunile înalte stâncoase din munții Alpi, regiunea Savoia (Italia, Elveția) până în sudul Franței, Pirinei, Dalmația, Grecia, iar spre nord până în Anatolia, munții Caucaz, munții Carpați (România), Steiermark (Austria), Tatra Mare (Slovacia), Schwarzwald (Germania).

Mod de viata: Animalul trăiește în grupuri de 15 - 30 de capre formate din capre tinere și capre mame. Această structură socială se schimbă în funcție de starea anotimpului. Vara un animal stă tot timpul de pază pentru a da la timp în caz de primejdie semnalul de alarmă. Iarna această supraveghere este mai puțin severă, grupurile conduse de un țap, putându-se amesteca între ele. În luna noiembrie este perioada de împerechere, ca la sfârșitul lunii mai să fie primele fătări de iezi care țin până la începutul lui iunie. Perioada de gestație la caprele-negre durează 6 luni, iezii devin maturi la vârsta de trei ani, iar o capră-neagră poate trăi între 15 și 20 de ani. Hrana lor constă din măceșe alpine, muguri și vlăstari de foioase sau conifere, frunze de plante diferite, iarna caprele consumă mușchi sau licheni. Pericolele la care sunt expuse caprele-negre sunt căderile de stânci, animalele de pradă ca râsul, lupul, ursul, vulturul, iar aici se pot aminti și vânătorile organizate de om.

Căprioara (Capreolus capreolus) este o specie de mamifere rumegătoare ce aparține familiei Cervidae, fiind cel mai mic membru al acestei familii.

Înălțimea la greabăn este între 65–75 cm iar lungimea corporală poate varia între 95 și 135 cm.

Vara, are corpul acoperit cu păr scurt, des și mai mult ruginiu pe spate și mai deschis pe pântece, iar în perioada de iarnă, părul este mai lung și cenușiu pe spate. Are picioare lungi și subțiri, terminate cu copite mici, despicate. Coarnele, drepte și puțin ramnificate, apar la căpriori în primul an de viață și le schimbă în fiecare toamnă. Cel mai dezvoltat simț al lor este mirosul și auzul. Căpriorul simte mirosul omului de la câteva sute de metri (200-300m), dacă vântul este prielnic.
La unele specii, dimorfismul sexual este foarte pronunțat: Masculul, Capreolus capreolus L, numit căprior[3], are dimensiuni mai mari decât femela și posedă coarne, cântărind între 20 și 30 kg. A nu se confunda cu cerbul (Cervus Elaphus L.), un animal înrudit, de dimensiuni mult mai mari, care are greutatea cuprinsă între 180 și 300 kg. Longevitatea este apreciată la 12-15 ani.

Căprioara se hrăneşte cu frunze de arbori și arbuști, lucernă, trifoi, fasole, mazăre, grâu, ovăz verde etc.

Căprioarele sunt răspândite în cea mai mare parte a Eurasiei. Ele preferă pădurile de foioase de la șes și până la munte.

Căprioara este vânată într-o anumită perioadă a anului pentru trofeu (coarne), dar și pentru carne și blană.

Castorii sunt rozătoare semi-acvatice din America de Nord, înrudite cu brebii din Europa. În prezent castorii și brebii reprezintă două cele mai mari specii de rozătoare, după capibara din America de Sud, dar în Pleistocen au existat specii mult mai mari, precum Castor leiseyorum sau Castoroides ohioensis de aproape 2m lungime.

Descriere: Castorii sunt mamifere de lungime medie, având o lungime a corpului de până la 90 cm. Greutatea castorilor variază, în funcție de specie, de la 10 kg până 31 kg. Au o blană mătăsoasă, de culoare brună-roșietică. Castorii au un corp alungit, cu membre mici și puternice. Coada lor neacoperită este mare și lată.

Reproducere: La mijlocul iernii, castorii tineri își caută un partener de reproducere, cu care rămân în majoritatea cazurilor până la sfârșitul vieții. Castorii se reproduc la sfârșitul iernii, în luna februarie, iar perioada de gestație durează aproximativ 100 de zile. De obicei, o femelă dă naștere la 5-8 pui. Puii se nasc cu blană, cu ochii deschiși și având dinții incisivi dezvoltați. Puii rămân cu părinții până la maturitate.

Areal de raspandire: Castorii pot fi găsiți în preajma râurilor și a bazinelor acvatice medii și mari, în America de Nord și în unele regiuni ale Americii de Sud.

O specie înrudită, Brebul, trăiește în Europa.

Cerbul (Cervus elaphus L., familia Cervidae) este un mamifer erbivor din categoria rumegătoare, paricopitate (Artiodactyla). Familia Cervidae cuprinde circa 49 de specii, din care se mai pot aminti căprioara, renul și elanul. Caracteristice pentru cerb sunt coarnele ramificate care, de obicei, cresc numai la masculi și culoarea brun-roșcată, cu un accentuat dimorfism sexual.

Descriere: Cerbii masculi sunt mai mari decât ciutele (femelele) și, spre deosebire de acestea, prezintă coarne caduce. Ca ordin de mărime, masculii au greutăți cuprinse între 180 – 300 kg, iar ciutele între 80 – 150 kg. Masculii pierd coarnele la începutul fiecărei luni martie, fenomen care se întinde, în funcție de vârsta și vigurozitatea fiecăruia dintre cerbi, chiar până în luna mai. La iezi , atunci când împlinesc vârsta de 1 an, în luna mai, începe creșterea primului rând de coarne, creștere care se termină în septembrie. Aceste coarne sunt, de regulă, sulițe lungi de 20–30 cm, fără rozete.

Durata de viata: Longevitatea cerbului este apreciată la circa 18-20 ani, însă în natură cerbii ajung rar la această vârstă. La vârsta de 12-14 ani cerbii ajung la maturitate. Vârsta exemplarelor vii se apreciază în funcție de aspectul exterior și trofeu, iar cea a animalelor împușcate după uzura danturii.

În perioada împerecherii masculul mugește, bocănește sau boncăluiește. Speriat, are un brăhnit nazal, ca de altfel și femela. Cerbii au mirosul dezvoltat, auzul bun, însă văzul este slab. Cerbul poate observa mai mult mișcarea decât figura omului. Se poate apropia de om până la aproximativ 15 metri fără a-l observa.

Habitat: Cerbul se adăpostește în zonele cu păduri întinse, care cuprind porțiuni de poieni sau luminișuri cu izvoare, care le oferă liniște și posedă surse de hrană. Este întâlnit și la câmpie, destul de des, acoperind, cel puțin teoretic, întreg arealul dintre zona alpină și malul mării.

Hrana: Hrana este deficitară pentru cerb în perioada iernii, ca de altfel pentru toate cervidele. Iarna hrana cerbului se compune din lujeri (tulpină sau porțiune de tulpină subțire la plantele erbacee și ramură tânără de 1-2 ani la plantele lemnoase), muguri și uneori scoarță de copac, frunze verzi rămase sub zăpadă, diferite frunze și ierburi uscate, precum și plante verzi din terenurile cultivate agricol. Ghinda și jirul constituie hrana de bază. Acceptă și reacționează bine la hrana administrată complementar de om: fân, frunzare (frunze uscate servind ca așternut sau nutreț pentru vite), suculente (nutrețuri provenite din plante cu tuberculi și din rădăcinoase) și concentrate.

Vanatoarea: Sezonul de vânătoare este cuprins între 1 septembrie - 15 decembrie pentru masculi, iar pentru ciute se termină mai târziu, la 15 februarie. Trofeul îl constituie coarnele cu craniu sau cu o parte din acesta. Trofeele neconvenționale sunt "perlele" (canini reduși), părul din coamă, „crucea Hubertus”. Vânătoarea se face cu carabină cu glonț de la calibrul 7 mm în sus. Perioada optimă de vânătoare este perioada boncănitului. Metodele de vânătoare sunt la pândă și dibuitul, cu sau fără chemătoare (boncănitoare). Împușcarea „la goarnă” este interzisă de lege. Selecția masculilor se face după aspectul extern general al coarnelor, după criteriile stabilite în cazul tuturor cervidelor.

Dusmani naturali: Lupul este dușmanul natural cel mai de temut al cerbului. Pagube mai reduse fac și râsul și ursul. Mai nou, câinii hoinari sălbăticiți tind să înlocuiască lupul, mai ales în prădarea vițeilor.

Reproducerea: Cerbul este sociabil de toamna până primăvara, perioadă în care masculii se grupează pe cârduri conduse de un cerb tânăr, iar femelele în cârduri separate de ciute, conduse de ciuta cea mai în vârstă. Doar cerbii foarte bătrâni sau foarte puternici trăiesc solitari. Împerecherea începe în luna septembrie, mai întâi în zonele de șes, apoi și la munte, terminându-se cu a doua jumătate a lunii octombrie. Între cerbii masculi se duc lupte aprige, pentru supremația cârdurilor de ciute. Este de reținut că în această perioadă, cerbii elimină un miros specific, ușor de perceput chiar și de către om. Ciutele fată, de regulă, câte 1-2 viței, foarte rar 3, care își pot urma mama la 1-2 ore după naștere.

Cerbul lopătar (Dama dama) este un mamifer ierbivor din familia Cervidae, subordinul rumegătoarelor, orfinul Artiodactyla (paricopitatele), originar din ținuturile mediteraneene. Mai trăiește sălbatic în Grecia și semidomestic în cele mai multe țări din Europa.

Cerbul lopătar face parte din genul Dama, nu din genul Cervus, care include cerbul comun (Cervus elaphus) și cerbul Sika (Cervus nippon). Diferențele principale dintre aceste genuri constau în faptul că cerbii din genul Dama produc coarne „lățite”, sunt lipsiți de părul lung de pe gât în perioada boncănitului și nu prezintă canini în maxilarul superior.

Lungimea corpului este de 1,30-1,60 m, coada de 16–18 cm, greutatea până la 120 kg (masculul) și până la 65 kg (femela). Culoarea blănii este brun-roșcată, cu pete albe pe spinare, în timpul verii, în timp ce iarna culoarea blănii pe spinare este brun-aurie. Pe burtă și pe partea internă a picioarelor blana este albă. Trăiește 15-18 ani în libertate și 20-25 în captivitate.

Coarnele apar numai la mascul. Ele încep să se lățească în forma unei lopeți de la mijlocul ramurii către vârf, fapt care a dus la denumirea de lopătar. Coarnele ajung la dezvoltarea maximă la vârsta de 10-12 ani. Coarnele, care cad în lunile martie-aprilie, se dezvoltă din nou până la sfârșitul lunii august.

Se împerechează în luna octombrie. Perioada de gestație durează 7 luni. Fiecare ciută fată 1-2 viței în luna iunie a anului următor și rămân împreună cu mama lor timp de un an.

Cerbul lopatar (Dama dama) in Romania

Cerbul lopătar este bine reprezentat numeric în zona de vest și sud vest a României, dar s-au efectuat repopulări în alte 27 de județe. Perioada de vânătoare legală este în perioada 1 septembrie - 15 decembrie pentru masculi și 1 septembrie – 15 februarie pentru femele cu tineret.

În fondul de vânătoare de la Socodor, județul Arad sunt peste 1.000 de cerbi, fiind cea mai mare rezervație de cerbi lopătari în libertate din Europa. În această pădure a vânat și Nicolae Ceaușescu.

Pe teritoriul comunei Comuna Luncoiu de Jos, Hunedoara din județul Hunedoara se află Rezervația cinegetică Valea Lungă. Între 1933 și 1935 a fost colonizată cu cerb comun și cerb lopătar. Astăzi rezervația, care se întinde pe o suprafață de peste 600 de hectare și numără 45 de cerbi.

Dihorul (Mustela putorius) este un carnivor de mici dimensiuni aparținând familiei Mustelidelor, răspândit în majoritatea Europei, nordul Africii și Asia occidentală. Dihorul a fost îmblânzit încă din timpuri străvechi, aproximativ acum 2500 ani, pentru vânătoarea de iepuri de câmp, astfel obținându-se subspecia Mustela putorius furo.

Evolutie

Dihorul primordial a fost Mustela stromeri care a apărut în perioada villafranchiană târzie. Mustela stromeri este considerabil mai mic decât dihorul actual. Cele mai vechi fosile ale dihorului actual datează din Pleistocenul Mijlociu și au fost descoperite în Germania, Marea Britanie și Franța. Rudele mai apropiate dihorului actual au fost dihorul de stepă și dihorul cu picioare negre. Dihorul european s-a desprins din dihorul de stepă acum 1,5 milioane de ani. Este înrudit cu nurca cu care poate hibridiza.

Trasaturi fizice

Dihorul are un corp subțire și flexibil, cu picioare scurte adaptate mișcării rapide în pădure printre copaci, tufișuri și în vizuinele rozătoarelor și iepurilor cu care se hrănește. Capul este mic, lat și turtit cu urechi mici și rotunde. Lungimea trupului fără coadă este de 30–50 cm, iar lungimea cozii este de alți 10–20 cm. Greutatea dihorilor variază în funcție de sex, un dihor mascul ajunge la maturitate în jurul greutății de un kilogram în schimb o femelă cântărește la maturitate 650-850 g. Femele au opt glande mamare din care se hrănesc puii pe timpul perioadei de alăptare. Dihorii nu prezintă dimorfism sexual.

Culoarea blănii variază între cenușiu, maro sau bej pe spate cu lăbuțele și burta de culoare neagră. În jurul botului și în vârful urechilor prezintă niște dungi albe în dosul ochilor. Maxilarul prezintă 34 de dinți.

Are auzul și vederea bine dezvoltate, dar mirosul este simțul său cel mai dezvoltat. Dihorul trăiește în sălbăticie între 8 și 10 ani, iar domesticit poate trăi până la 15 ani.

Comportament

Dihorii sunt animale nocturne. Se deplasează distanțe mici pentru a-și face rost de hrană comparativ cu alte animale precum jderii. Dihorul este un mamifer singuratic, excepție făcând femela, în perioada de creștere a puilor. Uneori dihorii folosesc vizuinile vulpilor sau iepurilor de casă.

Miros

Asemeni multor alte mamifere, dihorul are glande odorifere în regiunea anală cu ajutorul cărora marchează teritoriul. S-a dovedit că dihorii disting dacă mirosul a fost lăsat de un mascul sau o femelă. Ca și sconcșii, dihorul poate folosi glandele perianale atunci când este excitat sau când simte că este în pericol. O altă folosință a glandelor perianale este cea de a lubrifica excrementele dihorilor.

În cazul dihorilor domestici, mulți dintre aceștia au glandele perianale excizate, dar acest fapt nu înlătură degajarea de miros specific dihorilor din cauză că în perioada de împerechere degajează mirosul prin mai multe alte glande situate la baza cefei, precum și în altă părți ale corpului. Aceste glande servesc animalelor pentru protecția blănii. Un alt obicei, în cazul animalelor de companie, este castrarea, dar nici aceasta nu rezolvă întru totul problema mirosului și împreună cu îndepărtarea glandelor perianale duc la consecințe neplăcute în starea de sănătate viitoare a dihorului.

Boli

Dihor în libertate
Cu toate că sunt greu de observat în sălbăticie din cauză că au capacitatea de a se ascunde bine, se pot detecta cu oarecare ușurință datorită semnelor pe care le lasă precum: sunetele, urmele și excrementele.

Urmele sunt asemănătoare celor de zibelină dar mai mici și constau în 4-5 degete cu gheare nerectilinii bine dezvoltate. Urmele picioarelor posterioare sunt puțin mai mari decât urmele celor anterioare. Uneori, în zăpadă, se observă urmele lăsate de coadă.

Sunetul cel mai frecvent folosit de dihor sună asemănător unui che, che, che!!! . Țipătul dacă este mai ascuțit înseamnă că animalul este speriat sau nervos sau dacă femela vrea să-și alerteze puii. În vocabularul dihorilor mai intră și mormăieli mai rar întrebuințate.

Excrementele măsoară 6–8 cm lungime și doar 9 mm grosime. Sunt de culoare închisă în general, cu eventuale resturi ale animalelor cu care s-a hrănit precum puf, pene, smocuri de blană, păr, carapace și oase mici. Excrementele sunt depozitate în puncte determinate ale teritoriului lor, cel mai adesea în jurul vizuinii.

Imblanzire

Dihori jucându-se
Singura subspecie domesticită este Mustela putorius furo, celelalte specii la maturitate devenind nervoase și irascibile. Hibridizarea dihorului de casă cu cel comun face ca urmașii să aibă trăsături asemănătoare părinților sălbatici.

Nu se cunoaște cu exactitate când a fost domesticit dihorul, dar domesticirea lui se estimează înainte de anul 1500 î.e.n. Se crede că procesul de domesticire a fost asemănător cu cel al pisicii. Există o teorie, care afirmă că egiptenii antici ar fi avut dihori pentru a le apăra hambarele de rozătoare.

Caesar Augustus în jurul anului 6 î.e.n. a trimis dihori prin Plinius cel Bătrân în insulele Baleare, pentru a controla numărul de iepuri de câmp, care produceau mari pagube în agricultură.

Dihorul ca animal de companie

Dihorul de casă (Mustela putorius furo), subspecia domesticită a dihorului, este un animal energic, vioi, curios și îi place să se joace cu stăpânul. Din cauza curiozității lor exagerate prezintă riscul de a-și pierde viața explorând sau accidentându-se. În Statele Unite după câini și pisici, dihorii sunt următoarele animale din punct de vedere numeric folosite ca animale de companie.

Dihorii sunt pricepuți în a se băga în locuri ascunse, mici și înguste, precum în mobilier, aparatură electrică și electrocasnică, pereți sau ziduri ceea ce poate fi periculos pentru integritatea lor sau pot muri electrocutați. Din această cauză, stăpânii de dihori trebuie să-și amenajeze casa astfel încât animalul să nu fie expus acestor riscuri sau să închidă animalul într-o cușcă în timpul cât aceștia sunt plecați sau în timpul nopții.

Dihorii în mediul lor natural sunt carnivori și hrana pentru pisici nu aportează necesarul de proteine și grăsimi necesar dihorilor, însă aceasta în perioada de creștere este recomandată. Un aliment ideal pentru dihori ar fi alcătuit din 32–38% proteine și 15–20% grăsimi, întotdeauna de origine animală (nu soia). Dacă conținutul de proteine este mai ridicat de 38%, poate provoca tulburări renale dihorilor, în special celor vârstnici. Carnea și preparatele din carne de porc sunt nocive pentru dihor. Dihorilor domestici le plac de asemenea dulciurile, precum stafidele, sau untul de arahide, dar acestea trebuie date cu chibzuință datorită faptului că zaharurile provoacă tulburări în metabolismul lor. Din cauza tubului digestiv scurt, vegetalele nu aportează multă energie animalului, de aceea nu se recomandă în alimentație, decât ocazional.

Dihorii petrec între 14 și 18 ore pe zi dormind, dar când sunt treji sunt foarte vioi explorând mereu ce e nou. Perioada cea mai activă a dihorilor este dimineața și seara. În afara casei dihorii trebuiesc supravegheați îndeaproape datorită faptului că se pot băga în canalizări, vizuini și se pot pierde cu ușurință sau răni.

Dihorilor de casă le place să se joace cu stăpânii. Jocurile dihorilor sunt foarte asemănătoare cu ale pisicilor, se ascund și așteaptă să fie căutați, se joacă de-a vânatul iar mușcătura lor în timpul jocului este suavă. Animale mușcă doar în cazul când au suferit agresiuni din partea oamenilor, iar mușcătura este puternică datorită mandibulelor puternice. Jucăriile dedicate pisicilor sunt ideale și în cazul dihorilor. Dihorii când sunt stresați, excitați sau bucuroși realizează un dans caracterizat prin sărituri și scoaterea unui sunet asemănător unui doc doc doc!.

Dihori de casă dormind
Dihorii de asemenea iubesc compania altor dihor precum și cea a pisicilor.

Copiii mici trebuiesc supravegheați când intră în contactul cu dihorii, din cauză că îi pot strangula sau răni, iar aceștia reacționând pot mușca sau zgâria puternic copilul.

Dihorii de casă cer unele îngrijiri speciale, precum tăierea ghearelor și perierea blănii. Trebuie controlați de către veterinar și vaccinați. De asemenea, este nevoie ca să le fie curățate urechile cu un tampon de vată curată și grijă pentru a nu adăuga nimic în canalul auditiv. Dihorii trebuie vaccinați împotriva bolii Carré și a turbării.

Dihorii au nevoie de 10-15 ore de întuneric pe zi pentru a absorbi melanina. Dacă nu se respectă acest program, dihorul poate dezvolta boli mortale.

Intrebuintare a dihorilor

Imagine ilustrând vânătoarea cu ajutorul dihorilor
În prezent, dihorii sunt folosiți pentru transportul cablurilor în conducte lungi. În acest scop au fost folosiți de către NASA în Laboratorul de Propulsie și de către organizatorii de spectacole londonezi. Cablurile de televiziune și de sunet de la nunta prințului Charles al Angliei și al Dianei Spencer sau pentru concertul Millenium desfășurat în Piața Greenwich au fost transportate cu ajutorul dihorilor.

Dihorii, precum alte animale, se folosesc pentru testarea unor produse farmaceutice sau cosmetice sau în investigații medicale. Unele dintre aceste teste și investigații sunt controversate și descurajate de organizațiile de ocrotire ale animalelor.

Dihorii sunt folosiți și în vânătoare, pentru scoaterea vânatului din vizuine.

Blănuri de dihor
În unele țări precum Anglia, dihorii sunt folosiți în gospodăriile rurale pentru a păzi casa de șoareci și șobolani.

Blana

Blana dihorului european este prețioasă și mai apreciată decât cea a dihorului de stepă. Blana se folosește în fabricarea de paltoane, jachete, gulere și căciuli. Din coada dihorului se pot realiza pensule. Un dezavantaj al blănii de dihor este mirosul care se înlătură cu mare greutate.

Dihorul a fost crescut în scop comercial pentru valorificarea blănii prima dată în anul 1920 în Marea Britanie și ridicat la rangul de importanță economică în 1979 în Finlanda. Din cauza interdicțiilor legale privind speciile de animale ne-native în Statele Unite și Canada, aici niciodată nu au devenit populare. Dihorul european se adaptează și reproduce cu ușurință în captivitate, spre diferență de alte specii crescute pentru blană cum ar fi nevăstuica sau hermina.

Vanatoarea

Vânarea dihorului a fost cândva sportul preferat al scoțienilor. Vânătoarea se ținea noaptea, în miezul iernii. Cu toate acestea, majoritatea deceselor sunt cauzate de capcanele din oțel puse pentru prinderea iepurilor.

În Marea Britanie perioada de vânătoare începe la începutul lunii februarie și ține până la sfârșitul lunii aprilie și se realizează cu ajutorul câinilor iar în fosta Uniune Sovietică sezonul începea toamna târziu cu arme de foc, câini și capcane din lemn. Capturarea dihorilor nu are un rol important în vânătoare din cauza dificultății vânării acestora.

Festivaluri

Dihor galez
În Catalonia, Spania există un târg dedicat dihorilor denumit Târgul Dihorilor din Sabadell (Feria del hurón de Sabadell).

De asemenea, există o olimpiadă a dihorilor de casă care se ține în Mexic și este numită în spaniolă Hurolimpíada de la huron care înseamnă dihor domestic. În 2002 Carlos de Mier, cu ajutorul unor tuburi de plastic și PVC a creat un joc numit cursă de dihori (carrera de hurones). A creat acest joc inițial pentru dihorii săi Coco, Sindy și Chanel. În timp jocul a devenit popular realizându-se întruniri ale Comunității Dihorilor în urma cărora s-a născut ideea de a face un festival distractiv , educațional și pentru încurajarea întâlnirilor între crescători și iubitori de dihori. În anul 2004 s-a desfășurat pentru prima dată inedita Olimpiadă a Dihorilor de casă.

Date de interes asupra olimpiadei

Prima ediție a olimpiadei a fost restrânsă dar a atras o mare curiozitate internațională din partea diferitelor medii ale societății, ajungând astăzi un eveniment cunoscut pe plan mondial.
La prima ediție s-au prezentat 36 de concurenți (dihori) și 50 de persoane. Datorită succesului în anii următori numărul de participanți a crescut la 300 de dihori în anii următori.
Cursele de dihori sunt punctul culminant al olimpiadei, unde recordurile sunt depășite frecvent. 
Hranire

Dihorii se hrănesc cu animale mici precum: șobolani, iepuri, cârtițe, păsări, reptile, amfibieni și crustacee; pești. Pe lângă acestea își mai completează meniul cu semințe, unele fructe, viermi, larve, insecte și ouă. În cazul ouălor, obișnuiește să nu le spargă, ci doar le găurește bând conținutul acestora. Talia joasă și flexibilitatea le permite să vâneze oriunde, chiar și sub apă. Localizează prada cu ușurință datorită auzului fin, acuității vizuale, dar mai ales datorită mirosului. Are obiceiul de a aduna provizii în vizuină.

Dihorii sălbatici provoacă pagube mari în gospodăriile țărănești prin faptul că vânează păsări de curte, iepuri și alte animale mici precum și pentru terenurile de vânat mic.

Dusmani naturali si convetuirea cu alte specii

Dihor împăiat
Dihorii au ca dușmani naturali vulpile, câinii, acvilele, ulii, bufnița mare, pisicile domestice și sălbatice. Dihorii pot conviețui cu nurcile europene și cu dihorii de stepă chiar dacă s-au înregistrat și incidente dar suferă din cauza pătrunderii în ecosistemul lor a nurcii americane. Există dovezi că dihorii au căzut pradă unor jderi dar acesta nu este un lucru obișnuit, iar în conviețuirea cu nevăstuicile, acestea din urmă pot cădea ocazional victime dihorilor.

Reproducere

Dihor galez
Dihorii sunt animale singuratice, ele trăind împreună cu alți membri ai speciei sale doar în timpul împerecherii și a creșterii puilor. Perioada de împerechere este cuprinsă între lunile februarie și aprilie, perioadă în care masculii își lasă obiceiurile nocturne, devin agresivi și pot fi observați cu ușurință țipând sau luptându-se cu alți masculi. Când un mascul devine învingător se apropie de femelă și o supune cu o mușcătură de ceafă, copulând-o în timp ce scoate niște țipete caracteristice.

După 6 săptămâni de la copulare se nasc între 3 și 12 pui goi, complet neputincioși. Puii încep să deschidă ochii la patru săptămâni de la naștere iar la sfârșitul celei de-a șaptea săptămâni femela îi va înțărca. Puii încep să devină independenți după 2-3 luni, dar nu se pot reproduce decât peste 9 luni sau chiar 2 ani.

Invazia in alte ecosisteme

Dihorii au dus la distrugerea faunei indigene în anumite regiuni ale globului precum în Noua Zeelandă, unde au fost introduși prima dată în 1879 ca mijloc de control împotriva iepurilor sălbăticiți. Aceștia au început a fi o problemă atunci când au început să se hrănească și cu păsări din fauna autohtonă. Dihorii au reprezentat un pericol major pentru fauna locală datorită faptului că păsările de aici nu au evoluat în contact cu un mamifer prădător ceea ce a făcut ca acestea să fie lipsite de apărare în fața dihorilor.

Din cauza problemelor înregistrate în Noua Zeelandă, multe țări în care dihorul nu este răspândit în mod tradițional în sălbăticie au interzis introducerea acestuia.

În țări precum Portugalia, Australia, Argentina, Statele Unite, Franța, Spania, Chile sau Noua Zeelandă există prevederi legale în ceea ce privește crescătoriile de dihori, vânatul cu ajutorul acestor animale sau chiar deținerea lor ca animale de companie care duc de la stabilirea unor reguli de limitare a libertății acestora până la interzicerea totală a acestora.

În insula spaniolă La Palma, dihorii au fost introduși pentru vânătoare acum 100 de ani. Numărul licențelor de vânătoare cu dihori a ajuns la 9952, iar dihori antrenați în această activitate la peste 20.000. Dezastrul a apărut în urma eliberării sau evadării unor perechi de dihori, care datorită faptului că nu au dușmani naturali pe insulă s-au înmulțit puternic punând în pericol specii indigene de păsări precum porumbelul laurel sau sitarul de pădure sau șopârle, precum Gallotia galloti palmae.

Elanul (Alces alces, denumit și plotun) este un mamifer sălbatic, fiind cel mai mare reprezentant al familiei cerbilor. El se distinge prin marile coarne palmate pe care le poartă masculi.

Elanul trăiește în pădurile din emisfera nordică, în zona temperată și subarctică, acoperind un areal ce cuprinde Scandinavia, Siberia și jumătatea nordică a Americii de Nord.

Elanul din Scandinavia are coarnele mai simple, care seamănă cu cele ale elanilor din Siberia. Elanul nord-american (Alces alces americanus) are coarnele mai palmate decat elanii din Eurasia. Subspecia din Alaska (Alces alces gigas), atinge dimensiunile cele mai impozante: o înalțime până la 2.1m și o distanță între coarne până la 1.8 m.

Masculii își pierd coarnele toamna târziu, după sezonul de rut. O nouă pereche de coarne va crește primavara . Creșterea coarnelor durează între trei și cinci luni. Ele se numără printre organele cu cea mai rapidă creștere din lumea animală. Inițial au un strat de piele ce se descuamează când coarnele ajung spre dimensiunea maximă.

În medie, un adult are între 1.8–2 m înălțime la umărul anterior. Masculii cântăresc între 380–535 kg iar femelele între 270–360 kg.

Elanul este vânat în toate țările unde trăiește în mod natural. Henry David Thoreau în “The Maine Woods”, descrie gustul cărnii de elan „asemănător cu cel de vită, dar mai aromat; uneori ca vițelul”. În timp ce carnea are un conținut de proteine asemănător altor sortimente de carne roșie [(de exemplu vită, cerb și ren), conținutul de grăsimi este scăzut iar grăsimile existente sunt majoritar nesaturate.

În Finlanda s-a descoperit că cei care consumă organe de elan, în special ficat și rinichi, prezintă un nivel crescut de cadmiu în sânge. În timp ce carnea de elan contribuie foarte puțin la creșterea cantității de cadmiu din organism , consumul de ficat și rinichi cresc semnificativ nivelul de cadmiu, marii consumatori ai acestor organe fiind expuși la toxicitatea acestui metal greu.

 

Hamsterii (Cricetinae) sunt o subfamilie de animale rozătoare care face parte din familia Cricetidae, suprafamilia Muroidea. Această grupă de animale cuprinde cca. 25 de specii, clasificate în 6 sau 7 genuri,[1] care trăiesc în areale cu climă uscată, aridă. În Europa Centrală hârciogul este semnalat pentru prima oară în perioada miocenă, el ar fi migrat din nordul Africii. Cele mai multe specii nu sunt periclitate de dispariție, un caz de excepție este hârciogul sirian auriu (Mesocricetus auratus). Animalele după talie au de la mărimea unui șoarece până la mărimea unui șobolan, ele au în general o coadă scurtă și au pe maxilarul inferior trei dinți tăioși și buzunare în ambele părți ale gurii în care își depozitează hrana pentru a transporta în galeriile subterane. Hârciogul european (Cricetus cricetus) este prezent nativ într-un areal larg în majoritatea regiunilor Europei, Rusiei, până în Kazahstan

Hârciogii trăiesc de regulă în regiunile de șes sau munte cu climă uscată, sau semiuscată. Hrana lor este în general de natură vegetală, formată din semințe, rădăcini, fructe, frunze sau flori, ce o procură din iarba sau tufișurile care cresc în regiunile de stepă, sau zonele păduroase din munți. Dar ei pot face și pagube însemnate în terenurile cultivate cu cereale sau zarzavaturi. Animalele mai consumă de asemenea insecte, nevertebrate mici sau pui de păsări, șoareci, broaște și șerpi. Hrana pe care o transportă în buzunare, o parte o consumă în liniște în apropiere de gura galeriei subterane, cealaltă parte o depozitează în galerii, această fiind rezerva lui pentru anotimpul rece, de iarnă. În asemenea galerii a hârciogului european s-au găsit cantități de hrană ce cântăreau până la 90 de kilograme. Galeriile hârciogilor sunt compartimentate și au mai multe ieșiri, ei sunt animale active seara și noaptea. Speciile mai mari hibernează iarna, hârciogii sunt animale solitare fiind deosebit de agresive față de intruși care intră în teritoriul lor, speciile mari atacă chiar câinii. Probabil această agresivitate este explicată prin sărăcia în hrană a regiunii.

Hârciogul european (Cricetus cricetus), sau hamsterul comun, este un mamifer rozător, unica specie din genul Cricetus, familia Muridae. Este prezent nativ într-un areal larg în majoritatea Europei, Rusiei, până în Kazahstan. Este considerat dăunător datorită depozitelor mari de grăunțe pe care le face. Blana sa este apreciată și era vânat pentru ea. Specia este considerată ca fiind în siguranță deși în anumite zone europene este amenințată cu dispariția

Are un corp gros, coadă scurtă, prezintă buzunare în amândouă părțile gurii în care își depozitează hrana pentru a o transporta în galeriile subterane unde hibernează. Blana este de culoare gălbui-roșcată, cu pieptul și burta negre. Coada este scurtă. Formula sa dentală este 1/1, 0/0, 0/0, 3/3

Este o specie nocturnă sau crepusculară. Trăiește singur în sisteme complexe de tuneluri. Se hrănește cu semințe, legume, rădăcini și ierburi dar și cu insecte, fiind un animal omnivor.

Hermină sau hermelină (Mustela erminea) este o specie de animale carnivore din familia Mustelidae, nativă din Eurasia și America de Nord, deosebită de nevăstuică prin dimensiunea mai mare a corpului. Herminele au blană prețioasă, de culoare cafenie vara, și albă, fină și lucioasă iarna. Sunt de talie mică, având corpul alungit și subțire, de până la 32 cm. Picioarele-i sunt scurte, iar coada (al cărei vârf este negru) măsoară între 6,5 și 12 cm. Începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, herminele au fost introduse în Noua Zeelandă pentru a controla populația de iepuri sălbatici, însă au avut un impact devastator asupra populației locale de păsări.

Hermina a fost numită una din 100 ”cele mai rele specii invazive din lume” de către Grupul de Specialiști pe Speciile Invazive al IUCN Species Survival Commission.

În evul mediu hermina era considerată un animal de companie de lux, fiind adesea întâlnită la monarhi catolici, suverani pontifi și cardinali.

Iepurele de vizuină (Oryctolagus cuniculus), numit și lapin, este singura specie a genului Oryctolagus din familia Leporidae, ordinul Lagomorpha. Această specie este strămoșul tuturor raselor de iepuri de casă. Nu dă hibrizi la încrucișarea cu iepurele de câmp, dat fiind numărul diferit de cromozomi al celor două specii.

Blana iepurelui de vizuină este gri-maro. În zona cefei culoarea variază de la maro până la ruginiu. Spre deosebire de iepurele de câmp, iepurele de vizuină are urechi relativ scurte (6 – 8 cm), este semnificativ mai mic (1,3 – 2,2 kg) și are membre posterioare mai scurte. Lungimea corpului fără coadă este de 35 – 45 cm.

Iepurii de vizuină trăiesc în colonii mai mari sau mai mici. Își sapă vizuini cu adâncime de până la 3 m, de preferință, în soluri ușoare nisipoase. Lungimea tunelurilor poate atinge 45 m. Teritoriul unei colonii cuprinde de obicei 0,3 – 0,7 ha.

Această specie se hrănește cu ierburi și frunze. Ocazional mănâncă mlădițe și scoarță de copaci.

Perioada de gestație durează 30 de zile. Iepuroaica fată 3 – 7 pui orbi, surzi și aproape golași. Ochii li se deschid abia în a unsprezecea zi a vieții și la 18 zile încep să iasă din vizuină. Longevitatea este de cel mult 9 ani.

După ultima perioadă glaciară arealul acestei specii se limita la Franța de Sud-Vest, Peninsula Iberică și zone în Maroc și Algeria. În Antichitate a fost introdusă în Italia, în Evul Mediu — în Franța și Insulele Britanice, în Germania – la începutul Epocii Moderne.

De asemenea, în secolele 18 și 19 iepurele de vizuină a fost introdus în Australia și Nouă Zeelandă, unde s-a înmulțit excesiv.

În România a fost adus din Franța între anii 1905 și 1907, pe moșia Sturza, în apropiere de Iași, de unde s-a răspândit pe o rază de circa 25 km. În prezent, nuclee mai mult sau mai puțin importante sunt instalate în mai multe județe (Prahova, Brașov, Alba ș. a.). Nucleul de lângă Iași a dispărut ca urmare a mixomatozei.

Iepurele de câmp (Lepus europeaus) sau iepurele comun este un mamifer din familia leporidelor. Această specie populează landșafturile deschise și semideschise din zona temperată a Europei și a unor părți ale Asiei. Numărul iepurilor de câmp este în scădere din cauza intensivizării agriculturii. Iepurele de câmp nu este înrudit cu iepurele de casă (Oryctolagus cuniculus domesticus) și nu dă urmași la încrucișare cu acesta.

Această specie este una dintre cele mai mari dintre lagomorfe. Lungimea corpului împreună cu capul variază de la 60 până la 75 cm și lungimea cozii de la 7,2 până la 11 cm. Greutatea este de obicei între 3 și 5 kg.

Culoarea blănii este brună-gălbuie pe spate; roșcată pe umeri, labe și gât; albă pe partea de jos și neagră la coadă și vârfurile urechilor.

Iepurele de câmp se întâlnește în cea mai mare parte a Europei continentale și în părți ale Asiei. Arealul său se întinde din Spania de Nord până în Scandinavia de Sud, Europa de Est, și părțile de nord ale Asiei Occidentale și Centrale. Iepurele de câmp își extinde arealul în Siberia. În Regatul Unit a fost adus de către romani cu circa 2000 de ani în urmă. De asemenea a fost adus în America de Nord (provincia Ontario, Canada și statul New York, Statele Unite), Conul Sudic al Americii de Sud, Australia, Nouă Zeelandă și sudul coastei pacifice a Rusiei.

Iepurii trăiesc în principal în câmpurile deschise cu desișuri izolate pentru adăpost. Sunt foarte adaptabili și prosperă pe terenurile agricole mixte. În conformitate cu un studiu realizat în Cehia, densitatea medie a iepurilor este cea mai mare la altitudinile sub 200 m, între 40 și 60 de zile cu zăpadă pe sol, între 450 și 700 mm de precipitații anuale și temperatura medie anuală a aerului de 10 °C. Ei au nevoie de adăpost, precum fâșii forestiere, șanțuri și zone de adăpost permanent, pentru că aceste habitate le oferă o dietă variată, și prezintă o densitate mai joasă în câmpurile mari deschise. Prelucrarea intensivă a câmpurilor conduce la o mortalitate ridicată în rândul iepurilor tineri.

Iepurele este un animal în mare parte nocturn și își petrec o treime din timp hrănindu-se. Pe timp de zi, iepurele se ascunde într-un culcuș într-o adâncitură în sol. Iepurii pot alerga cu până la 70 km/h și, în cazul unui atac al prădătorilor, se bazează pe superioritatea lor la viteză. Se crede că în general sunt solitari, dar pot fi văzuți în cadrul unor grupuri mari și mici. Nu par să fie teritoriali, trăind în domenii vitale utilizate în comun de circa 300 ha. Comunică printr-o gamă largă de semnale vizuale. Ca să arate interes, ridică urechile, pe când urechile coborâte îi avertizează pe ceilalți să rămână la distanță. Provocând pe un altul, iepurele bate cu labele din față; se folosește de labele din spate că să-i avertizeze pe ceilalți de un prădător. Un iepure țipă când este rănit sau speriat și o iepuroaică scoate strigăte "guturale" ca să-și cheme puii. Iepurele poate trăi până la 12 ani.

Fătarea are loc într-o adâncitură în sol. Iepuroaica poate avea până la 3 fătări pe an cu o perioadă de gestație de 41 – 42 zile. Puii cântăresc la naștere circa 130 g. Iepurașii sunt acoperiți de blană și sunt în stare să părăsească cuibul în scurt timp după naștere, o adaptare la absența unei protecții fizice comparabile cu cea oferită de o vizuină. Iepurașii se împrăștie în cursul zilei și se adună seara în apropiere de locul unde s-au născut ca să fie alăptați de mama lor. După două săptămâni pot mânca hrană solidă și după patru sunt deja înțărcați.

Jderul (Martes) este un gen de animale carnivore arboricole sau terestre din familia Mustelidae, cuprinzând opt specii răspândite în Europa, Asia (vestul Siberiei, Japonia) și în America de Nord. Jderii au blană prețioasă, de culoare cafenie-aurie spre negricioasă, cu corpul de până la 61 cm lungime (cap + trunchi), iar coada de 15-30 cm lungime. Jderul flămânzilă sau glutonul, deși poartă denumirea de jder, face parte din alt gen decât jderul propriu-zis.

Uzual, jderul, de asemenea este și o denumire comună pentru toate speciile din genul Martes, care sunt asemănătoare cu dihorul sau nevăstuica.

Au o lungime (cap + trunchi) de 34-61 cm; iar coada de 15-30 cm și o greutate de 0,680-2 kg. Longevitatea = 5-10 ani.

Corpul este alungit, zvelt, mlădios. Capul este relativ mare; botul ascuțit. Urechile sunt destul de mari, de formă triunghiulară, cu un vârf rotunjit. Coada lungă și stufoasă; lungimea sa este de aproximativ ½-⅔ din lungimea corpului + capului.

Jderii au o blană de culoare cafenie-aurie spre negricioasă, mai închisă pe picioare și pe vârful cozii; pieptul este gălbui, portocaliu sau alb.

Craniul este îngust și alungit. Formula dentară: I 3/3, C 1/1, P 4/4, M 1/2 = 38. Ultimul premolar și molar superior sunt alungiți transversal.

Sunt animale digitigrade terestre sau arboricole, cu degete scurte, care la picioarele posterioare sunt în parte unite prin membrane. Ghearele, adesea retractile pe jumătate, sunt scurte, ascuțite și curbate.

Jderii sunt animale grațioase, solitare, care sunt active atât ziua, cât și noaptea, inclusiv și în timpul iernii. Cu toate acestea, când vremea este nefavorabilă, jderii pot sta retrași în ascunzișurile din scorburi și sub trunchiuri 1-2 zile; uneori, ei migrează la altitudini mai coborâte din regiunile muntoase.

Sunt mamifere arboricole, cea mai mare parte a timpului o petrec în arbori, dar coboară și pe sol. Noaptea, în căutarea hranei, jderii pot parcurge distanțe de 16 km depărtare de culcușurile lor.

Jderii vânează singuri. Sunt specii preponderent carnivore, dar care consumă frecvent și fructe. Se hrănesc cu șoareci, șobolani, iepuri, veverițe, pârși, șopârle, păsări (fazani, păsări de curte etc) și chiar iezi de căprioară mici de câteva zile. Consumă însă și broaște, pești, melci, insecte, ouă de pasăre, fructe dulci și zemoase, vâsc, miere, iar atunci când sunt înfometați jderii consumă și cadavre.

Jderul de piatră (beica) face mari daune printre păsările de casă, făcând adevărate masacre printre ele. Omoară una după alta găinile, le taie capul ca și când le-ar fi retezat cu un cuțit, le soarbe doar sângele, și le mănâncă creierii, abia de mai gustă altceva din ele. După ce a făcut o adevărată hecatombă și s-a săturat de sânge, uneori se culcă și doarme în mijlocul orătăniilor omorâte de el.

Jderii din nordul Europei și din Asia au o blană prețioasă de culoare închisă, care a fost mult timp utilizată la confecționarea hainelor de foarte mare valoare. În trecut, jderii erau de mare interes vânătoresc, astăzi se vânează doar în zonele de munte.

În România și Republica Moldova trăiesc 2 specii de jderi

Jderul de piatră sau pietrarul, beica (Martes foina)
Jderul de copac sau jderul de pădure, jderul de scorbură (Martes martes)
Jderul de piatră sau pietrarul, beica (Martes foina), este răspândit în Europa centrală,de sud și răsăriteană, până în Himalaya și Tibet, Mongolia și China; în România, în regiunile colinare și montane, cu stâncării.

Jderul de copac sau jderul de pădure, jderul de scorbură (Martes martes), este răspândit din Anglia traversînd Europa pînă în vestul Siberiei, iar la sudul Europei, în Insulele Corsica, Sardinia, Sicilia, apoi în Munții Caucaz și Elburs; în România, în pădurile de foioase și mai rar în cele de conifere.

Descriere: Lupul, a cărui denumire științifică este Canis lupus, (Linne, 1821), este inclus din punct de vedere sistematic în familia Canidae (Canide), alături de câine, vulpe, șacal și enot. Pe vremuri, lupul era prezent în întreaga emisferă nordică, adaptându-se cu succes la cele mai diferite condiții de trai. Pentru a se descurca în aceste condiții diverse, lupul a fost nevoit să învețe să vâneze cele mai diferite varietăți, fie insecte, rozătoare, sau animale mai mari, cum este elanul, bizonul sau boul moscat. Este un vânător foarte talentat, însă modul lui de trai are un impediment major: este concurentul direct al omului, și pe majoritatea zonei lui de răspândire a pierdut în această luptă inegală. Lupul este cea mai mare specie din familia câinilor (Canidae). Cele două specii de lupi sunt lupul (Canis lupus) și lupul roșu (Canis rufus). Subspeciile lupului sunt lupul arctic (C. l. arctos), lupul nord-american (C. l. lycaon), lupul de șes (C. l. campestris) și lupul obișnuit (C. l. lupus).

Lupul este răspândit în: Canada, Alaska, Europa de Est, Peninsula Scandinavă, Rusia, Orientul Apropiat, Asia Centrală și Siberia, dar densitatea lor este în general redusă pe aceste arii. Lupul are mai multe subspecii distincte, cum este lupul arctic, lupul de pădure nord-american, lupul de stepă din deșerturile Asiei Centrale și lupul comun, care trăiește și astăzi în pădurile est-europene și ale Peninsulei Scandinave. Lupul de pustiu este mai zvelt și mai deschis la culoare decât lupul european și nord-american, iar lupii polari din tundrele nordice sunt mai mari, având blană albă, mai groasă și trăiește atât de aproape de pol încât este nevoit să vâneze permanent în întuneric, însă este în siguranță față de inamicul principal, omul. Lupul roșu, care pe vremuri popula regiunea sud-estică a Statelor Unite, azi este foarte rar, exemplarele care trăiau în sălbăticie poate chiar au dispărut complet.

Disparitia: Specia inițială de lup cenușiu din Alaska a dispărut de 12.000 de ani, dar cea din prezent este o subspecie, dovedește o cercetare realizată la Universitatea din California. Cercetarea a implicat analizarea unor mostre de ADN, studierea compușilor chimici a acestora și datarea cu carbon a lupilor păstrați la Muzeul Smithsonian de Istorie Naturală. Rezultatele au fost comparate cu date de același gen obținute de la lupii care trăiesc în prezent și au scos la iveală o mare diferență, ceea ce a dus la concluzia că cele două animale sunt diferite din punct de vedere genetic.

Specia originală de lup gri din Alaska a trăit în permanență de acum 45.000 de ani, probabil chiar și de mai devreme, însă datarea cu carbon nu permite stabilirea unei perioade mai înaintate decât aceasta, până acum aproximativ 12.000 de ani, explică Blaire Van Valkenburgh, profesor de ecologie și biologie evolutivă în cadrul UCLA. Această specie nu seamănă deloc cu specia modernă de lup din nordul Americii, Europa sau Asia, a continuat el. Lupul gri de acum 12.000 de ani nu diferă foarte mult din punctul de vedere al dimensiunilor de lupul gri care trăiește în prezent în Alaska, însă avea dinți mai mari și mușchi faciali mult mai puternici, fiind în stare să ucidă chiar și un bizon.

Ei sufereau în principal din cauza problemelor cu dantura. Profesorul a studiat fracturi de dinți și la alte animale preistorice, precum și la speciile de acum de lei, tigri, leoparzi și lupi. Se pare că mamiferele străvechi de dimensiuni mari, își rupeau deseori dinții atunci când se hrăneau, în special pentru că spărgeau oasele prăzii. Animalele din zilele noastre preferă în schimb să smulgă carnea, evitând oasele.

Înainte de această cercetare, nu se știa dacă lupii gri din Alaska sau din alte zone ale globului erau descendenți direct ai lupilor gri din Pleistocen, și nici dacă această specie a fost pierdută sau numai în pragul extincției în America de Nord.

În trecut lupii au populat tot teritoriul insulelor Britanice. După bătălia de la Hastings din 1066, soldații englezi căzuți au fost lăsați pradă viermilor și lupilor pe câmpul de luptă. În secolul XVI, sub domnia reginei Maria Stuart, în Scoția a avut loc o invazie de lupi. Ultimul lup scoțian a fost omorât în 1743.

Lupii au fost exterminați din toate țările Europei Centrale și de nord în perioada secolului XIX și al doilea război mondial. Au mai rămas populații în Portugalia, Spania, Italia, Grecia și Finlanda, deși lupii au repopulat în mod natural multe părți ale Europei; recolonizând Franța, Germania, Suedia și Norvegia. Cele mai mari populații sunt întâlnite în Europa de est, România, Peninsula Balcanică și Polonia.

În România, lupul, vânat frenetic în vremea lui Ceaușescu, nu mai prezintă un areal continuu, nenumărate goluri fiind create de vânarea necontrolată. În mod natural lupul se găsește în România în Delta Dunării, în golul alpin, prezentând o mare amplitudine ecologică, datorată inteligenței sale deosebite, așa cum se întâmplă și în cazul corbului.

Folclor si mitologie: Lupul, deși nu este nici pe departe cel mai mare sau mai puternic dintre carnivorele europene, s-a impus încă din cele mai vechi timpuri. El a fost primit ca simbol de daci, de licaoni și de alte popoare antice, chiar și romanii avându-l ca semn al începuturilor lor (legenda lupoaicei ce i-a hrănit pe Romulus și Remus).

În munții din Transilvania mai trăiesc lupi în număr mare, fapt ce a dat naștere numeroaselor legende despre oameni-lupi. La români există o veche tradiție în ceea ce privește lupul, privit cu teamă și admirație. În unele zone, ca de pildă în Ținutul momârlanilor, se păstrează încă tradițiile dacice ale legăturii cu lupul. Cei care se îngrijesc de lupi sunt sub protecția Sfântului Andrei și, chiar dacă la bătrânețe trupul lor este plin de cicatrici de la mușcăturile prea tari ale unor cățelandri sau lupi, nu se cunoaște nici un caz în care să fi fost sfâșiați ori mâncați de aceste animale. Acești oameni au fost una din cele două surse ale legendelor despre omul-lup sau licantropi.

Deși circulă nenumărate legende despre oameni mâncați de lupi, nu se cunoaște nici un caz concret în care un adult să fi fost atacat și mâncat de lupi. Deși s-au înregistrat cazuri de urmărire și schițare a atacului, acesta nu a fost niciodată finalizat. Se cunosc însă cazuri în care lupii, iarna, în teritoriul lor, au încercat să mănânce sau au mâncat trupurile celor înghețați. Alte atacuri înregistrate sunt ale câte unui lup bolnav de turbare.

Aspect fizic, alimentatia si comportamentul: Este un animal robust și suplu, lung de până la aprox. 1,5 m, la care se adaugă o coadă de până la cca 0,8 m. Masa este variabilă, de obicei între 30 și 50 kg, dar depășind în unele cazuri 70 kg.

Blana este de o culoare brun-cenușie cu variații multiple. Ea se compune, de fapt, din două rânduri de peri: unul foarte des, lânos, lângă piele, de culoare gălbui-cenușie și un al doilea, mai lung, numit spic, având vârful negru. Năpârlind în general toamna în zonele temperate, lupul are o „haină” de vară, mai închisă la culoare, și alta de iarnă, mai deschisă, pentru a se putea camufla, fiind astfel mai greu zărit de pradă și putând deci să vâneze mai ușor.

Lupul este un animal digitigrad, călcând pe perinițele degetelor și având unghii neretractile - spre deosebire de râs - astfel încât acestea se văd clar în urmele lăsate pe pământ moale sau pe zăpadă.

Alimentația și dentiția sunt tipice pentru un carnivor. Deși la nevoie este și omnivor, putând supraviețui și cu fructe sau alte vegetale - consumând chiar și scoarță de copac -, lupul preferă totuși carnea. El se comportă atât ca vânător cât și ca necrofag, fiind un important factor în păstrarea echilibrului natural. Acolo unde lupii au fost exterminați, indiferent de motive, a avut loc o prăbușire a echilibrului ecologic. Acest lucru a făcut necesară reintroducerea sa în multe din țările care îl eliminaseră. Lupul mănâncă aproape orice fel de vietate, de la broaște și larve, iepuri, pârși și alte animale mici, la mistreț, cerb, măgar domestic sau colun, saigale, boi și chiar urși.

Împerecherea are loc în lunile februarie-martie, după care lupul rămâne cu lupoaica, pentru a crește puii împreună. După aceea, lupii, inclusiv cățelandrii, se adună în haite, care, mai ales în iernile grele, se pot asocia între ele. După o gestație de 62-63 zile, lupoaica fată 4-6 pui, orbi cca. 2 săptămâni, alăptați vreme de 6 săptămâni.

Performanțele fizice ale lupilor sunt cel puțin impresionante. În căutarea hranei ei pot parcurge peste 100 km într-o singură noapte. Viteza de alergare a lupului poate depăși 60 km/oră. Simțurile sale sunt extraordinare. Nu doar mirosul este deosebit de fin, dar și auzul și văzul, lupul putând vâna foarte bine atât noaptea - timpul său preferat de vânătoare - cât și ziua sau în perioadele de amurg și dimineață. Are o mare rezistență la durere și un mare curaj în luptă. Dar, mai mult decât performanțele fizice, lupul are și o inteligență deosebită. La vânătoare folosește felurite tactici, de la strategia de învăluire pe flancuri a prăzii la mânarea treptată către zone închise. De multe ori izbutește să observe și să ocolească capcanele puse pentru el. Laponii spun că "ursul are minte cât un om și putere cât șapte, iar lupul are putere cât un om și minte cât șapte".

Are nevoie de un teritoriu întins, de cca. 2400-2500 ha, de zece ori mai mult decât, de pildă, un urs.

Reproducere: La sfârșitul primăverii comportamentul lupilor din haită se schimbă. Migrarea pe întreg teritoriul este înlocuită cu vânătoarea scurtă, având punctul de plecare tabăra. Alegerea acestui loc este privilegiul femelei gestante. Aceasta de obicei este femela cu rangul cel mai înalt, perechea masculului conducător din haită (la lupi perechea de obicei rămâne până la moarte). După o perioadă de gestație de șapte săptămâni 62—65 zile se nasc de la 3 până la 10—13 pui neputincioși, orbi și încep să deschidă ochii peste 12—13 zile. În următoarele trei săptămâni, femela nu iese aproape deloc din vizuină, își alege vizuina săpată sub rădăcini sau stânci se căptușește cu frunze uscate, mușchi și păr smuls de pe burtă. Uneori se revine la același culcuș de la an la an, mai ales în regiunile unde locurile potrivite sunt rare, cum ar fi în apropierea polului. Perechea ei face rost de hrana necesară , ajutat și de ceilalți indivizi din haită, care participă atât la hrănirea femelei cât și a puilor. Aceștia acceptă și îngrijirea puilor, când lupoaica este la vânătoare. După două-trei luni puii ies deja împreună cu haita. Nu mai au nevoie de vizuină, dar rămân cu părinții încă mulți ani . În acest timp învață cum, unde și ce să vâneze, iar în final părăsesc haita proprie.Cu toate că lupii sunt foarte precauți cu puii, 60—80 % din ei mor în primul an al vieții. Femelele ajung la maturitate sexuală peste 2 ani iar masculul peste 3. Lupii trăiesc 15 ani dar actualmente se observă primele manifestări a îmbătrânirii la 10-12 ani.Lupii au capacitatea mușcăturii de cca. 1450–2100 kg presiune pe 0,1 cm pătrat. Lupul poate ajunge la vârsta de 15 - 16 ani, fiindcă a fost vânat în exces a dispărut de pe teritoriul multor țări.

Marmotele (Marmota) sunt un gen de mamifere rozătoare plantigrade galericole din familia sciuride (Sciuridae) de talie relativ mare (30-60 cm lungime și o greutate de 3-7,5 kg), cu corp greoi, membre scurte, coada ușor comprimată și acoperită de peri lungi. Au un cap masiv, urechile mici și rotunjite. Grosimea blănii lor este influențată de condițiile climatice, iar culoarea variază după specie, de la cafeniu-gălbui, la cafeniu-roșcat sau cafeniu închis pe spate și flancuri.

Marmotele sunt animale diurne, bune săpătoare, dar se pot cățăra și în arbori. Galeriile sunt săpate în soluri afânate sau printre pietre și au o structură complicată cu mai multe ieșiri, iar pe traiectul lor se găsește camera principală, mare, unde se odihnește întreaga familie. Galeria de iarnă este mai mare și mai profundă decât cea de vară. Când sunt în pericol marmotele emit șuierături puternice și se retrag în galerii. Sunt animale puțin sprintene, greoaie, cu sărituri scurte. În timpul mersului îndepărtează membrele, lăsând impresia că se clatină. Trăiesc în colonii sau sunt solitare. Hibernează în sezonul rece. Hrana este de natură vegetală, graminee, buruieni, rădăcini nu numai în stare verde, ci și uscată. Ocazional consumă și insecte. Își aleg loc pentru galerii aproape de sursa de hrană pentru ca la nevoie să se poată refugia în adăpostul său. Dușmanii cei mai mari sunt acvila de munte, vulpea și câinele ciobănesc lăsat liber. Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 2-3 ani. Se împerechează în aprilie-mai. Durata sarcinii este de 33-42 zile. Femelele nasc o singură dată pe an 2-10 (de obicei 4-5) pui golași și cu pleoapele lipite.

Genul cuprinde 14 specii răspândite în regiunile palearctice și nearctice. Se întâlnesc în Europa, Asia septentrională și centrală, Canada, Statele Unite (cu excepția părților sudice), regiunile muntoase din Alaska. În Europa marmotele trăiesc în Alpi, Pirinei, Tatra, Carpații românești. Pe verticală urcă până la altitudini de 1.600 - 3.000 m. În România viețuiește marmota alpină, în Munții Rodnei, Făgăraș și Retezat, iar în prezent își extinde continuu arealul.

Marmotele sunt apreciate atât pentru blană și carne, cât și pentru grăsimea lor, folosită în medicina tradițională pentru tratarea afecțiunilor reumatice, respiratorii, și a colicilor etc.

Specia cea mai cunoscută în Europa este marmota alpină (Marmota marmota) care trăiește în munți, în timp ce în America de Nord, e cunoscută Marmota monax, denumită în mod obișnuit în Canada francofonă siffleux („fluieraș”).

Termenul românesc marmotă este un împrumut din limbile franceză, marmotte și italiană, marmotta.

Marmotele trăiesc în colonii stabile sau solitar. Spațiul vital al familiei este de 2.000-20.000 m2, și este marcat cu secreții odorante produse de glandele jugale. Sunt foarte legate de locul de trai și nu se depărtează mult de vizuini.

Marmotele o activitate exclusiv diurnă, fiind active îndeosebi dimineața, mai puțin după-amiaza. În orele călduroase se adăpostesc în galerii. Sunt bune săpătoare, dar se pot cățăra și în arbori.

Marmotele sunt animale puțin sprintene, se deplasează greoi, cu sărituri scurte. În timpul mersului au mersul oarecum legănat, datorită faptului că își depărtează picioarele alternativ și lateral, lăsând impresia că se clatină.

Sunt animale extrem de atente, dotate cu simțuri excelente, dintre care auzul și văzul sunt pe primul loc, iar mirosul este slab. Adesea, se ridică în poziție verticală pe labele dinapoi și rămân nemișcate un timp oarecare, în care inspectează amănunțit împrejurimile. În caz de pericol scot țipete sau șuierături ascuțite și puternice, de alarmă, după care toată colonia se refugiază în galerii. În perioada împerecherii își modulează glasul, care devine asemănător unui mieunat.

Marmota are nevoie de foarte multă liniște în teren, nu suportă activitățile omenești în apropiere și cel mai mult o deranjează oile și câinii de la stânele din zonă.

Marmota hibernează 5 luni și jumătate. Toamna ea mănâncă enorm de mult pentru a-și constitui rezervele de grăsime care îi vor permite să supraviețuiască.

Marmotele alpine se hrănesc cu vegetale erbacee, semințe și mici nevertebrate (insecte, păianjeni, viermi). Ele preferă mlădițe fragede și își țin hrana cu membrele anterioare.

Marmotele au o importanță economică semnificativă: grăsimea și carnea lor sunt consumate de către oameni, iar blana lor este valoroasă. Numărul mic de indivizi al populațiilor de marmote alpine din țara noastră nu pune problema industrializării acestora.

În România trăiește o singură specie în Carpați:

Marmota marmota (Linnaeus, 1758) = Marmota alpină
În trecut în România a trăit și bobacul sau marmota de stepă (Marmota bobak)

După Bielz (1888), citat de Călinescu (1931), marmota alpină ar fi trăit până în secolul XIX și în Carpații românești, pe vârfurile înalte din Făgăraș, Retezat, și Rodnei, dar a dispărut din fauna României, la sfârșitul secolului al 19-lea. După mai multe eșecuri în reintroducerea acesteia, numai în anul 1972-1973 s-a reușit repopulare cu marmote importate din Franța și Austria în trei masive muntoase: Făgăraș și Retezat din Carpații Meridionali și Caliman din Carpații Orientali.

Mistrețul (denumire științifică Sus scrofa) este un mamifer sălbatic omnivor, în general nocturn. Aria sa de răspândire cuprinde întreaga Europă, nordul Africii inclusiv Munții Atlas, mare parte din Asia, întinzându-se la sud până în Indonezia. În România populează pădurile, începând cu Delta și Lunca Dunării, până în desișurile Carpaților. Este colorat negru - cafeniu. Scoate sunete foarte asemănătoare celor ale porcilor domestici. Colindă în turmă pădurile și culturile agricole de la marginea acestora. Produce stricăciuni în special în lanurile de porumb și cartofi. Scroafa fată 4-6 purcei, pe care hrănește cu lapte. Este vânat pentru trofeu și pentru carne. Poate ataca omul, de aceea întâlnirea cu aceste animale trebuie evitată. Dentiția este adaptată modului de hrănire și e formată din incisivi, canini și măsele. Trunchiul său este puternic, îndesat, turtit lateral, mai rotunjit la umeri și mai lat la șale. Râtul lung se termină cu un disc mobil, susținut de un os cu care poate săpa și pământul tare.

Mistrețul este un mamifer artiodactil de circa 1,5 m lungime, 1 m înălțime și 200 kg greutate, cu capul mare, caninii lungi și tăioși, păr aspru, de culoare sură-neagră. Trăiește în păduri. Este strămoșul porcului domestic.

În anul 2009, Europa se confrunta cu o creștere explozivă a numărului de mistreți, ca rezultat al încălzirii globale și al cultivării pe scară largă a porumbului și rapiței pentru biocombustibili.

Muflonul european, numit și oaie sălbatică (Ovis ammon musimon, Pallas, 1811), este strămoșul oii domestice. Are lungimea corpului de 1,1-1,3 m, coada de 3–6 cm și înălțimea la greabăn de 60–80 cm. Greutatea poate atinge 50 kg. Poate face salturi de 2 metri inaltime si 3–4 m lungime

Aspectul general al muflonului este asemănător cu al berbecului. Mai ales masculul are coarne inelate, puternice și răsucite. Acestea cresc în spirală odată cu vârsta animalului, putând ajunge la 90 cm. Femelele poartă uneori și ele coarne, mai mici, de până la 10–12 cm. Copita este la fel cu cea a oii domestice.

Muflonul a trăit în România în trecut, dispărând într-o perioadă nedeterminată precis din Evul mediu. În secolul XX a fost reintrodus, după mai multe încercări de aclimatizare, în primul rând în Dobrogea, centrul Munteniei, județul Argeș, județul Alba. S-a dezvoltat bine, deși nu atât de rapid pe cât ar fi dorit cei care s-au ocupat de introducerea lor. S-a acomodat în special în pădurile din zonele de dealuri joase și coline, precum și în pădurile de câmpie cu umiditate relativ crescută, spre deosebire de arealul originar, stâncos și destul de arid. Cu toate acestea evită și zonele cu prea multă apă și nu înoată decât în cazuri cu totul excepționale. Este predispus, ca și oaia domestică, la gălbează.

Muflonul are simțuri foarte bune, precum și o agerime și sprinteneală surprinzătoare pentru cei ce se lasă înșelați de înfățișarea sa aparent greoaie.

Păscutul și adăpatul se desfășoară seara și noaptea.

Împerecherea are loc în octombrie-noiembrie, iar după cca. 22 săptămâni oaia sălbatică se retrage singură, în locuri ascunse și fată unul sau, mai rar, doi miei. După câteva zile revine cu mielul la cârd.

Hrana muflonului este vegetală, constând din ierburi de pădure, lăstari, frunze etc. Uneori intră și în culturi, dacă acestea sunt prea aproape de arealul său.

Printre dușmanii naturali ai muflonului se numără câinii hoinari, râsul, lupul, ursul, iar pentru miei și acvila, zăganul și alți vulturi, vulpea, șacalul și pisica sălbatică.

Nevăstuica (Mustela nivalis) este o specie de animale carnivore din genul Mustela, familia Mustelidae. Nevăstuica este cel mai mic mamifer carnivor și este nativă din Eurasia, America de Nord și Africa de nord.

Caracteristica morfologică a nevăstuicii este corpul lung și suplu, cu picioare scurte în raport cu lungimea trupului. Corpul este acoperit pe partea dorsală de o blană de culoare brună, iar ventral de culoare albă gălbuie. La unele specii se schimbă culoarea blănii în funcție de anotimp. Nevăstuica este foarte asemănătoare cu hermelina, însă este de dimensiuni mai mici.

Nevăstuicile trăiesc în general solitar, și sunt active mai ales noaptea. Ele sunt animale foarte agile, iuți și agresive, și vânează animale care pot să-i depășească mărimea corporală. Printre animalele vânate se numără mamifere mici, păsări, rozătoare (frecvent iepuri) etc.

Nurca europeană, Mustela lutreola este un animal din familia Mustelidae ce trăiște în unele regiuni din Spania, Franța, România, Ucraina, Estonia și Rusia. În trecut trăia în regiuni din întreaga Europă. Este similară la înfățișare cu nurca americană.

Nurca europeană este o specie în pericol de dispariție. Această nurcă, în pericol, este crescută în captivitate pentru a fi eliberată în natură.

Nurca europeană are blana în totalitate maro, cu excepția buzelor. Se hrănește cu viețuitoare acvatice (broaște, pești şi raci, la sol şi în apă), dar și cu păsări și mamifere mici.

Lungimea: 30 – 40 cm. Coada: 12 – 19 cm. Greutatea: 500 – 800 g.

Nurca americană sau vizonul (Neovison vison, sin. Mustela vison) este un animal carnivor din familia Mustelidae. Este originară din America de Nord, dar a fost introdusă în Europa, Asia și Siberia. În Europa ca urmare a evadărilor din crescătoriile din Europa s-a extins în habitatele naturale din Islanda, Irlanda, Anglia, Norvegia, Suedia și Finlanda, apoi în Germania, Ucraina și în România, precum și în mai multe zone împădurite, și străbătute de cursuri de apă, din Rusia.

Are o lungime de aproximativ 50 cm și o greutate de 900 g. Se hrănește cu rozătoare, crustacee, pești, amfibieni și păsări. Au fost cazuri în care au atacat cormorani și pescăruși.

Pisica sălbatică (Felis silvestris), numită și mâță sălbatică, mârtan sălbatic sau cotoi sălbatic, este o felină mică, nativă Europei, părții vestice a Asiei și Africii. Specia este carnivoră și se hrănește cu mamifere mici precum rozătoare, pasări și alte animale de mărime asemănatoare. Se disting câteva subspecii răspândite în regiuni diferite. Pisica de casă (Felis silvestris catus) este inclusă în aceeași specie. Toate pisicile domestice provin din subspecia nord-africană - pisica sălbatică africană (Felis silverstris lybica).

În ambianța sa nativă, pisica sălbatică poate să se obșinuiască ușor cu arii de râspandire diverse: savană, stepă și pădure. Indivizii sălbatici sunt cenușii sau bruni și au dungi negre. Pot să ajungă 45–80 cm de lungime, coada de 25–40 cm și masa de 3–8 kg. Subspeciile africane sunt în general mai mici și au culori mai deschise.

Pisica sălbatică a fost, datorită aspectului și dimensiunilor ei, mai puțin râvnită și vânată decât râsul. Ca urmare, astăzi se întâlnește din Delta Dunării până în munți, pe teritorii mult mai largi decât râsul. Ea preferă pădurile liniștite, cât mai întinse, cu mulți arbori bătrâni și/sau hățișuri.

Ca și râsul, este un animal singuratic, dar în perioada împerecherii poate fi întâlnită și în grupuri. Pisica sălbatică se împerechează în februarie-martie, iar după o gestație de circa 70 zile, femela naște 2-4 pui. Aceștia sunt orbi timp de 10-12 zile. După numai o lună, puii sunt capabili să își urmeze mama la vânătoare. De la aproximativ 3 luni pot vâna singuri. O caracteristică a împerecherii la pisica sălbatică este glanda perianală, de secreție externă, ce secretă un lichid cu miros de valeriană, folosit pentru marcarea teritoriului, dar și pentru atragerea partenerului. După unele ipoteze mirosul acesta provoacă reacția de vânare necontrolată din partea râsului.

Cele mai dezvoltate simțuri sunt auzul și mirosul. Ca animal nocturn și de amurg, are ochii bine adaptați la văzul de noapte, dar departe de performanțele râsului. Tacticile de vânătoare sunt asemănătoare cu ale pisicii de casă. Dacă este nevoită, poate înota, dar în general evită apa.

Nu urmărește niciodată prada care îi scapă.

Râșii sau lincșii (Lynx) sunt un grup al celor patru specii de feline sălbatice de mărime medie. Toate sunt considerate ca făcând parte din genul Lynx, dar unele autorități le clasifică să facă parte din genul Felis, căruia îi aparține pisica sălbatică și pisica de casă. Caracalul, numit uneori râsul african sau râsul persian, este considerat ca făcând parte din genul Felis.

Din toate patru speciile de lincși, doar râsul iberic (L. pardinus) a fost evaluat la lista roșie a IUCN ca specie amenințată critic. Celelalte, în ciuda faptului că au fost vânate în mod necontrolat în secolele XIX și XX, rămân să fie în afara oricărui pericol de dispariție la nivelul mondial, fiind totuși amenințate în unele țări.

Cuvântul râs este de origine slavă; cuvântul linx este un împrumut mai recent din franceză, are origine în limba latină și este derivat din denumirea științifică lynx.

Statutul în care se găsesc toate speciile de lincși este foarte variat. Râsul carpatin, râsul roșu și râsul canadian sunt prezentate de populații destul de mari pentru a asigura continuitatea speciei. Râsul iberic este pe cale de dispariție, doar 84-143 lincși de această specie mai trăind în Spania. Prezența râșilor în Portugalia este incertă.

Râșii carpatini trăiesc în multe arii ale Europei și Asiei, ceea ce a rezultat în a doua denumire a lor – râșii eurasiatici. Toată populația din această specie este estimată la 55.000 de indivizi, din care majoritatea trăiește în Rusia. În țările Europei Centrale, de-a lungul Carpaților, există o populație mare, dar amenințată, izolată și nestabilă a acestor feline. În afară Rusiei, cea mai mare populație a lincșilor se găsește în România, numărul indivizilor atingând 2.050 în 2001. Încercări de a reintroduce râsul au avut loc în Slovenia și Elveția.

Râșii au mărimea asemănătoare cu cea a câinelui. Au între 70 și 150 cm lungime, cu coadă relativ scurtă — de 5–25 cm. Vârful cozii la toate speciile este de obicei negru, iar în vârful urechilor sunt smocurile de peri negri, ceea ce deosebește lincșii de alte felide. Culoarea perilor este diversificată și depinzând de specia și condițiile climatice, variază între castaniu și bej sau chiar alb. De asemenea, toți râșii au perii albi la piept, pântece și partea interioară a gambelor. Greutățile maxime raportate se găsesc între 50 kg și 58 kg, dar în mod normal reprezentanții niciunei specii nu depășesc greutatea de 30 kg. Ca toate felinele, râșii au gheare ascuțite și retractile care ajung lungimea de 4–6 cm. Lincșii trăiesc aproximativ 20 ani.

Cei mai mari sunt lincșii carpatini, având 80–150 cm lungime și o greutate de 18–30 kg. Urmează cei iberici, cu 85–120 cm și 13–25 kg și ambele specii americane care au aceleași valori de lungime (70–120 cm) și de greutate (9–15 kg).

Râșii mici sunt uneori confundați cu pisicile sălbatice în ciuda faptului că sunt genuri separate.

Toate speciile de lincși sunt carnivore, prădătoare și teritoriale, iar arealul lor ocupă de la 100 la aproxmativ 2.000 km², însă speciile europene au teritoriul limitat din cauza activității umane. Se pot găsi mai ales în păduri din regiuni muntoase, dificil accesibile, bogate în vânatul potențial. Râșii sunt capabili să se cațăre dar de obicei vânează la nivelul pământului. Râșii nu acceptă vulpile și pisicile sălbatice în compania lor și le îndepărtează, reprezentând comportamentul ostil față de ele.

Prada lor tipică constă în diverse animale forestiere și cele care trăiesc în câmpuri, cum ar fi șoareci, iepuri, cerbi, saigale, coluni și diverse specii ale păsărilor. Uneori consumă și animalele domesticite, cum ar fi găini, rațe, gâște, curcani, oi ș.a.m.d., atacând chiar câini când se simte primejduit. La nevoie este necrofag, deși în mod obișnuit îngroapă prada pe care nu a putut-o mânca.

Râșii se mișcă repede și fără zgomot, ceea ce le permite să atace prada pe neașteptate. Pot și sări la o distanță de 4-6 metri în orice direcție. Auzul și mirosul lincșilor sunt foarte dezvoltate. De asemenea, ca majoritatea pisicilor, râșii pot vedea bine seara și noaptea.

Toate speciile râșilor se împerechează în timpul primăverii timpurii, în martie și aprilie. Fiindcă sunt animale solitare, împerecherea nu are loc la fiecare an. Ciclul estral la femelele durează 10-15 zile, iar sarcina — 65-90 de zile, depinzând de specie, după care se nasc 2-4 pui, orbi pentru două aproximativ săptămâni. Alăptarea durează relativ mult, până la șase luni. Puii se despart de mamă când au doi ani de vârstă, cu scopul de a se pregăti pentru prima împerechere.

Șacalul este un mamifer carnivor sălbatic din familia Canidae, asemănător cu lupul, dar mai mic decât acesta, cu coada mai scurtă și cu botul ascuțit. El trăiește în nordul Africii, în sudul Asiei și în sudul Europei și se hrănește cu animale mici și cu hoituri.

Numele științific al șacalului galben este Canis aureus moreoticus, Geoffroy, 1835.

Este intermediar între lup și vulpe, având forma generală asemănătoare cu a vulpii, dar blana cu aceeași structură cu a lupului, fiind numit de aceea și „lup auriu”.

Lungimea corpului este de 70 cm - 1.5 m, fără a socoti coada (20–25 cm). La greabăn ajunge până la 50 cm înălțime. Greutatea maximă este între 12–15 kg.

Este, ca toate canidele, un animal potențial omnivor, dar care preferă alimentația carnivoră. Se hrănește cu insecte, păsări, șoareci și alte rozătoare, dar și cu porumb, struguri etc. De asemenea este și necrofag. Activitatea sa este preponderent nocturnă.

Împerecherea se face, asemenea celorlalte canide, în februarie-martie, gestația durând tot 62-63 zile. Cei 4-8 pui sunt lipsiți de vedere 2 săptămâni, iar după trei luni de la fătare sunt înțărcați.

Bârlogul de șacal nu este foarte adânc, dar este așezat de obicei în locuri singuratice, în văgăuni cu mărăcinișuri și alte locuri greu accesibile.

În România, șacalul este o apariție destul de rară. A fost semnalat în Banat, Oltenia, Muntenia și Dobrogea. Șacalii au pătruns în fauna autohtonă încă de acum 50 de ani iar numărul lor este în creștere în partea de sud-est a țării. Originar din India, a pătruns prin Iran și Turcia în Europa, în special în Grecia, Bulgaria și Albania, apoi în România.

Ursul brun (Ursus arctos) este o specie de urşi din genul Ursus, răspândită în toată regiunea holarctică.

Este un animal deosebit de puternic, aparţinând familiei Urside, are un corp de până la 2,5 m lungime (subspeciile grizzly, Kodiak şi ursul de Kamciatka), o înălţime la greabăn de până la 1,5 m şi o greutate maximă de 600 kg (aceleaşi subspecii). Ursul brun poate trăi până la 30 de ani în natură şi până la 50 de ani în captivitate. Este un animal plantigrad, iar ghearele nu sunt retractile, imprimându-se în mers odată cu talpa şi degetele.

Ursul brun are o blană deasă, mult apreciată, cu două rânduri de peri, spicul şi puful. Deşi culoarea de bază este cea brun-cafenie, variaţiile sunt deosebit de mari, de la urşi roşcaţi la cei aproape negri. Unele exemplare prezintă pete albe la baza gâtului, formând uneori un adevărat guler, asemănător cu cel al ursului gulerat de Himalaya. Dentiţia este tipică de omnivor, cu canini puternici şi molari rotunjiţi.

În România, se găseşte subspecia Ursus arctos arctos. Până în prima jumătate a sec. XIX se găsea în întreaga ţară, din Delta Dunării până în Carpaţi. Din păcate, a fost exterminat din zonele de câmpie, pentru a nu împiedica agricultura extensivă şi creşterea extensivă a vitelor, pescuitul extensiv şi alte practici similare din secolul XIX.

Cu toate că este retras în Carpaţi, ursul îşi găseşte în România cel mai prielnic adăpost din Europa. Ursul brun trăieşte de-a lungul lanţului carpatic, mai ales printre stânci, unde îşi poate crea bârlogul. Fiind un animal puternic, poate parcurge chiar şi 150 de kilometri într-o singură zi şi se bazează pe auz şi miros.

În anul 2008, în România existau aprox. 7.500 de urşi bruni. În decembrie 2010, în România existau cca. 6.000 de urşi bruni, adică 40% din totalul celor existenţi în Uniunea Europeană. În anul 2012, se estima că 2.000 dintre aceştia trebuiau ucişi, pentru că nu aveau suficientă hrană.

Vidrele (Lutrinae) sunt un grup de mamifere semiacvatice din familia jderilor (Mustelidae), subfamilia Canoidea. Cuprinde în total șapte genuri taxonomice cu 13 specii de animale. Vidra de râu (Lutra lutra) sau vidra euroasiatică sau, popular vidră, lutră, câine de râu, trăiește în Europa și Asia.

Toate speciile din subfamilia Canoidea au corpul lung și șerpuitor, picioarele scurte, cu membrană interdigitală, coada lungă musculoasă și capul mic cu botul scurt. Lungimea vidrelor variază în jurul a 1 m, cântărind între 22 și 45 kg. Reprezentanții cei mai mari ai grupei sunt vidra de mare și vidra uriașă. Ca și celelalte mustelide, vidrele prezintă un dimorfism sexual, masculii fiind mai mari ca femelele. Animalele au o blană lucioasă cu părul scurt și des (peste 1000 de fire/mm²) de culoare cenușie-brună cu un guler de culoare mai deschisă pe gât sau abdomen. Blana are un rol important de protecție fiind acoperit de un strat de aer termoizolant în apă. Vidrele pot să rămână sub apă timp de 8 minute, blocându-și în acest timp orificiile nărilor și urechilor.

Vidrele sunt animale cosmopolite, lipsind doar in Australia și insulele învecinate. Ele viețuiesc pe litoraluri stâncoase marine, pe lângă apele curgătoare și stătătoare, fiind înotătoare excelente. Ele ating pe uscat o viteză de 29 km/h. Vizuinele unor vidre sunt uneori dotate cu mai multe încăperi săpate la cel mult 500 m de malul apelor. Animalele își marchează teritoriul cu ajutorul glandalelor anale, masculii având un teritoriu mult mai mare decât femelele.

Vidrele sunt animale care sunt de obicei active ziua, dar unele dintre ele practică un mod de viață nocturn. Își fac rost de hrană din apă. Vidrele se hrănesc cu pește, broaște, crustacei și alte nevertebrate acvatice, cantitatea de hrană zilnică a unei vidre variind între 15 și 25% din greutatea corporală a animalului. Cantitatea necesară de hrană este influențată de anotimp. Cele mai multe vidre vânează între 3 și 5 ore pe zi. Masculii trăiesc solitari, căutându-și pereche numai în perioada împerecherii, iar femele se ocupă de creșterea puilor.

Viezurele sau bursucul (Meles meles, Linne, 1758), este un mamifer omnivor din genul Meles, familia Mustelidae. Se hrănește cu fructe, semințe, larve, gasteropode, ouă (furate din cuiburile păsărilor ce cuibăresc la sol) etc.

Este mare amator de porumb, pe care îl îngrămădește în vizuină în cantități de până la 50 kg de știuleți. În general toamna își face provizii, deși iarna are o activitate în general foarte redusă, iar grăsimea pe care o câștigă toamna îi asigură în iernile mai blânde supraviețuirea chiar și fără rezervele din vizuină.

Spre deosebire de alte animale și mai ales de vulpe, viezurele este un animal deosebit de curat. Vizuinele complexe, aflate chiar și la 2 metri sub pământ, cu galerii lungi, de 7–8 m, au prevăzute încăperi separate pentru locuit, pentru provizii și pentru excremente, acestea din urmă fiind periodic astupate și înlocuite cu altele noi. Mania viezurelui pentru curățenie este folosită uneori de vulpe care, pentru a obține o vizuină nouă fără efort, se "ușurează" de câteva ori la intrarea vizuinii viezurelui, făcându-l să se mute (firește, dacă nu este prinsă "în flagrant"). De altfel, simpla instalare a unei vulpi în apropiere determină mutarea viezurelui, care nu suportă duhoarea grea ce apare în zona unui adăpost al vulpilor.

Viezurele are circa 56 până la 90 cm lungime și coada de aproximativ 11,5-20,2 cm. Este ușor de recunoscut datorită aspectului îndesat, al botului alungit și, mai ales, a dungilor albicioase care merg de la bot spre coadă. Totuși desenul blănii este destul de variabil. Are o inteligență uimitoare și un curaj remarcabil.

Dimorfismul sexual nu este evident. Nici puii nu se deosebesc prea mult de adulți, decât prin mărime. Viezurele trăiește cam 15 ani. Mormăie și pufăie când este atacat, plânge (țipă) când este prins - similar iepurelui.

Trăiește izolat, căutând femela doar în perioada de împerechere (iulie - august) și, imediat după ce aceasta se produce, o părăsește. Doar mama poate fi văzută, de primavara până toamna, cu puii după ea.

Viezurele petrece mare parte din iarnă într-o stare de somnolență, fel ca ursul. Dormitează de regulă de pe la sfârșitul lui noiembrie și până pe la începutul lunii martie.

Carnea de bursuc este consumată în anumite regiuni ale fostei Uniuni Sovietice, fără a fi un obicei generalizat. Șunca afumată de bursuc era cândva la mare căutare în Anglia, Țara Galilor și Irlanda. Anumite părți ale bursucului au fost folosite în trecut pe post de leacuri populare.

Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii a clasificat această specie ca fiind neamenințată cu dispariția.

Zimbrul este cel mai greu animal european de pe uscat. Un zimbru are o lungime de 2,9 - 3 metri și o înălțime de 1,9 metri, cântărind de la 300 la 920 kg. Este mai înalt, dar mai puțin masiv decât ruda sa apropiată bizonul american. De asemenea are păr mai scurt decât acesta.

Zimbrii sunt pe cale de dispariție. Zimbrii trăiesc în păduri, având foarte puțini dușmani naturali; există doar câteva relatări din secolul al XIX-lea încoace despre atacuri din partea lupilor și urșilor. Zimbrul este erbivor.

Zimbrii trăiesc 28 de ani în captivitate, dar în sălbăticie trăiesc mai puțin. Pot avea pui la vârste între 4 și 20 de ani la femele și între 6 și 12 ani la masculi. Teritoriul zimbrilor poate ocupa și 200 km², iar unele turme preferă pajiștile și poienile din pădure.

În Europa de Vest, zimbrii au dispărut încă din secolul al XI-lea, mai puțin în Ardennes unde au rezistat până în secolul al XIV-lea.

Ultimul zimbru din Moldova a fost ucis în 1762, iar din Transilvania în 1790. În estul Europei, zimbrii erau proprietatea regilor poloni, lituanieni și țarilor ruse. Regele Sigismund I al Poloniei a instituit pedeapsa cu moartea pentru braconarea zimbrilor în anii 1500. Ultimul zimbru în sălbăticie a fost ucis în Polonia în 1919, iar din lume în 1927, în Caucaz.

În 1927 mai puțin de 50 de zimbri mai rămăseseră în lume, toți în grădini zoologice, ultimii zimbri în sălbăticie fiind uciși de braconieri după Primul Război Mondial.

Zimbrii au fost reintroduși cu succes în sălbăticie începând cu 1951. Se găsesc în zone protejate din păduri din Polonia, Belarus și Republica Moldova, turme existând și în Lituania, Ucraina, Rusia și Kîrgîzstan, iar grădini zoologice din 30 de țări au exemplare din acest animal.

În 2000, specia număra 3.600 de exemplare cu un grad mare de consangvinitate, toate fiind descendente din doar 12 indivizi. Din acest motiv zimbrii actuali au o diversitate genetică limitată, fiind foarte vulnerabili la boli.

În România, zimbrii pot fi admirați în Rezervația Dragoș-Vodă de la Vânători Neamț, în Rezervația Neagra de la Bucșani, Dâmbovița (cea mai mare rezervație din România ca număr de exemplare), în rezervația Valea zimbrilor din Vama Buzăului, Brașov, la Hațeg - Slivuț, la Grădina Zoologică din Târgoviște, două exemplare la Grădina Zoologică din Reșița, două exemplare la Grădina Zoologică din Bârlad[necesită citare] și două exemplare la Grădina Zoologică din Hunedoara. Zimbrii au fost re-introduși în România în anul 1958, când primele două exemplare de animale au fost aduse din Polonia și ținute într-o rezervație din Hațeg. Ideea zimbrilor în libertate, pe teritoriul României, s-a născut abia în 1999, printr-un program susținut de Banca Mondială și Uniunea Europeană.

În 2003 au fost aduși 15 zimbri din vestul Europei, pentru care a fost amenajat un țarc cu o suprafață de 180 de hectare. În acest loc, zimbrii trăiesc în semi-libertate.

În data de 21 martie 2012 au fost eliberați 5 zimbri din Parcul Național Dragoș Vodă, ei sunt monitorizați în permanență.

Începând cu anul 2014, în Munții Țarcu (pe raza comunei Armeniș, județul Caraș-Severin) au fost reintroduse mai multe exemplare din această specie (17 mai 2014 au fost reintroduse 17 exemplare, 12 iunie 2015, 14 exemplare, iar în 11 iunie 2016 încă 10 exemplare).

Începând cu anul 2019 Fundația Conservation Carpathia a demarat un program de reintroducere a zimbrului în Munții Făgăraș. La început au fost aduși din Germania un număr de patru zimbri, iar la finalul anului au fost aduși alți nouă zimbri de proveniență poloneză. Fundația își propune ca treptat să creeze o populație stabilă de 30 de zimbri în zona inițială.

Cele 4 exemplare aduse în Munții Făgăraș vor fi găzduite într-un țarc de aclimatizare situat în zona lacului Pecineagu, începând cu luna noiembrie 2019, urmând să fie eliberați în sălbăticie în primăvara anului 2020, la distanțe de 20-30 km de localități.

Au existat trei subspecii de zimbri:

Bison bonasus bonasus (Linneus, 1758) - cel actual
Bison bonasus hungarorum - dispărut
Bison bonasus caucasicus - dispărut, deși un individ a fost printre cei 12 strămoși ai turmelor actuale.
Turmele moderne sunt ținute în două linii de sânge:

una care conține doar Bison bonasus bonasus (descendenți ai doar 7 animale)
una care conține toți cei 12 strămoși, inclusiv un taur de Bison bonasus caucasicus.

Vulpea este un mamifer omnivor, de dimensiune mică spre medie, încadrat sistematic în familia Canidae, alături de lup, câine, șacal, enot ș.a.

Deși de obicei vulpea e considerată - automat - a fi roșcată, de fapt coloritul ei prezintă o mare varietate (de la roșcat aprins până la alb și cenușiu).

Vulpea este mai mică decât câinele obișnuit și evident mai mică decât lupul. Are între 7 și 10 kg, rar mai mult. Corpul are sub 1 m lungime, iar coada stufoasă circa 30-40 cm.

Corpul vulpii nu este mare, fiind destul de asemănător cu al câinelui, dar iese în evidență datorită cozii lungi și stufoase, care are vârful alb. Blana este roșcată. Vulpea mănâncă cele mai mici mamifere: șoareci de câmp, popândăi, castori, lemingi, veverițe, iepuri etc. Detectează prada chiar și fără să o vadă (după miros sau după sunet), dar nu aleargă după ea, ci sare asupra sa, cu labele din față, precum pisicile. Majoritatea vulpilor ucid deseori mai mult decât pot mânca la o singură masă și îngroapă ce le prisosește, urmând a reveni altă dată la locul cu “provizii”.

Puii se nasc în vizuini subterane, o singură dată pe an, din martie până în mai. De obicei, vin pe lume câte cinci frați, dar au fost studiate și cazuri extreme: un singur pui sau 12 - la o singură naștere! Puii de vulpe sunt orbi la naștere, ochii lor deschizându-se abia după a doua săptămână de viață. Părinții sunt foarte grijulii cu micuții: mama este mereu în preajma puilor pentru a îi apăra, iar tatăl pleacă la vânătoare pentru a asigura hrana întregii familii. Este vorba despre maturi, căci în prima lună puii se hrănesc doar cu laptele supt de la mama lor. Începând cu a doua lună, puii de vulpe sunt luați la vânătoare de către adulți, pentru a începe primele încercări pe cont propriu.

Considerate în trecut “devoratoare de găini”, vulpile au fost vânate cu cruzime ani la rând. Un alt motiv pentru care oamenii nu le-au privit cu simpatie pe vulpi este faptul că acestea răspândesc - mai ales în mediul rural - câteva boli foarte grave, printre care și turbarea. Pot fi afectate în special mamiferele cu care vulpile intră în contact direct, dar boala poate fi transmisă și omului fie direct prin mușcătură, fie prin intermediul păsărilor din ogradă.

Descriere: Veverița roșie are lungimea cap-corp de 19-23 cm, o coadă de 15-20 cm și o masă de 250-340 g. Masculii și femelele sunt de aceeași dimensiune. Veverița roșie este oarecum mai mică decât cea gri, care are lungimea cap-corp de 25-30 cm și cântărește între 400 și 800 de grame.

Coada lungă ajută veverița pentru a se echilibra și vira atunci când sare din copac în copac și fuge de-a lungul ramurilor și îi poate ține de cald în timpul somnului.

Veverița roșie, la fel ca majoritatea veverițelor de copac, are ghearele ascuțite, curbate, care îi permit să urce și să coboare pe trunchiuri de copaci, ramuri subțiri și chiar pereții caselor. Picioarele puternice din spate îi permit să sară între arbori. Veverița roșie poate să și înoate.

Blana veveriței roșii variază în culoare în funcție de perioada anului și locul în care trăiește. Există mai multe culori ale blănii, variind de la negru la roșu. Blana roșie este cea mai frecventă în Marea Britanie. În alte părți din Europa și Asia, veverițe de diferite culori co-există în cadrul populațiilor, similar culorii părului în unele populații umane. Partea ventrală a veveriței este întotdeauna de culoare albă-crem. Veverița roșie își schimbă blana de două ori pe an, trecând de la un strat subțire de vară la unul mai gros, mai închis iarna, cu smocuri la urechi considerabil mai mari (o caracteristică distinctivă a acestei specii) între august și noiembrie. O blană de culoare roșie în general, împreună cu smocuri la urechi (la adulți) și dimensiunea mai mică sunt caracteristile care disting veverița roșie de veverița gri americană.

Distributie:Veverițele roșii ocupă păduri de conifere boreale în Europa de Nord și Siberia, preferând păduri de pin, molid și pin siberian. În Europa de Vest și Europa de Sud se găsesc în păduri de foioase, dacă amestecul de specii de arbori și arbuști oferă o mai bună sursă de alimentare pe tot parcursul anului. În cele mai multe din Insulele Britanice și în Italia, pădurile de foioase sunt acum mai puțin potrivite datorită strategiei competitive de hrănire introdusă de veverița gri.

Reproducere: Împerecherea poate avea loc la sfârșitul iernii, în februarie și martie, și în timpul verii, între iunie și iulie. Într-un an, femelele pot avea două rânduri de pui. Fiecare perioadă de reproducere produce în  medie trei pui. Gestația durează aproximativ 38-39 de zile. Puii sunt îngrijiți doar de către mamă și sunt născut neputincioși, orbi și surzi. Ei cântăresc între 10 și 15 grame. Corpul lor este acoperit cu păr abia la 21 de zile, ochii și urechile se deschid după trei până la patru săptămâni, iar dinții sunt dezvoltați complet la 42 de zile. Veverițele roșii tinere pot mânca solide la aproximativ 40 de zile după naștere și din acel moment pot părăsi cuibul pe cont propriu pentru a găsi hrană. Cu toate acestea, ei încă mai sug de la mama lor până la înțărcarea care are loc la 8 până la 10 săptămâni.

În perioada de împerechere, masculii detectează femelele care sunt la estru după un miros pe care acestea îl produc, și, deși nu există curtare, masculii urmăresc femelele până la o oră înainte de împerechere. De obicei, mai mulți masculi urmăresc o singură femelă până când masculul dominant, de obicei cel mai mare din grup, se împerechează cu femela. Masculii și femelele se împerechează de mai multe ori, cu mai mulți parteneri. Femelele trebuie să ajungă la un minim de masă corporală înainte de a ajunge la estru. Femele cu masa mai mare produc, în medie, mai mulți pui. Dacă hrana este limitată, reproducerea poate fi amânată. De obicei o femelă va avea primii pui în al doilea anSperanta de viata:                                          

 
O veveriță roșie tânără.
Veverițele roșii care supraviețuiesc prima lor iarnă au o speranță de viață de 3 ani. Indivizii pot ajunge până la 7 ani, chiar și 10 ani în captivitate. Supraviețuirea este pozitiv corelată cu disponibilitatea semințelor de arbori în perioada toamnă–iarnă. În medie, 75-85% din pui mor în prima lor iarnă, iar mortalitatea este de aproximativ 50% pentru iernile de după.

Ecologie si comportament: Veverița roșie poate fi găsită atât în păduri de conifere, cât și păduri temperate de foioase. Veverița își face un cuib din crengi între ramuri, formând o structură în formă de cupolă de aproximativ 25 până la 30 cm în diametru. Aceasta este căptușită cu mușchi, frunze, iarbă și scoarță. Folosește și scorburi și găuri făcute de ciocănitori. Veverița roșie este un animal solitar și este timid și reticent în a împărtăși hrana cu alți indivizi. Cu toate acestea, în afara sezonului de împerechere și în special în timpul iernii, mai multe veverițe roșii pot împărți un cuib pentru a-și ține de cald. Organizarea socială se bazează pe ierarhii de dominanță atât în interiorul, cât și între sexe. Deși masculii nu sunt în mod necesar dominanți către femele, animalele dominante tind să fie mai mari și mai bătrâne decât cele dominate, iar masculii dominanți tind să aibă patruleze o arie mai mare decât indivizii dominați.

 
Veverița roșie mănâncă:

în cea mai mare parte semințe de copaci, separând conurile coniferelor pentru a ajunge la semințe
ciuperci
nuci (mai ales alune de pădure, dar și castane și jir)
fructe de pădure
lăstari tineri]
Mai rar, veverițele roșii pot mânca ouă sau pui de păsări. Un studiu suedez arată că din cele 600 de stomacuri de veverițe roșii examinate, numai 4 conțineau resturi de păsări sau ouă. Astfel, veverițele roșii pot demonstra ocazional comportament omnivor oportunistic, similar cu alte rozătoare.

Excesul de alimente este ascuns, fie îngropat, fie în colțuri sau găuri în copaci, și mâncat atunci când hrana este insuficientă. Deși veverița roșie își amintește ascunzătorile cu o mai mare șansă decât aleatoriu, memoria spațială este în mod substanțial mai puțin precisă și durabilă decât la veverița gri. Prin urmare, de multe ori este necesar ca veverița să caute hrana atunci când are nevoie, iar multe ascunzători nu sunt găsite din nou.
Între 60% și 80% din perioada activă este petrecută căutând hrană. Perioada de activitate a veveriței roșii este dimineața, după-amiaza târziu și seara. De multe ori se odihnește în cuibul său în mijlocul zilei, evitând căldura și riscul de a deveni vizibile pentru păsările de pradă, care sunt periculoase în timpul acestor ore. În timpul iernii, acest odihna din timpul amiezii este de multe ori mult mai scurtă, sau chiar absentă, deși condițiile meteorologice dure pot face ca animalul să rămână în cuib pentru câteva zile.

Nu există teritorii asumate de veverițele roșii, iar zonele de hrănire ale indivizilor se suprapun considerabil.

 Pradatori si amenintari: Prădătorii includ mamifere mici, cum ar fi jderul de copac, pisicile sălbatice și hermelinele, care vânează pui. Păsări, printre care bufnițe și răpitoare precum uliul, pot ataca veverița roșie. Vulpea roșie, pisicile și câinii pot prăda veverița roșie atunci când aceasta este pe pământ. Oamenii influențează mărimea populației și mortalitatea veveriței roșii prin distrugerea sau modificarea habitatelor, prin provocarea accidentelor rutiere, precum și prin introducerea veverițelor gri ne-native din America de Nord.
Veverița gri și veverița roșie nu sunt direct antagonice, iar conflicte violente între aceste specii nu reprezintă un factor pentru scăderea populației de veverițe roșii. Cu toate acestea, veverița gri poate să reducă populația de veverițe roșii populației ca urmare a mai multe motive:

Veverița gri este purtător al parapoxvirusului veverițelor, care nu pare a le afecta pe acestea, dar de multe ori cauzează decesul veverițelor roșii. În anul 2008 a fost descoperitcă populația de veverițe roșii din Formby, Anglia, a scăzut cu 80%, ca urmare a acestei boli, deși populația este acum în recuperare.
Veverița gri poate digera mai bine ghindele, în timp ce veverița roșie nu poate accesa proteine și grăsimi din ghinde la fel de ușor.
Când veverița roșie este supusă la stres, nu se va reproduce la fel de des.
În Regatul Unit, din cauza circumstanțelor de mai sus, populația a scăzut astăzi la mai puțin de 160.000 de veverițe roșii (120.000 din acestea sunt în Scoția). În afara Regatului Unit și a Irlandei, impactul concurenței din partea veveriței gri a fost observat în Piemont, Italia, unde două perechi au scăpat din captivitate în 1948. O scădere semnificativă a populației de veverițe roșii în zonă a fost observată începând din 1970 și există temeri că veverița gri s-ar putea extinde în restul Europei.

Conservare si strategii:Veverița roșie este o specie protejată în cele mai multe țări din Europa, așa cum este prevăzut în Apendicele III al Convenției de la Berna. Aceasta este menționată ca fiind neamenințată cu dispariția pe Lista roșie a IUCN. Cu toate acestea, în unele zone este prezentă din abundență și este vânată pentru blana sa.

Deși nu este considerată a fi sub orice fel de amenințare la nivel mondial, prezența veveriței roșii a scăzut drastic în Marea Britanie, mai ales după ce veverițele gri au fost introduse din America de Nord în anii 1870. Se crede că mai puțin de 140.000 de exemplare mai existau în 2013, din care aproximativ 85% în Scoția. Insula Wight este cel mai mare sanctuar pentru aceste animale în Anglia. O organizație caritabilă locală, Wight Squirrel Proiect, susține conservarea veveriței roșii pe insulă, iar oamenilor le este recomandat activ să raporteze orice veveriță gri invazivă. Populația în scădere din Marea Britanie este adesea atribuită introducerii veveriței gri din America de Nord, dar pierderea și fragmentarea habitatului său a jucat de asemenea un rol.

Prin contrast, veverița roșie poate reprezenta o amenințare dacă este introdusă în regiuni din afara zonei native. Aceasta este clasificată ca fiind un „organism interzis” în Noua Zeelandă, prin Legea Substanțelor Periculoase și Organismelor 1996, împiedicând astfel importul în țară.

Conservare: În ianuarie 1998, eradicarea veveriței gri nord-americane a început în nordul Țării Galilor, în insula Anglesey. Acest lucru a facilitat recuperarea naturală a micii populații rămase de veverițe roșii. Ulterior au fost reintroduse cu succes veverițe roșii în arboretele de pin din Pădurea Newborough. Au urmat apoi reintegrări în păduri de foioase, iar astăzi insula are cea mai mare populație de veverițe roșii din Țara Galilor. Insula Brownsea din Poole Harbour este, de asemenea, populată exclusiv de veverița roșie, cu aproximativ 200 de indivizi.

 
 
Inițiative similare în sudul Scoției și nordul Angliei se bazează pe controlul veveriței gri ca fundament al strategiei de conservare a veveriței roșii. În 1996 a fost înființat un program local cunoscut sub numele de „North-East Scotland Biodiversity Partenership”, element al Planului de Acțiune privind Biodiversitatea la nivel național. Acest program este administrat de către Grampian Squirrel Society cu scopul de a proteja veverița roșie. Programul se concentrează pe zonele Banchory și Cults. În 2008, Scottish Wildlife Trust a anunțat un proiect de patru ani care a început în primăvara anului 2009, numit „Saving Scotland's Red Squirrels”.

Alte proiecte importante sunt cele din Pădurea Greenfield, inclusiv zonele-tampon Mallerstang, Garsdale și Widdale, Pădurea Kielder din Northumberland și Formby. Aceste proiecte au fost inițial parte din campania „Save Our Squirrels” care urmărește să protejeze veverițele roșii în partea de nord a Angliei, dar acum fac parte dintr-un parteneriat de conservare de cinci ani, condus de guvern, numit „Red Squirrels Northern England”.

 
Cercetări întreprinse în 2007 în Marea Britanie consideră jderul de pin ca responsabil de reducerea populației de veverițe gri invazive. Un aria de răspândire are populației de jderul se suprapune cu cel al veveriței gri, populația acestor veverițe scade. Se crede că, deoarece veverița gri petrece mai mult timp pe pământ decât cele roșii, ele sunt mult mai expuse contactului cu acest prădător.

În octombrie 2012, patru masculi și o femelă de veveriță roșie, luați de la British Wildlife Centre, au fost transportate la Tresco în Insulele Scilly cu elicopterul, și lăsate în Abbey Wood, în apropiere de Abbey Gardens. Doar doi indivizi au supraviețuit, iar alți douăzeci au fost transportați și lăsați acolo în octombrie 2013. Deși veverița roșie nu este indigenă în Insulele Scilly, cei care au sprijinit acest efort intenționează să utilizeze Tresco ca pe un „paradis” pentru mamiferul pe cale de dispariție , deoarece insulele sunt lipsite de prădători, precum vulpi, și de variola veveriței purtat de veverița gri.

Importanta istorica, culturala si financiara

 
Veverița Nutkin este un personaj, mereu ilustrat ca veveriță roșie, în cărțile pentru copii în limba engleză scrise de Beatrix Potter.

'Ekorren' (Veverița) este un cântec foarte cunoscut și apreciat pentru copii în Suedia. Text și versuri de Alice Tegnér, în 1892.

În mitologia nordică, Ratatoskr este o veveriță roșie care aleargă în sus și în jos cu mesaje în arborele lumii, Yggdrasil, și răspândește bârfele. În special, el transmite mesajele dintre vulturul anonim din vârful Yggdrasill și dragonul Nidhogg de sub rădăcinile sale.

Veverița roșie era vânată pentru blană. În Finlanda, blănurile de veveriță au fost folosite ca monedă de schimb în antichitate, înainte de introducerea monedelor. Expresia „blană de veveriță” încă este folosită ca referință la bani. S-a sugerat că tocmai comerțul cu blană de veveriță roșie, extrem de apreciată în perioada medievală și intens tranzacționată, poate fi responsabil pentru epidemiile de lepră în Europa medievală. În Marea Britanie, lepra s-a răspândit la început în Anglia de Est, unde blănurile de veveriță erau tranzacționate, iar tulpina bacteriei este aceeași cu cea găsită în veverițele roșii de astăzi pe Insula Brownsea. Cu toate acestea, nu există cazuri de lepră transmise de la veveriță la un om de sute de ani.

Taxonomie: Au fost descrise peste 40 de subspecii de veveriță, dar statutului taxonomic al unora dintre acestea este incert. Un studiu publicat în 1971 recunoaște 16 subspecii și a servit ca bază pentru studii taxonomice ulterioare. Deși validitatea unor subspecii este incertă din cauza variației mari între veverițele roșii chiar și într-o singură regiune, unele subspecii sunt relativ distincte și una dintre acestea, S. v. meridionalis din Italia de sud, a fost ridicată la rangul de specie de stare sub numele de veverița neagră calabreză în 2017. În prezent, există 23 de subspecii recunoscute de veveriță roșie. Studiile genetice arată că o altă subspecie, S. v. hoffmanni din Sierra Espuña în sud-estul Spaniei (mai jos inclusă în S. v. alpinus), merită recunoașterea ca specie distinctă.