Specii de vânat

Acvila de câmp (Aquila heliaca) este o pasăre răpitoare de zi, din ordinul Falconiformes, răspândită în Europa de est și în arii vaste din Asia. De mărime între un șoim mare și un vultur, i se mai spune și zgripțor sau zgripsor, în arealul limbii române. Există mici populații izolate în Alpii austrieci și Alpii italieni, precum și în Cipru.

Acvila imperială iberică din Spania, Portugalia și Maroc a fost considerată mult timp o subspecie de acvilă de câmp, dar a fost recunoscută în ultimii ani ca specie independentă - Aquila adalberti - datorită importantelor sale deosebiri genetice.

Cele două specii diferă la înfățișare și în comportament. Aquila heliaca are și denumirea acvila imperială orientală.

Descriere: Acvila de câmp este de aspect și proporții similare cu vulturul auriu din Europa, Asia și America de Nord. Are o lungime de 80 cm de la cioc până la vârful cozii și anvergura aripilor de doi metri. Masculul cântărește puțin peste 2,5 kg, iar femelele, care sunt mai mari, pot ajunge la 4,5 kg. Între femelă și mascul nu există diferențe semnificative cu excepția marimii.

Penajul este maro închis cu excepția umerilor și a cozii, pe umeri (mici pete albe), iar coada este neagră, cu o bandă fină albă. La tâmple este maro deschis sau aurită. La fel ca și vulturul auriu, acvila de câmp are picioarele acoperite de fulgi pe toată suprafața, exceptând ghearele. Pielea este solzoasă, iar ghearele sunt puternice.

În Asia centrală, prada este, cel mai frecvent, un rozător gofer (Geomyidae), orb, lipsit de păr și care sapă galerii. Mai vânează alte rozătoare, vulpi și diverse păsări.

Acvila de câmp trăiește în zone de câmpie cu arbori puțini, niciodată nu vânează în zone împădurite.

Reproducere: Perechile sunt monogame și în fiecare an se întorc la cuibul vechi. Acesta este așezat în vârful unui arbore, foarte vizibil. Folosește ca bază ramurile groase ale arborelui, acoperind găurile cu iarbă și fulgi din propriul corp. Femela depune în mod obișnuit două ouă (foarte rar trei sau patru). Incubația durează 43 zile, după care apar puii de culoare albă, dintre care doar cel mai puternic va ajunge sa părăsească cuibul, ceilalți murind înainte. Puiul zboară pentru prima dată după două luni și iarna migrează singur, căutând pereche în vara următoare. În libertate trăiește circa 21 ani, iar în captivitate poate să ajungă până la 44.

Starea de conservare: Acvila de câmp este o specie vulnerabilă în toată aria de răspândire, fiind pe cale de dispariție în Europa. Mai rămâne o mică populație în Alpi ca relicvă a timpurilor când se extindea pe toată întinderea imperiului Austro-Ungar, unde a fost emblemă a casei imperiale de Habsburg. Motivele declinului sunt persecuția directă a crescătorilor de animale (care consideră acvila de câmp ca pe un pericol pentru turme) și distrugerea habitatului natural prin transformarea în terenuri cultivabile. Situația s-a ameliorat întrucâtva de când acvila de câmp a fost declarată specie protejată.

În România, pasărea a dispărut pentru 50 de ani, pentru a apărea din nou în anul 2016.

Acvila de munte (Aquila chrysaetos), numit și pajură, este una dintre păsările de pradă cele mai cunoscute și mai răspândite pe pământ. La fel ca și alte specii de acvilă, aparține genului Aquila și familiei Accipitridae. Aria de răspândire cuprinde mare parte din America de Nord, Eurasia și nordul Africii. Menține populații chiar și în mai multe insule: Marea Britanie, cele din Marea Mediterană, Japonia și Vancouver. Totuși populația în Europa Centrală s-a redus datorită activității umane și în unele locuri specia a dispărut deși înainte era prezentă.

În prezent, Europa Occidentală mai are populații stabile în Scoția, Norvegia, Alpi, Italia și Peninsula Iberică, totuși în 2001 au fost liberate 35 exemplare în Irlanda (unde specia a dispărut la începutul secolului al XX-lea). În America de Nord se observă de asemenea un regres al speciei, dar mai puțin grav decât în Europa, în rest distribuția rămâne stabilă. Acvila de munte este una dintre păsările cele mai folosite la vânătoare, în Asia Centrală.

Descriere: La fel ca majoritatea pasărilor de pradă, femelele sunt mai mari decât masculii, putând ajunge la un metru lungime de la cioc până la coadă și doi metri anvergura aripilor.

Penajul este castaniu închis, schimbându-se în auriu pe cap și gât, alb pe umeri și la extremitatea cozii. Între indivizii tineri, albul este mai abundent decât cenușiul, culori care se inversează cu vârsta. Această specie este inclusă între așa numitele acvile încălțate, picioarele sunt acoperite cu fulgi în loc să fie acoperite cu o piele solzoasă ca majoritatea acvilelor.

Acvila de munte vânează din aer. Pentru a reuși este echipată cu arme tipice de pasăre răpitoare: puternice picioare terminate cu gheare bine dezvoltate, cioc încovoiat, mare forță, viteză și o ascuțită percepție vizuală pentru a localiza prada la sute de metri distanță. Prăzile pe care le poate prinde sunt de toate mărimile: șoareci, iepuri, marmote, păsări terestre și zburătoare, vulpi, pisici, chiar iezi și indivizi batrâni sau bolnavi a căprilor sălbatice, cerbilor, mistreților, lupilor. În Alpi chiar circulau istorii vechi de atacuri de acvile excepțional de mari care au atacat copii.

Reproducere: Acvilele aurii sunt monogame. Construiesc mai multe cuiburi pe teritoriul lor și folosesc în fiecare an altul prin rotație. Cuibul are o structură foarte simplă. Baza cuibului se construiește cu trei ramuri groase, iar pe acestea se așează alte ramuri mai subțiri. În funcție de zonă fac cuibul în arbori înalți sau pe stânci abrupte. În fiecare an pe cuibul ales adaugă material nou, uneori după câțiva ani de folosință cuibul poate ajunge la 1,5 m înalțime și 2 m diametru.

Epoca de reproducție variază de la o zonă la alta între ianuarie și martie și se poate produce în același teritoriu unde trăiesc tot timpul anului sau pot emigra pentru a se reproduce. După împerechere femela depune 1, 2 ouă pe care le incubează timp de 45 zile, din care ies pui acoperiți de puf alb. În cazul în care apar doi pui în cuib, doar unul ajunge la maturitate, cel care rupe primul coaja oului, realizând primul zbor la cca. 50 zile. Fratele mai debil moare înainte, neglijat de părinți sau este expulzat de fratele mai puternic.

Tinerii sunt alimentați de părinți în cuib până devin independenți. Pot să mănânce aceleași alimente pe care le consumă adulții, totuși de multe ori părinții vâneaza mai multe păsari decât mamifere pentru pui. Acest lucru se datorează probabil faptului ca păsările sunt digerate mai ușor de către pui.

Subspecii: Potrivit clasificărilor, se pot diferenția 5-6 subspecii de acvile aurii, care diferă în diferite aspecte sau comportament (de exemplu, caracter migratoriu sau sedentar):

A. c. homeyeri: Peninsula Iberică și nordul Africii.
A. c. chrysaetos: restul Europei și Rusia până în Siberia.
A. c. daphanea: Asia centrală, unde se cunoaște ca Berkut.
A. c. japonica: Coreea și Japonia.
A. c. kamtschatica: Siberia Orientală, care cuprinde ocazional și subspecia chrysaetos.
A. c. canadensis: America de Nord până la peninsula California de jos și deșertul Sonora.
A. c. simurgh: Subspecie dispărută, de mari dimensiuni, care a trăit în timpul Pleistocenului și Holocenul Timpuriu în insula Creta. Simurgh este unul din numele pasării Roc, pasăre mitologică atât de mare încât putea ridica un elefant pentru a-l devora în cuibul său. În acele timpuri, pe insulă exista o specie de elefant pitic, și este probabil că nașterea acestui mit se datorează observării aceastei pasări vânând pui de Proboscideo.
Simbolistica: În Antichitate, acvila de munte era simbol de valoare și putere datorita forței ei, marimii și inaccesibilității cuibului său. În mitologia greacă și romană s-a transformat timpuriu în unul dintre simbolurile lui Zeus/Jupiter, regele zeilor. În vechea Romă s-a convertit repede dintr-un simbol religios în unul militar și politic, ca emblemă a imperiului. De câte ori o legiune romană marșăluia, un soldat numit aquilifero mergea înainte purtând un stindard coronat cu sigla SPQR și acvila de munte.

Din Roma acvila de munte (acvila romană) a fost preluat de Bizanț, unde s-a convertit în acvila bicefală. Un cap reprezenta vechiul imperiu de apus, iar celălalt cap simboliza noul imperiu al Constantinopolului. Când Carol cel Mare a restaurat Sfântul Imperiu Roman (Sacrum Romanum Imperium), acesta a preluat acvila bicefală, dar în era Habsburgilor au preferat s-o înlocuiască cu acvila de câmp, Aquila heliaca. În timpul evului mediu multe case nobiliare au adoptat acvila de munte (vulturul regal) ca emblemă, decorând astfel blazoanele multor familii. În ziua de azi, Germania are ca simbol acvila de munte în locul acvilei de câmp.

La căderea Constantinopolului în 1453, mai multe case regale din Europa Orientală au adoptat acvila de munte (acvila bizantină) ca emblemă, cu scopul de a se consfinți ca moștenitori ai Imperiului Roman de Răsărit. Din acest motiv, vulturul bizantin a fost emblema Imperiului Rus, iar astăzi apare în centrul steagului albanez.

Vulturul monocefal a fost utilizat ca emblemă în timpul efemerului Prim Imperiu Francez. Înaintea lor, ideea a fost copiată de părinții independenței Statelor Unite ale Americii. Totuși, ca să sublinieze venirea noii puteri americane, a fost înlocuit cu vulturul cu cap alb. Acvila din steagul Mexicului, în schimb, nu se aseamănă cu emblemele imperiilor europene, ci este moștenitoarea legendei fondării orașului Tenochtitlan orașul Mexico, din acest motiv nu apare în pozitie heraldică, ci devorând un șarpe.

În Biserica Catolică, acvila de munte este simbolul Sfântului Ioan, cel mai tânăr dintre apostoli. Când Papa Alexandru al VI-lea a dat titlu de Regi Catolici monarhilor din Spania în 1496, de asemenea i-a autorizat să adauge pe scutul spaniol acvila Sfântului Ioan. Acvila a rămas pe scutul spaniol în diferite perioade din istoria sa. Ultima dată a fost în timpul dictaturii lui Francisco Franco.

În unele țări islamice, cum ar fi Egiptul și Irakul, se folosește și acvila lui Saladin, folosită în timpul sultanului Saladin, emblemă utilizată în timpul cruciadelor. Simbolul poate fi asociat curentelor panarabiste deoarece Saladin a readus Ierusalimul în mâna musulmanilor și a unificat Orientul Apropiat.

Descriere: Poate fi gasita in zone deschise, secetoase, care includ stepele, desertul si semidesertul. Mare, cu o lungime a corpului de 72-81 cm, anvergura 180-230 cm, masa corporala de 2,5 kg la mascul si 3,6 kg la femela. Penajul este de culoare maro inchis, mai deschis pe partea inferioara, cu o pata distinctiva de culoare maronie rosiatica pe ceafa, deschidere galbena a ciocului care se prelungeste pana sub ochi. Coada si penele de zbor sunt inchise la culoare. Masculul si femela seamana foarte bine, desi femela este mai mare. Se hraneste cu mamifere mici, dar nu se sfieste sa le atace si pe cele de talie mai mare, reptile, pasari, hoituri si insecte. In captivitate, poate atinge varsta de 41 de ani.
 
Localizare si comportament: Specia se gaseste cel mai des in Asia, dar ajunge si in Europa de est. Pasarile din Europa ierneaza in Orientul Mijlociu, Peninsula Araba, sudul si estul Africii. Parasesc locurile de cuibarit in luna septembrie si revin in martie. Vaneaza in timpul zilei, folosind o varietate de tehnici: in zbor, de la sol, fura mancare de la alte rapitoare in zbor. La varsta de patru ani atinge maturitatea sexuala. Perechile sunt monogame si raman impreuna toata viata si deseori sosesc impreuna pe terenul unde cuibaresc. Masculii isi curteaza femela cu un sunet asemanator latratului si impreuna construiesc un cuib din bete, pe care il captusesc cu diverse materiale, precum iarba si balega. Cuibul este amplasat pe sol, langa tufisuri sau liziere.
 
Populatie:Populatia care cuibareste in Europa este mica, in jur de 5000-20.000 de perechi. In perioada 1970-1990 a existat un declin substantial, declin care a continuat apoi si in perioada 1990-2000.
 
Reproducere: Are loc in perioada aprilie-iulie. Femela depune unul-trei oua, care sunt clocite timp de 42-47 de zile. Femela este cea care cuibareste, cu preponderenta, dar odata ce puii au iesit din oua, masculul este cel care va vana. Puii mai stau in cuib 55-65 de zile. Au o singura ponta pe an.
 
Amenintari si masuri de conservare: Specia a cunoscut declinul in urma a mai multi factori: persecutie din partea oamenilor, coliziunea cu liniile de curent electric si pierderea habitatului ca rezultat direct al transformarii stepelor in teren agrico

Descriere: Acvila mică, cunoscută şi sub denumirea de acvilă pitică, „un pitic între acvile'', este o specie caracteristică zonelor împădurite cu luminişuri din preajma râurilor şi zonelor umede. Lungimea corpului este de 42-51 cm şi are o greutate medie de 700 g pentru mascul şi 1000 g pentru femelă. Anvergura aripilor este cuprinsă între 110-135 cm. Este o răpitoare de talie medie, dar mică pentru o acvilă, cu o mărime comparabilă cu a şorecarului comun (Buteo buteo). Adulţii au înfăţişare similară. Se hrăneşte în special cu prepeliţe, păsări de curte, mamifere mici, dar şi pui de iepure. Preferă hrana vie şi evită leşurile.
 
Etimologia denumirii stiintifice: Numele de gen provine din latinescul aquila – acvilă. Numele de specie provine de la cuvantul latin pennatus – care are pene.
 
Localizare si comportament: Este o specie prezentă în sud-vestul şi în estul continentului european. Ritualul nupţial este spectaculos, caracterizat prin plonjări succesive urmate de ridicări rapide, acompaniate de chemări repetate. Se manifestă teritorial şi pe teritoriul său are mai multe cuiburi pe care le foloseşte alternativ. Îşi construieşte rar cuibul şi preferă să folosească cuiburile altor răpitoare, inclusiv pe cel de codalb ( Haliaeetus albicilla ). Cuibul este aşezat în copaci şi alcătuit din crengi ornamentate cu ramuri verzi. La cuib nu este sperioasă şi suportă apropierea omului mai mult decât oricare altă acvilă. Iernează în Africa.
 
Populatie: Populaţia europeană a speciei este mică, cuprinsă între 4400-8900 de perechi. S-a menţinut stabilă în perioada 1970-1990. Nu se ştie tendinţa efectivelor din Spania în perioada 1990-2000, însă deşi a scăzut în unele teritorii din sud-estul Europei, populaţia este considerată relativ stabilă. Cele mai mari efective sunt prezente în Spania, Rusia şi Portugalia.
 
Reproducere: Soseşte din cartierele de iernare în martie. Femela depune 1-2 ouă în ultima parte a lunii aprilie sau la începutul lunii mai, cu o dimensiune medie de 56 x 45,3 mm. Incubaţia durează în medie 30-35 de zile şi este asigurată de ambii parteneri. Puii devin zburători la 50-56 de zile, urmându-şi părinţii.
 
Amenintari si masuri de conservare: Deranjul determinat de activităţile forestiere şi de vânătoare sunt principalele pericole pentru specie. Îmbunătăţirea activităţilor forestiere, păstrarea copacilor bătrâni în zonele de cuibărit şi reducerea deranjului produs de activităţile umane, în special de vânătoare sunt necesare pentru conservarea speciei.

Acvila porumbacă (Aquila fasciata, înainte cunoscută și sub numele de Hieraaetus fasciatus) este o pasăre de pradă din familia Accipitridae. În engleză este cunoscută sub denumirea de Bonelli´s Eagle sau acvila lui Bonelli.

Este o pasăre de pradă de zi de aproximativ 70 cm. lungime, cu o greutate între 1600 și 2200 grame. De aspect mare și puternic, adulții au partea posterioară de culoare maron și părțile inferioare mai deschise, alb-gălbui cu linii închise.

Vânează iepuri, porumbei, prepelițe și șopârle. Își face cuibul în zone stâncoase și foarte rar în arbori.

Este sedentară, dar cu răspândirea tinerilor indivizi. Este o specie amenințată și cu un grav regres. Cablurile de înaltă tensiune, braconajul și stresul provocat în locul unde își crește puii sunt cele mai mari pericole.

Este răspândită în jurul Marii Mediterane. În anii 1980 recensământul acestei specii in Europa era de 815 și 891 perechi, cea ce arată un considerabil declin, acest fapt o converteste într-o specie de interes special.

Acvila țipătoare mare Aquila clanga este o pasăre răpitoare de zi, cu o anvergură a aripilor de peste un metru, declarată specie protejată.

Acvila țipătoare mare are o lungime de 65 de cm. Asemenea tuturor vulturilor, aparține familiei Accipitridae. Poate fi întâlnită în zona din nordul Europei până în Asia și iarna în sud-estul Europei, Estul Mijlociu și sudul Asiei. Depune 1-3 ouă într-un cuib construit în copaci. Habitatul obișnuit al acvilei țipătoare mari este zona împădurită, unde vânează mamifere mici și alte mamifere terestre.

Este o acvilă de mărime medie spre mare, foarte asemănătoare cu acvila țipătoare mică, cu care seamănă la aspectul general. Penele capului și aripilor sunt de un maro foarte închis și contrastează cu penajul în general maro (față de acvila țipătoare mică, care are aceleași pene deschise la culoare). Capul este mic pentru o acvilă.

Adeseori este prezentă o zonă mai puțin evidentă pe partea exterioară a aripilor, dar o zonă de început albă în formă de lună este un bun indiciu. Puii au pete albe pe aripi.

Sunetele scoase sunt asemănătoare unor lătrături de câine.

Acvila țipătoare mică (Clanga pomarina) este o pasăre de pradă de mărimea unei găi roșii (Milvus milvus) mai mari, totodată fiind și cea mai comună specie de acvilă din România, țară care cuprinde 22% din populația cuibăritoare a Europei. Ca habitat preferă pădurile pentru cuibărit și pășunile/fânețele și terenurile agricole pentru hrănire.

Hrana sa este alcătuită din 67% rozătoare și alte mamifere mici (șoareci de câmp, iepuri, nevăstuici, etc.), 21% broaște și 12% păsări (nu mai mari decât un sturz), insecte (lăcuste, greieri) și reptile (șerpi și șopârle).

În România acvila țipătoare mică este prezentă în orice zonă cu excepția vârfurilor înalte

Alunarul (Nucifraga caryocatactes), numit și nucar, nucșoară, gaiță de munte, gaiță alpină (subspecia siberiană macrorhynchos este numită în română alunar răsăritean, gaiță de munte cu cioc subțire, alunar cu cioc subțire, gaiță alpină cu cioc subțire), este o pasăre de munte, obișnuită în Carpați, din familia corvidelor, de mărimea unei gaițe, care se hrănește cu alune, ghindă, semințe de brad și cu insecte. Este o specie larg răspândită în zona boreală eurasiatică, însă preferă și munții din centrul și sud-estul Europei, nord-estul Asiei, Japonia, China și alte câteva țări central ori sud-asiatice. Este întâlnită în pădurile de conifere de la altitudine mare, iar în nord și în Rusia, în păduri de conifere din zone mai joase cu zâmbru și alun în apropiere. În general, este o specie sedentară, dar populațiile siberiene migrează în sudul continentului când nu găsesc hrană de-ajuns, adesea invadând regiunile calde și temperate din Europa de Vest, putând fi găsite în livezi, grădini, păduri și ferme din zona de câmpie. În România este o specie sedentară, întâlnită în pădurile de conifere din Carpați; toamna și iarna coboară după hrană și în cele de foioase (fag). Populația cuibăritoare din România este mare, în jur de 50.000-100.000 de perechi, acestea reprezentând alături de cele din Rusia cele mai mari populații din Europa. În Republica Moldova, alunarul este oaspete de iarnă, care apare în mod neregulat toamna târziu și în timpul iernii. Sunt descrise 4 subspecii. În România clocește subspecia Nucifraga caryocatactes caryocatactes, iarna, apare uneori subspecia siberiană Nucifraga caryocatactes macrorhynchos. Este o corvidă de talie medie, cu aripile destul de mari, coada scurtă și un penaj distinctiv pătat. Are o lungime de 32-34 cm și o greutate de 124-220 g; anvergura aripilor 52-58 cm. Longevitatea maximă este de 16 ani și 2 luni. Sexele sunt asemănătoare și nu se pot diferenția după penaj. Pasărea adultă are creștetul și ceafa intens brun-închise, mai închisă pe partea anterioară a creștetului. Laturile capului, gâtului și cea mai mare parte a penajului corpului sunt brun-închise, cu pete abundente de culoare albă, mai dense pe laturile capului, pete mai mari dar mai distanțate pe penele scapulare, piept și flancuri, care formează linii confluente albe. Târtița și tectricele supracaudale uniform colorate cu brun închis, partea posterioară a abdomenului și tectricele subcodale albe. Aripile sunt negre lucioase, tectricele supraalare cu o pată foarte mică albă la vârf. Coada neagră lucioasă cu vârfurile penelor albe, acest alb este îngust pe perechea mijlocie a rectricelor, devenind treptat mai lat spre rectricele laterale, care sunt aproape în întregime albe de dedesubt. Irisul este brun închis; ciocul și picioarele negre. Are un strigăt puternic, "crî-crî-crî...". Este o specie teritorială și își apără un teritoriul de 8-12 hectare. Formează o pereche stabilă, monogamă, solitară, care rămâne împreună toată viața. Atinge maturitatea sexuală la vârsta de un an. Cuibul și-l fac lângă trunchiuri, mai ales pe conifere, la înălțime destul de mare; seamănă cu cel al ciorilor. Acesta este construit din ramuri uscate, pământ, ramuri, mușchi și licheni, și este căptușit cu fire fine de iarbă, păr și pene. Depune începând din mijlocul lui martie până în aprilie o pontă formată din 2-5 ouă fusiforme, netede, lucitoare, de culoare albă cu puncte verzui și cu dimensiunea de 34×25 mm, care sunt clocite de ambii părinți pentru 18-19 zile. Puii sunt nidicoli și sunt hrăniți de ambii părinți; părăsesc cuibul la 21-28 de zile de la eclozare; mai continuă însă să depindă de adulți încă 2-3 luni. O pereche scoate un singur rând de pui pe an. În afara sezonului de cuibărit perechile stau împreună tot anul, dar adesea, iarna, se adună în stoluri mai mari. Hrana preferată a adulților sunt semințele mari de conifere mai ales de pin, unde nu se găsesc pinii, specia se hrănește și cu alune, ghinde, castane sau jir. Se hrănește și cu păianjeni, melci, diferite insecte, ouă din cuibul altor păsări și chiar cu mamifere sau păsări de talie mică. Toamna își fac rezerve de semințe prin scorburi sau le îngroapă, pentru a avea provizii de iarnă. Având obiceiul să ascundă semințele pentru a avea rezerve, contribuie la răspândirea coniferelor, stejarului, fagului și alunului.

În România trăiește subspecia nominată Nucifraga caryocatactes caryocatactes care este o subspecie sedentară, întâlnită în pădurile de conifere din zonele montane din Carpați; toamna și iarna se întâlnește și în cele de foioase (cu fag). Iarna coboară după hrană în văi mai adăpostite. În timpul iernii, apare uneori subspecia siberiană Nucifraga caryocatactes macrorhynchos.

Este o corvidă de talie medie, de mărimea unei gaițeă (Garrulus glandarius), cu aripile destul de mari, coada relativ scurtă, ușor rotunjită la colțuri, și cu un penaj distinctiv pătat (dar care arată întunecat de la distanță mai mare). Are o lungimea 32-34 cm și o greutatea de 124-220 g; anvergura aripilor 52-58 cm. La subspecia nominată: lungimea aripei este de 17,3-19,5 cm, lungimea cozii 11,5-13,6 cm, tarsul 4-4,5 cm, lungimea ciocului 3,9-5,2 cm.

Sexele sunt asemănătoare și nu se pot diferenția după culoarea penajului, însă talia și greutatea masculului este ușor mai mare.

Trăiește în păduri de conifere și păduri mixte de conifere și mesteacăn (Betula) unde predomină coniferele; se găsește de la regiunile joase din taiga până la 4000 m în Nepal.

În Europa continentală se găsește în special în pădurile montane, mai ales unde pădurile sunt fărâmițate prin defrișări și pajiști alpine. Habitatul principal din Europa este alcătuit din pădurile de molid (Picea abies) și zâmbru (Pinus cembra); sunt de asemenea importante pădurile mixte de brad (Abies alba), pin silvestru (Pinus sylvestris), pin negru (Pinus nigra) și pin macedonian (Pinus peuce), mai ales dacă este prezent și alunul (Corylus).

Nu este întotdeauna limitată la pădurile de conifere; în timpul invaziilor periodice în Europa a populațiilor din Siberia, pot apărea într-o gamă extrem de largă de habitate, de la grădini și parcuri suburbane până la insule foarte mici din apropierea țărmului și oaze de deșert.

Hrana principală în cea mai mare parte a anului și în cea mai mare parte a arealului este formată din semințele (coconarii) de pin, în special cele de zâmbru siberian; consumă și semințele altor specii de conifere, precum și alune, ghinde, castane sau jir, în special cele de alun. Primăvara și la începutul verii consumă diverse nevertebrate, inclusiv râme (Lumbricidae), urechelnițe (Dermaptera), păianjeni (Araneae), lăcuste (Orthoptera), bondari (Bombus) și viespi (Vespidae); mai rar se hărănește cu rozătoare mici și păsări mici.

De obicei trăiește în perechi sau în grupuri familiale; dar formează în timpul invaziilor periodice cârduri mari, care ajung până la 200 sau mai mulți indivizi.

În România se estimează a fi prezente un număr de 50.000-100.000 de perechi cuibăritoare, acestea reprezentând alături de cele din Rusia cele mai mari populații din Europa.

Barza albă sau cocostârcul alb (Ciconia ciconia) este o pasăre mare din familia Ciconiidae. Penajul său este în principal alb, cu aripile parțial negre. Adulții au picioare portocalii lungi și ciocuri roșii lungi, și măsoară în medie 100–115 cm de la vârful ciocului până la capătul cozii, cu o anvergură a aripilor de 155–215 cm. Cele două subspecii, care diferă ușor în mărime, se reproduc în Europa (în nord până în Finlanda), în Africa de nord-vest, Asia de sud-vest (estul și sudul Kazahstanului) și în sudul Africii. Barza albă este o pasăre migratoare pe distanțe mari: iernează în Africa, din Africa sub-sahariană tropicală până în Africa de Sud sau pe subcontinentul indian. Atunci când migrează între Europa și Africa, evită să traverseze Marea Mediterană și ocolește prin Levant în est sau pe la strâmtoarea Gibraltar în vest, deoarece curenții ascendenți de care depind pentru a se ridica în zbor nu se formează deasupra apei.

Carnivoră, barza albă mănâncă o gamă largă de animale, de la insecte, pești, amfibieni, reptile, mamifere mici și păsări mici. Își ia cea mai mare parte a hranei de la sol, din vegetația joasă și din apa puțin adâncă. Este monogamă, dar nu se împerechează pe viață. Ambii membri ai perechii construiesc un cuib mare, care poate fi folosit mai mulți ani. În fiecare an, femelele pot pune de obicei patru ouă, care eclozează asincron la 33-34 de zile după ouat. Ambii părinți clocesc ouăle pe rând și îi hrănesc pe pui. Puii părăsesc cuibul la 58-64 zile după eclozare și continuă să fie hrăniți de părinți încă 7-20 de zile.

Barza albă a fost evaluată ca fiind în grupa de îngrijorare minimă de către Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN). Ea a beneficiat de activitățile umane din timpul Evului Mediu, deoarece pădurile erau defrișate, însă schimbările în metodele agricole și industrializarea au adus declinul și dispariția sa din unele părți ale Europei în secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Programele de conservare și reintroducere în întreaga Europă au dus la reluarea reproducerii berzei albe în Țările de Jos, Belgia, Elveția și Suedia. Are puțini prădători naturali, dar poate avea mai multe tipuri de paraziți; în penajul său își găsesc locul păduchi malofagi și acarieni de pene, în timp ce cuiburile mari ajung să fie populate de o gamă variată de acarieni mesostigmați. Această specie are vizibilitate mare și a dat naștere la multe legende în întregul său areal, dintre care cea mai cunoscută este legenda conform căreia bebelușii sunt aduși de berze.

Barza neagră (Ciconia nigra) este o pasăre migratoare din ordinul ciconiformelor (Ciconiiformes), familia ciconiidelor (Ciconiidae) cu o talie foarte mare, de culoare neagră cu partea inferioară albă, răspândita în pădurile de foioase și rășinoase aflate lângă marginea apelor din zonele temperate ale Europei și Asiei. Are ciocul, gâtul și picioarele lungi; nu are glas, clămpănește prin deschiderea și închiderea ritmică a ciocului; cuibărește în arbori, mai rar pe stânci abrupte și se hrănește cu vertebrate (mai ales cu pești, dar și cu broaște, tritoni) și nevertebrate (insecte mari). Cuibărește rar în România și pleacă în sezonul rece.

Are o lungime de 95–100 cm (între curcă și curcan), anvergura aripilor 144–155 cm; cântărește 3 kg. Aripile, gâtul și coada sunt negre cu reflexe metalice arămii și verzui; abdomenul este alb. Tinerii sunt lipsiți de luciul metalic. Ciocul este roșu închis; la tineri verde-cenușiu. Picioarele sunt roșii închis; la tineri verde-cenușiu.

Trăiește în pădurile de foioase și rășinoase lângă marginea apelor și în regiunile mlăștinoase, cu păduri în apropiere.

Cuibărește în Europa Centrală și de Est, peninsula Iberică și zonele temperate din Asia. Iernează în regiunile tropicale din Africa și Asia. Există o populație rezidentă separată în Africa de Sud.

Hrana este aceeași ca la barza albă: broaște, tritoni, insecte mari, dar cu preponderență pești, dintre care preferă țiparii. Localizează vizual prada, înhățând hrana cu o lovitură înainte a capului. Umbrește apa cu aripile întinse în timp ce vânează.

Barza neagra este mai solitară decât alte berze. Este o pasăre zburătoare agilă, poate zbura prin coronamentul pădurii. Clămpănește din cioc, emițând diverse semnale: șuieraturi și fluierături.

Figurează ca o specie neamenințată pe lista IUCN. Populațiile sunt în declin la nivel local din cauza vânătorii și a defrișărilor, mai ales în Europa.

Cuibărește rar la noi și pleacă în sezonul rece. Este mult mai rară decât barza albă și este răspândită în pădurile de amestec din Carpați (rășinoase și foioase), uneori și în ținuturile mai joase, împădurite, cu întinderi de ape în vecinătate (în apropierea Deltei Dunării etc.). Este un oaspete de vară; sosește mai târziu și pleacă mai târziu decât barza albă. Pe lângă populațiile mici ce cuibăresc în România, se întâlnește în special toamna, ca specie de pasaj, când migrează în Africa, la sud de Sahara.

Bătăușul (Philomachus pugnax) este o pasăre migratoare care face parte din familia „Scolopacidae” și apare frecvent în perioadele de pasaj vara în delta Dunării și regiunea litoralului Mării Negre, însă nu cuibărește în România.

Ținuturile de nidificare fiind Europa de Nord și Asia de Nord iar cele de iernare fiind Africa de Nord și Asia de Sud. În perioada împerecherii masculul are un guler mare din pene colorate, alb, portocaliu, roșu cu nuanțe de cafeniu cu pete mai închise. Un astfel de polimorfism fiind rar întâlnit la păsări. Este o pasăre ocrotită, ea cu mărimea de ca. 30 de cm, cuibărește în regiunile de tundră și smârcuri din nordul Eurasiei și care iernează în delta Nigerului din Mali. In perioada de tranzit traversează Europa, România, Germania. Bătăușul este ocrotit fiind o pasăre pe cale de dispariție, cauzat de agricultura extensivă care a determinat piederea biotopului necesar păsării.

Becațina (Gallinago gallinago) este o pasăre de baltă, din familia Scolopacidae, ordinul Charadriiformes.

Becaținele sunt păsări de talie medie (25 - 28 cm) la care caracteristic este ciocul lung. Ochii sunt așezați lateral, asigurându-le o rază vizuală mare. În comparație cu alte păsări de baltă, picioarele sunt mai scurte. Abdomenul păsării este albicios, iar pe flancurile corpului penajul este de culoare pestriță brună. Ca aspect, tineretul se poate distinge cu greu de păsările adulte. În zbor becaținele s-ar putea distinge destul de greu de alte specii, dacă nu ar emite sunete caracteristice.

Păsările sunt răspândite în Eurasia, ajungând din regiunea mediteraneană până în Scandinavia, Marea Britanie sau America de Nord. În Germania becaținele sunt pe lista păsărilor pe cale de dispariție. Pericolul care amenință regresul efectivului de păsări nu este vânarea lor ci acțiunile de asanare și drenare a terenurilor agricole, precum și tasarea solului prin mașinile și utilajele grele folosite în agricultură. Becaținele sunt numai în parte păsări migratoare, ele migrând iarna spre sud numai din zonele mai reci.

Becaținele preferă regiunile de pășuni umede sau smârcuri cu stuf, unde cuibăresc și cresc puii. În solul umed afânat caută hrana, care constă din viermi, moluște, crustacei, semințe vegetale, insecte și larvele acestora.

Becațina mare (Gallinago media) este o specie caracteristică zonelor deschise de pășune din regiunea arctică. Lungimea corpului este de 26-30 cm, inclusiv ciocul care are 6-7 cm. Greutatea corpului variază între 140-260 g. Anvergura aripilor este de circa 43-50 cm. Este puțin mai mare decât becațina comună ( Gallinago gallinago ) și are ciocul mai scurt. Adulții au înfățișare similară, cu penaj maroniu. Femelele sunt în general mai mari, iar masculii au coada mai lungă. Se hrănește cu insecte, viermi, melci și semințe.
Este o specie prezentă în nord-estul continentului european. Zboară pe distanțe mari (câteva mii de km) fără întrerupere, cu o viteză de până la 97 km/h. Poligamă, este singura dintre becaține care nu manifestă un ritual nupțial însoțit de execuții aeriene. În schimb este o specie care rotește. Masculii se adună după apus în locuri deschise, unde prin etalarea penelor albe de la coada se întrec pentru atenția femelelor. Cuibărește solitar, iar cuibul este așezat pe sol, în vegetație deasă și este căptușit cu mușchi și alte resturi vegetale. Masculul nu contribuie la alcătuirea cuibului și creșterea puilor. Iernează în Africa.
Populația europeană a speciei este relativ mică, cuprinsă între 62000-170000 de perechi. A înregistrat un declin semnificativ între 1970-1990. Deși în cele mai multe țări efectivele s-au menținut la un nivel stabil în perioada 1990-2000, în Rusia s-a înregistrat un declin accentuat ceea ce a determinat o scădere pe ansamblu a populației. În România nu cuibărește și este o specie de pasaj, prezentă primăvara în aprilie și mai și toamna de la mijlocul lui septembrie până la mijlocul lui octombrie. Cele mai mari efective sunt în Rusia, Norvegia și Belarus.
Sosește din cartierele de iernare în aprilie și mai. Femela depune în mod obișnuit patru ouă. Incubația durează 22-24 de zile și este asigurată numai de către femelă. Puii au un puf maro-ruginiu și sunt îngrijiți numai de către femelă. Devin zburători la 21-28 de zile.
Degradarea habitatelor prin abandonarea terenurilor agricole, arderea pășunilor și vânătoare, mai ales în perioada rotitului, sunt principalele pericole ce afectează specia. Un Plan Internațional de Acțiune a fost elaborat pentru conservarea speciei în anul 2002.

Becațina mică (Lymnocryptes minimus) este o specie larg răspândită în centrul Africii, nordul și sudul Asiei, precum și în vestul și sudul Europei. Păsările cuibăresc pe tot cuprinsul nordului Asiei, migrând spre sud odată cu venirea iernii, în România specie fiind întâlnită numai în pasaj, rareori la cuibărit. Habitatul specific constă în zone mlăștinoase, cu vegetație densă, joasă sau înaltă, unde se poate ascunde de prădători. Zborul becaținei mici este mai fluturat și nu atât de exploziv și dezordonat ca la becațina comună. În zbor se pot observa gâtul mai ridicat, coada ascuțită, iar ciocul este considerabil mai scurt, precum și dimensiunile speciei sunt mai mici comparativ cu becațina comună. Pe spate dungile galbene sunt mai pronunțate, dar fără dunga mediană deschisă pe creștet. Ochii sunt încadrați de o dungă neagră. Lungimea corpului este de 18-25 cm, iar anvergura aripilor este de 30-41 cm, cu o masă corporală de 33-73 g. Longevitatea maximă atinsă în sălbăticie este de 12-13 ani.
Specia migrează din teritoriile de cuibărit din nordul Europei, precum și din centrul și nordul Asiei, spre teritoriile de iernat din Europa de vest, centrul Africii și sudul Asiei, în lunile septembrie-noiembrie, revenind în teritoriile de cuibărit în lunile martie-aprilie. În pasaj pot fi observate pe tot cuprinsul Europei, în habitatele inundabile cu vegetație densă. Perechile sunt monogame, cuibărind adesea solitar, rareori în grupuri de 5-10 perechi. Cuibul este amenajat pe plauri sau insulițe înconjurate de apă, precum și în vegetație densă de pe malul apelor. În afara sezonului de cuibărit, specia este foarte criptică, având în general activitate crepusculară și nocturnă, iar în caz de apropiere a unui prădător, rămâne nemișcată până în momentul în care acesta se apropie la câțiva centimetri de pasăre, zburând brusc cu bătăi rapide de aripi. Dieta constă din insecte adulte sau larve, viermi, gastropode, precum și semințe și părți vegetative ale plantelor acvatice. Păsările devin active din al doilea an de viață.
Populația europeană este relativ mare, însumând până la 18.000-70.000 de perechi cuibăritoare, rămânând stabilă în perioada 1970-1990. Cu toate că populația a rămas stabilă în perioada 1990-2000, a scăzut în Rusia, astfel suferind o scădere per total. În Europa specia prezintă efective de indivizi la iernat în număr mare, de aproximativ 12.000 de indivizi, iar în România, specia este prezintă în pasaj cu un număr de 50-300 de indivizi.
Femelele depun 3-4 ouă în lunile mai-iunie, incubația fiind de 23-24 zile. Puii părăsesc cuibul la scurt timp după eclozare și încep să caute hrana singuri. Puii dezvoltă penajul de adulți la aproximativ 55-60 de zile de la eclozare, alăturându-se adulților la începutul migrației de toamnă. Perechile au o singură pontă pe an.
Specia este amenințată de degradarea și pierderea habitatului propice prin defrișări, extracția de turbă, precum și prin drenarea habitatelor umede cu scopul de a fi transformate în terenuri agricole. De asemenea, ingerarea alicelor de plumb folosite în vânătoare a dus la mortalitate ridicată prin intoxicare. Ca măsuri de conservare se impune schimbarea trpetată a alicelor de plumb folosite la vânătoare, cu alice de aliaj, precum și interzicerea drenării habitatelor de cuibărit ale speciei.

Bizamul (Ondatra zibethicus), denumit și ondatră, șobolan mirositor, șobolan moscat, șobolan de apă (deși e incorect, există o specie diferită numită astfel), șobolan bizam, șobolan de mosc este un mamifer rozător mic semiacvatic (din familia Cricetidae, subfamilie Arvicolinae) răspândit în mlaștinile, lacurile puțin adânci și pâraiele din America de Nord și care au fost introduse și în Europa. A pătruns în fauna României pe două căi: una în anul 1938, evadând din crescătoriile de lângă Praga și coborând pe Dunăre, a intrat prin Crișana și Banat; alta - în 1951 când a venit în Delta Dunării, scăpând din crescătoriile din Rusia. Astăzi este răspândit de-a lungul tuturor râurilor din România, dar mai frecvent în Lunca și Delta Dunării.

Descriere: Aspectul său general este acela al unui șobolan mare, cu lungimea corpului + trunchi de 23-40 cm, la care se adaugă coada de 18-29 cm, deci cam de trei sferturi din lungimea corpului. Greutatea este de 680-1816 g. Longevitatea este de patru ani. Bizamii au adaptări speciale pentru înot: picioarele posterioare au cinci degete, între care se află o dezvoltată membrană interdigitală, mărginită de peri aspri, care ajută la înot; coada cilindrică la baza și turtită lateral către vârf este solzoasă, aproape lipsită de peri, servește drept cârmă. Picioarele anterioare au numai patru degete, prevăzute cu unghii puternice, utilizate la săparea galeriilor. Urechile sunt mici, aproape ascunse în blană. Incisivii sunt puternici, de culoare galbenă și cresc necontenit.

Blana, considerată semiprețioasă, este constituită din două rânduri de peri, unii subțiri, scurți, moi și deși, numiți peri de acoperire; alții mai lungi și aspri, cu rol de protecție a celor lânoși. Culoarea generală a blănii este cafeniu-închisă sau spicată cu negru pe spinare și flancuri și cenușiu-cafeniu-deschisă pe abdomen. Membrele și coada sunt cafenii spre negru.

Habitat: Animal semiacvatic, bizamul caută locuri în jurul apelor cu vegetație bogată, invadate de papură, făcându-și galerii în maluri și diguri, așa încât orificiul de intrare în galerie să fie sub nivelul obișnuit al apei, la un nivel la care nu îngheață iarna. Dacă apele scad, își sapă altă galerie, în așa fel ca intrarea să fie tot sub nivelul apei. În Deltă Dunării își construiește sălașuri plutitoare alcătuite din stuf și papură, cu aspect de movile, cu diametrul de 0,5-2,0 m și înălțimea de 1,5-1,8 m, în interiorul cărora își croiește galerii și cuibul propriu-zis. În acest fel rezolvă problema menținerii intrării subacvatice în galerii, deoarece movilele plutesc în derivă și oricum o intrare este întotdeauna sub apă.

Comportamentul: Bizamii sunt excelenți înotători și scufundători, ei se servesc pentru propulsarea în apă mai ales de picioarele de dinapoi și de coadă, iar picioarele din față le ține alipite lângă corp, având astfel un stil de înot cu totul inedit pentru un mamifer. În timpul înotului scoate din apă numai capul și spinarea. Poate să rămână sub apă 12 minute, atât pentru căutarea hranei, cât și pentru a scăpa de eventuale urmăriri de către prădători. Pe pământ se deplasează încet. Considerat mai mult nocturn, a fost observat activ și în timpul zilei. Datorită unei substanțe mirositoare, denumită mosc (de unde și numele popular de șobolani mirositori), secretată de o glandă perianală situată lângă organele genitale, bizamul își delimitează un teritoriu propriu.

Hrana: Bizamul este un mare consumator de plante acvatice, dar ocazional mănâncă și hrană de origine animală.

Hrana o constituie părțile verzi aeriene ale tuturor plantelor acvatice, în special mugurii (suliga de stuf), tulpinile proaspete și rizomii de stuf, papură, pipirig, rogoz, nufăr, apoi puținele fructe, ca cele de nufăr și mai ales fructele cu miez bogat și cu gust de castane ale cornacilor (Trapa natans). Consumă și plante din culturile agricole (boabe de porumb și de alte cereale) și cele de legume din apropierea apei, dar și ierburi de pe maluri, lujeri din apropierea apei etc.

Vara se hrănește cu părțile verzi ale plantelor acvatice, iar iarnă cu tulpinile proaspete și rizomii de stuf, papură, pipirig, rogoz. Cu toate că hrana de iarnă este redusă cantitativ, ea este mai consistentă.

Ocazional consumă și hrană de origine animală: larve și adulți de insecte acvatice, melci, scoici, crabi și raci, pești mici, amfibieni (broaște) și mici rozătoare.

Un individ consumă zilnic în medie 0,5 kg hrană. Bizamul nu face rezerve de hrană, iar iarna se hrănește cu rădăcinile și cu rizomii plantelor acvatice de sub gheață.

Cocoșul de mesteacăn („Lyrurus tetrix” sau „Tetrao tetrix”) este o pasăre care face parte din familia fazanilor (Phasianidae).

Păsările din această specie trăiesc în regiuni de smârcuri , pășuni umede cu crânguri de mesteceni. Cuibul lor este ascuns în tufișurile de pe câmp. Cocoșul de mesteacăn care era de mărimea unei găini domestice a dispărut. Mai poate fi întâlnită sporadic în unele regiuni în Europa Centrală, din Alpi, regiunea Rhön, Hohes Venn, pe unele pășuni de munte din regiunea estică în Erzgebirge ca și în Parcul Național Munții Rodnei și Parcul Natural Munții Maramureșului din România.

Cocoșul de mesteacăn este o specie caracteristică zonelor de la limita superioară a pădurilor montane cu arbori rari. Lungimea corpului este de 40-58 cm și are o greutate medie de 1000-1450 g pentru mascul și 750-1110 g pentru femelă. Anvergura aripilor este cuprinsă între 76-82 cm. Masculul este mai mic decât cocoșul de munte ( Tetrao urogallus ) și în zbor i se văd dungile albe de pe aripi. Adulții au înfățișare diferită. Masculul are un penaj lucios, albastrui-negru și penele cozii îndoite în formă de liră, care în zbor se desfac în furculiță. Femela este maronie. Se hrănește cu frunze, muguri (preferă mugurii de mesteacăn), semințe de pădure, fructe, insecte și larvele acestora.

Este o specie sedentară prezentă pe cea mai mare parte a continentului european. Masculii se adună în spații deschise în număr variabil, între 8-10 masculi, dar numărul lor poate atinge uneori și 50, 100 sau 200 de exemplare. Ritualul nupțial se desfășoară dimineața și se manifestă prin ridicarea și desfacerea cozilor în timp ce scot sunete puternice ce se aud de la o distanță de câțiva km. Între masculi au loc conflicte și chiar lupte. Fiind o specie poligamă, masculii dominanți câștigă acces la mai multe femele. Cuibul este de obicei așezat pe sol și format dintr-o adâncitură în sol căptușită cu vegetație (frunze, ace de brad, mușchi). Rareori cuibărește în copaci, la o înălțime mai mică de șase metri, în cuiburile altor specii. Longevitatea maximă cunoscută este de 12 ani și trei luni.

Buha (Bubo bubo), numită și buhă mare, bufniță mare, bufniță, este cea mai mare pasăre răpitoare de noapte din întreaga Europă, din familia strigidelor, cu penajul de culoare brun-roșcată, cu dungi negricioase, cu capul mare și ochii portocalii mari, cu smocuri lungi de pene pe cap. Este o pasăre sedentară, răspândită în aproape toată Eurasia. Trăiește mai ales în locurile sălbatice neperturbate cu terenuri inaccesibile, departe de așezări omenești – în ținuturi stâncoase cu pante abrupte și ravene, peșteri, păduri deschise cu copaci răzleți sau crânguri (evită pădurile dese), taiga, stepe împădurite, văile râurilor cu defileuri, cariere acoperite de vegetație; mai rar în terenuri agricole cu zone stâncoase sau pante abrupte propice.

În România este o specie rară, întâlnită în Carpați, la deal și în zonele de câmpie împădurite, în Dobrogea, Lunca Dunării. Presiunea antropică a determinat retragerea acestei specii în zonele montane unde își are liniștea necesară pentru reproducere. Populația estimată în România este de 200-700 de perechi cuibăritoare. În Republica Moldova actualmente este pe cale de dispariție, în secolul trecut câteva zeci de perechi de buhă cuibăreau în păduri și pe sectoare stâncoase de pe Nistru și Prut, precum și în Codri. Populația cuibăritoare din Republica Moldova este estimată la 0-5 de perechi. Sunt recunoscute 16 subspecii, în România și Republica Moldova cuibăresc 2 subspecii Bubo bubo bubo și Bubo bubo interpositus.

Buha este o pasăre uriașă (cea mai mare bufniță din lume). Are o lungime de 58-71 cm; mascul are o greutate de 1550-2800 g, femela este mai mare și are o greutate de 2280-4200 g; anvergura aripilor 160-188 cm. Longevitatea maximă în sălbăticie, cunoscută după datele de inelare, este de 29 ani, în captivitate până la 68 de ani. Când este relaxată are o formă de butoi. Egretele (smocuri de pene situate pe cap, deasupra ochilor, asemănătoare cu urechile) sunt mari, vizibile, ciocul și picioarele sunt puternice, coada scurtă, aripile lungi și late. Coloritul penajului este similar la ambele sexe. Discul facial (disc de pene dispuse radiar care înconjoară ochiul) brun-cenușiu cu o nuanță ocru, marginile discului facial ușor mai întunecate, subțiri și indistincte. Sprâncenele și penele din jurul ciocului sunt albicioase. Egretele lungi și ascuțite sunt negricioase. Creștetul este brun-roșcat sau ocru-brun cu dungi și vermiculații brun-închise sau negricioase. Părțile superioare brun-roșcate sau ocru-brune cu numeroase pete mari (formate de centrele penelor), striații longitudinale și linii transversale negricioase, mantaua este mai neagră, gâtul gălbui, mai deschis la culoare decât mantaua. Remigele aripilor și rectricele cozii sunt brun-roșcate sau ocru-brune cu dungi negricioase sau brun-închise. Gâtlejul albicios; restul părților inferioare brun-roșcate, mai deschise pe abdomen, cu dungi longitudinale lungi negre pe piept și striații longitudinale înguste negre și linii fine transversale negre pe flancuri și abdomen. Tarsul și degetele picioarelor acoperite în întregime cu pene pufoase și dese, roșcate și pătate cu brun, ghearele încovoiate, foarte ascuțite, brun-negricioase cu vârfurile negre. Ochii foarte mari, irisul portocaliu, aproape roșu, dar există indivizi cu iris galben. Ciocul puternic curbat este negru, ceroma măsliniu-cenușie. Strigătul teritorial e un "bu-hu" sau "uuu-hu" puternic, repetat de obicei la fiecare 8-10 secunde, care se aude departe, până la 4 km. Strigătul de alarmă este o explozie de note nazale "kua kua kua kua".

Vânează numai în timpul nopții, zburând fără zgomot, la distanțe de până la 15 km de cuib. Locul de odihnă de peste zi este în arbori bătrâni, în crăpături în stâncă sau în grote. Hrana este formată, în mod deosebit, din păsări de talii diferite, începând de la potârnichi, corvide, pescăruși, rațe, până la acvile sau cucuvele pe care le capturează numai noaptea în timp ce acestea dorm. De asemenea, se hrănește cu mamifere, începând de la popândăi, șoareci, șobolani, bizami, arici, lilieci, până la iepuri, dihori, jderi, nevăstuici. Atacă prin surprindere și mamifere mari cum sunt vulpile sau puii de căprioară cu o greutate de până la 17 kg. Se hrănește și cu broaște, șerpi, pești și chiar insecte sau crabi. Având o vedere foarte slabă bufnița (vede aproape numai în alb și negru), în timpul vânătorii se bazează mai mult pe auzul foarte fin și pe capacitatea de a zbura fără zgomot, astfel încât de multe ori prada este luată prin surprindere în timp ce zboară aproape de pământ sau de copaci, pe care o prinde cu ghearele sale lungi, ascuțite, puternic încovoiate. Zborul se asemăna cu cel al șorecarului. În ciuda taliei și a ghearelor impresionante este un răpitor nocturn retras, iar comportamentul agresiv țintit asupra omului este rar. În captivitate se îmblânzește.

Este o specie teritorială și monogamă, uneori pe viață. Cuibul și-l instalează în scorburile mari ale arborilor, în găurile din pereți lutoși, stâncoși sau pe o buză de stâncă mai mare care este camuflată sub un perete, uneori își face cuibul pe sol. În zonele cu stuf și-l poate amplasa direct pe substrat, în inima stufului. S-au găsit însă cupluri clocind în cuiburile părăsite ale altor specii de păsări, spre exemplu în cel al ciorii de semănătură, berzei sau răpitoarelor mari. Cuibul și-l amenajează sumar fiind de fapt o mică depresiune în substratul ales. Bufnița păstrează locul de cuibărit mai mulți ani. Femela depune ponta în martie. Ponta constă în mod obișnuit din 2-3 ouă, depuse la intervale de 2-4 zile. Incubația durează 34-36 de zile și este asigurată numai de femelă, care este hrănită în tot acest timp de către mascul. Clocește o sigură dată pe an. Puii sunt nidicoli, acoperiți cu un puf des, de culoare alb-murdar. Femela rămâne cu puii în primele 2-3 săptămâni, și, înainte de a-i hrăni, sfâșie în bucăți mai mici hrana adusă de mascul; mai târziu aduc mâncare puilor ambii părinți. După 5 săptămâni puii părăsesc cuibul; ei devin zburători după 7 săptămâni, efectuând zboruri scurte, zboară bine abia după 12 săptămâni, însă stau în apropierea cuibului și sunt dependenți de părinți 20-24 săptămâni.

Buhaiul de baltă (Botaurus stellaris) este o pasăre acvatică care trăiește ascunsă în stufărișul bălților. Face parte din familia stârcilor (Ardeidae). Pasărea este ceva mai mare decât o găină domestică, atingând 76 cm lungime și o greutate de 1,35 kg. Penajul, de un cenușiu-gălbui dungat cu negru, ca și poziția corpului îi asigură un camuflaj perfect. Buhaiul de baltă are picioare relativ scurte, un gât scurt și un cioc ascuțit. Vânează pândind animale sau insecte acvatice. Denumirea provine de la sunetul produs de masculi în perioada împerecherii, sunet ce poate fi auzit de la o depărtare de câțiva kilometri. Femela clocește și crește singură puii care, timp de două săptămâni, nu părăsesc cuibul, iar după două luni pot zbura.

Enotul, numit și câine enot și viezure (bursuc) cu barbă (Nyctereutes procyonoides), este un animal nou în fauna României. La noi a pătruns din URSS, unde a fost introdus în prima jumătate a sec. XX. Prima semnalare oficială în România a fost în 1951, în apropiere de București.[1] S-a extins, fiind întâlnit sporadic în întreaga țară.Face parte din familia Canidae, alături de lup, vulpe, șacal etc. Lungimea corpului este de 60–90 cm, coada de 15–25 cm și poate ajunge până la 10 kg.

Descriere: Este un animal omnivor, putându-se hrăni cu fructe și plante de apă, deși preferă o alimentație carnivoră, cuprinzând broaște, insecte acvatice, șoareci, bizami, păsări și ouăle acestora etc. Este un animal de amurg și noapte, aparițiile diurne fiind întâmplătoare. Blana are o culoare între gălbui-roșcat și cafeniu-închis, cu spicul perilor de culoare neagră. Pe spate, pe obraji și picioare domină nuanțe mai închise, iar ventral cele deschise (brun-gălbui).

Enotul are un fel de "favoriți", aflați la baza gâtului, care îl fac ușor de recunoscut.

Trăiește în special în apropierea apelor, rar în zone cu umiditate mai scăzută. Nu este foarte legat de un anumit loc, deși își petrece mult timp în vizuină. În unele cazuri luptă cu vulpea pentru a prelua vizuina acesteia.

Împerecherea are loc în februarie-martie. Masculul și femela formează o familie pe perioada împerecherii și creșterii puilor.

Gestația durează cca. 62 zile după care cei 6-8 pui lipsiți de vedere sunt îngrijiți în vizuină timp de 4-5 săptămâni.

După 3-4 luni cățelandrii devin independenți și părăsesc vizuina pentru ca, toamna, să se mute în zone potrivite pentru hrănire, străbătând la nevoie mari distanțe.

Câinele enot, de asemenea, cunoscut sub numele japonez tanuki este o specie care seamănă cu Ratonul spălător dar care aparține familiei canidelor, fiind unicul reprezentant al speciei de Nyctereutes care hibernează. Acest reprezentant al canidelor cu morfologia corpului scurtă și îndesată este din punct de vedere al procurării hranei mai mult un oportunist decât un adevărat prădător. Stârvurile, ouăle, insecte, puii, melcii, micile rozătoare, broaștele și chiar broaștele râioase la al căror venin se pare că rezista, constituie principala sa alimentație, completată totuși cu unele vegetale sau ciuperci. În timpul toamnei, greutatea enotului crește considerabil pentru ca acesta să-și constituie rezervele de hibernare. Cu toate acestea, hibernare nu este sistematică deoarece depinde de temperatura ambiantă. În cazul în care aceasta nu coboară sub -5 °C, enotul poate să rămână activ sau în stare de repaus doar pentru câteva zile. Cu obiceiuri mai degrabă nocturne, enoții sunt animale destul de solitare la care nu se observă o structură socială prea dezvoltată, comună celorlalte canide, cu toate că anumite exemplare se bucură totuși de prezența altor enoți pe lângă ei.

Tanuki este în mitologia japoneză, un yōkai (spirit) al pădurii, inspirat de câine enot căruia japonezii îi atribuie anumite puteri magice. Maestrul deghizărilor, e considerat capabil să-și schimba forma după cum și-ar dori. Tanuki-i sunt adesea reprezentați cu o pălărie de paie, o sticlă de sake, o burtă proeminentă pe care ar folosi-o ca un tambur și niște testicule foarte mari. Simbol al șansei și al prosperității, ei sunt reprezentați în artă și în basmele japoneze încă din Evul Mediu.

Morfologie: Enotul este o specie de câine cu corpul scurt și îndesat, picioarelor scurte și părul des si lung. La adulți, lungimea de la cap la capătul corpului variază de la 50-70 centimetri, la care se adaugă o coada 15–25 cm. Înălțimea greabănului este de aproximativ 25–30 cm. Prin silueta sa, aspectul său facial și perii săi lungi, enotul se aseamănă cu ratonul spălător numai că are o coadă mai scurtă și de culoare uni spre deosebire de raton a cărui coadă este mai lungă și în formă de inele. Deseori, în traducerile dicționarele întocmite în pripă confuzia dintre cele două specii este foarte frecventă Greutatea enotului variază în funcție de sex, vârstă și anotimpuri și poate oscila între 4 și 6 kg vara, și între 6 și 10 kg în timpul ierni.

Călifarul (Tadorna) este un gen de păsări de baltă, care face parte din ordinul Anseriformes, familia Anatidae. Mai este denumit și „Kasarka” denumire care provine din limba rusă. Subfamilia Tadornidae cuprinde 7 specii, diferențiate după aspectul și comportamentul păsărilor. În România se întâlnesc 2 specii: călifarul alb (Tadorna tadorna) și călifarul roșu (Tadorna ferruginea).

Toate păsările din această grupă, care sunt de fapt o formă trecere de la rațe la gâște, sunt păsări acvatice, trăiesc pe pajiști sau lunci de pe malul apelor curgătoare sau stătătoare, ca Marea Wadden. Ele au picioarele mai lungi ca rața, fiind mai apropiați din punct de vedere morfologic de gâscă. Mai ales în perioada de împerechere călifarii sunt foarte agresivi, femelele determină masculii să gonească toate păsările din zona cuibului.

Călifarul alb (Tadorna tadorna) este întâlnit în zone umede, lacuri artificiale, cariere de nisip și pietriș din albia râurilor și zone costiere. Este de mărimea unei rațe mari, asemănătoare unei gâște mici ca formă a corpului, lungimea corpului fiind de 55-65 cm, anvergura aripilor de 100-120 cm, iar greutatea corpului de 1000 g (femelă) și 1200 g (masculul). Corpul este alb cu bandă cărămizie pe piept, capul și gâtul verzui închis cu pete negre pe spate și aripi și abdomenul negru. Ciocul este roșu și picioarele roz. Masculii și femelele sunt similare, dar masculul prezintă un cucui între baza ciocului și frunte în sezonul de vară. Se hranește cu insecte, moluște și crustacei. Longevitatea în sălbăticie este de 10 ani.

Este un cuibăritor larg răspândit în zonele costiere din nord-vestul și sud-estul Europei. Majoritatea păsărilor migrează în zone subtropicale pe timpul iernii, părăsind teritoriile de cuibărit imediat după împerechere, revenind spre sfârșitul iernii. Specie diurnă care se poate adapta mareelor și se hrănește noaptea. Reproducerea începe la vârsta de 2 ani. Perechile monogame rămân împreună pe tot restul vieții și apără teritoriul de la sfârșitul iernii. Majoritatea perechilor ocupă același teritoriu de la an la an. Femelele incită împerecherea, masculii răspunzând prin umflarea capului și curățându-și penele pe spate și pe aripi. Ambele păsări își scufundă capul în apă de repetate ori în timp ce înotă repede înainte de copulare. Cuiburile sunt construite în vizuini sau alte locuri similare.

Femela depune 8-10 ouă în mai și le clocește timp de 29-31 zile. Dimensiunea medie a oului este de 66x47 mm. Ambii părinți se îngrijesc de pui care dezvoltă penajul la 33-45 de zile de la eclozare. Înainte de a învăța să zboare, puii sunt adunați în creșe mari și îngrijiți de 1-2 femele, în timp ce restul migrează spre zone de năpârlire.

Călifarul (Tadorna) este un gen de păsări de baltă, care face parte din ordinul Anseriformes, familia Anatidae. Mai este denumit și „Kasarka” denumire care provine din limba rusă. Subfamilia Tadornidae cuprinde 7 specii, diferențiate după aspectul și comportamentul păsărilor. În România se întâlnesc 2 specii: călifarul alb (Tadorna tadorna) și călifarul roșu (Tadorna ferruginea).

Toate păsările din această grupă, care sunt de fapt o formă trecere de la rațe la gâște, sunt păsări acvatice, trăiesc pe pajiști sau lunci de pe malul apelor curgătoare sau stătătoare, ca Marea Wadden. Ele au picioarele mai lungi ca rața, fiind mai apropiați din punct de vedere morfologic de gâscă. Mai ales în perioada de împerechere călifarii sunt foarte agresivi, femelele determină masculii să gonească toate păsările din zona cuibului.

Călifarul roșu (Tadorna ferruginea) este o specie caracteristică habitatelor de stepă prezente în apropierea malurilor sărăturate ale lacurilor. Lungimea corpului este de 58-70 de cm și are o greutate de medie de 1000-1600 g. Anvergura aripilor este cuprinsă între 110-135 cm. Masculul are spre deosebire de femelă o dungă neagră pe gât. Se hrănește cu plante specifice regiunii de stepă, semințe, dar și cu insecte, crustacei, moluște, pești, broaște și viermi.

Este o specie prezentă mai mult în sudul și estul continentului european. Pentru odihnă și hrănire este mai puțin dependentă de apă decât alte rude ale sale și poate fi observată în timpul cuibăritului la distanțe considerabile de corpurile de apă. Zborul este liniștit, fără bătăi repezite din aripi (C. Rosetti Bălănescu). Iernează în sud-estul Europei. Datorită penajului atractiv este păstrată și în captivitate, în colecții ornitologice și în parcuri, mai ales în nordul și vestul Europei.

Populația estimată a speciei este relativ mică, cuprinsă între 19000-33000 de perechi. A manifestat un declin accentuat în perioada 1970-1990. Populația a continuat să descrească în Turcia și în perioada 1990-2000 iar în Rusia tendința nu a fost apreciată, astfel încât pe ansamblu se consideră că specia manifestă un declin semnificativ. Populația estimată în România este de 20-25 de perechi, iar efectivele cele mai mari sunt înregistrate în Turcia și Rusia.

Sosește din teritoriile de iernare în luna martie. Cuibărește în galerii (vizuini) săpate în sol, crăpături ale stâncilor și scorburi. Cuibul este căptușit cu vegetație, puf și pene. Femela depune în perioada aprilie-mai 8-11 ouă ce au o dimensiune medie de 66,4 x 46,8 mm și pe care le incubează singură timp de 28-29 de zile. În această perioadă masculul veghează asupra cuibului. Puii devin zburători la 55 de zile.

Capra-neagră (Rupicapra rupicapra) este un animal care face parte din familia Bovidae, subfamilia Caprinae. Ea este răspândită în regiunile muntoase din Europa și Asia Mică. Trăiește în grupuri de 15-30 de capre.

Morfologie: Capra-neagră are o înălțime între 110 și 130 cm, are o coadă scurtă (maximum 7 cm), având înălțimea la greabăn de 75 cm, cântărind între 30 și 50 de kg. Are un corp relativ scund, picioare musculoase cu copită despicată, un gât relativ lung terminat cu un cap scurt prevăzut la ambele genuri cu două coarne inelate și încovoiate spre înapoi. În spatele coarnelor se găsesc două glande care secretă în perioada de împerechere un lichid cleios cu miros neplăcut. În timpul verii capra-neagră are o culoare spălăcită brun-roșcată, partea inferioară a corpului fiind alb-gălbui, având pe spate o dungă neagră. Iarna culoarea caprei este brun închis, brun negricios, fiind alb pe abdomen și picioare, capul fiind de culoare albă-gălbuie, pe creștet având o dungă de culoare închisă.

Raspandire: Capra-neagră trăiește în regiunile înalte stâncoase din munții Alpi, regiunea Savoia (Italia, Elveția) până în sudul Franței, Pirinei, Dalmația, Grecia, iar spre nord până în Anatolia, munții Caucaz, munții Carpați (România), Steiermark (Austria), Tatra Mare (Slovacia), Schwarzwald (Germania).

Mod de viata: Animalul trăiește în grupuri de 15 - 30 de capre formate din capre tinere și capre mame. Această structură socială se schimbă în funcție de starea anotimpului. Vara un animal stă tot timpul de pază pentru a da la timp în caz de primejdie semnalul de alarmă. Iarna această supraveghere este mai puțin severă, grupurile conduse de un țap, putându-se amesteca între ele. În luna noiembrie este perioada de împerechere, ca la sfârșitul lunii mai să fie primele fătări de iezi care țin până la începutul lui iunie. Perioada de gestație la caprele-negre durează 6 luni, iezii devin maturi la vârsta de trei ani, iar o capră-neagră poate trăi între 15 și 20 de ani. Hrana lor constă din măceșe alpine, muguri și vlăstari de foioase sau conifere, frunze de plante diferite, iarna caprele consumă mușchi sau licheni. Pericolele la care sunt expuse caprele-negre sunt căderile de stânci, animalele de pradă ca râsul, lupul, ursul, vulturul, iar aici se pot aminti și vânătorile organizate de om.

Caprimulgul (Caprimulgus europaeus) este caracteristic zonelor deschise, aride reprezentate de rariști ale pădurilor de conifere sau de amestec și în pășuni. Lungimea corpului este de 25-30 cm și are o greutate de 50-100 g. Aripile sunt lungi, cu o anvergură de circa 53-61 cm, iar silueta este asemănătoare vânturelului roșu ( Falco tinnunculus ). Adulții au înfățișare similară. Penajul gri-maron amintește de cel al capîntorsurii ( Jyns torquilla ) și asigură un camuflaj excelent în timpul zilei, când se odihnește pe crengile copacilor creând impresia unui ciot sau a unei așchii mari din scoarța copacului. Se hrănește cu insecte ce zboară la crepuscul sau noaptea, pe care le prinde în zbor. Longevitatea maximă cunoscută în sălbăticie este de 11 ani, dar trăiește în medie patru ani.

Este o specie prezentă în cea mai mare parte a continentului european. Este activă noaptea, dar vânează și la crepuscul. În timpul ritualului nupțial desfășurat la crepuscul, masculul zboară în jurul femelei. Masculul se ridică și în aer la o altitudine medie și plonjează repetat spre sol. Este o specie teritorială ce își protejează teritoriul prin cântecul repetat îndelung. Este monogamă pe o perioadă îndelungată, uneori pe viață. Cuibărește pe sol, în scobituri de pe pajiști sau la adăpostul copacilor sau tufișurilor. Atunci când este amenințată la cuib, femela atrage urmăritorul, simulând un comportament ce sugerează că este rănită fie la sol, fie pe o creangă. Cuibul poate fi utilizat mai mulți ani succesiv. Iernează în Africa.

Populația europeană este mare, cuprinsă între 470000-1000000 de perechi. A înregistrat un declin moderat în perioada 1970-1990. Deși această descreștere s-a redus în perioada 1990-2000, efectivele prezente în Turcia au continuat să scadă, ceea ce a determinat un declin al populației la nivel european. Populația estimată în România este de 12000-15000 de perechi. Cele mai mari efective sunt în Rusia, Turcia, Spania și Franța.

Sosește din cartierele de iernare în a doua parte a lunii aprilie și început de mai. Femela depune în mod obișnuit 1-3 ouă între a doua parte a lunii mai și începutul lunii iulie, cu o dimensiune medie de 32 x 22 mm și o greutate medie de 8,4 g. Incubația durează în jur de 17-18 zile și este asigurată în special de femelă, care este hrănită în tot acest timp de către mascul. Puii devin zburători la 16-19 zile și sunt îngrijiți în tot acest timp de către femelă. În cazul în care este depusă o a doua pontă, femela incubează, iar masculul asigură creșterea puilor. Puii sunt îngrijiți de către părinți încă o lună după ce devin zburători.

Căprioara (Capreolus capreolus) este o specie de mamifere rumegătoare ce aparține familiei Cervidae, fiind cel mai mic membru al acestei familii.

Înălțimea la greabăn este între 65–75 cm iar lungimea corporală poate varia între 95 și 135 cm.

Vara, are corpul acoperit cu păr scurt, des și mai mult ruginiu pe spate și mai deschis pe pântece, iar în perioada de iarnă, părul este mai lung și cenușiu pe spate. Are picioare lungi și subțiri, terminate cu copite mici, despicate. Coarnele, drepte și puțin ramnificate, apar la căpriori în primul an de viață și le schimbă în fiecare toamnă. Cel mai dezvoltat simț al lor este mirosul și auzul. Căpriorul simte mirosul omului de la câteva sute de metri (200-300m), dacă vântul este prielnic.
La unele specii, dimorfismul sexual este foarte pronunțat: Masculul, Capreolus capreolus L, numit căprior[3], are dimensiuni mai mari decât femela și posedă coarne, cântărind între 20 și 30 kg. A nu se confunda cu cerbul (Cervus Elaphus L.), un animal înrudit, de dimensiuni mult mai mari, care are greutatea cuprinsă între 180 și 300 kg. Longevitatea este apreciată la 12-15 ani.

Căprioara se hrăneşte cu frunze de arbori și arbuști, lucernă, trifoi, fasole, mazăre, grâu, ovăz verde etc.

Căprioarele sunt răspândite în cea mai mare parte a Eurasiei. Ele preferă pădurile de foioase de la șes și până la munte.

Căprioara este vânată într-o anumită perioadă a anului pentru trofeu (coarne), dar și pentru carne și blană.

Cârstelul de baltă sau cristeiul de baltă (Rallus aquaticus) este o pasăre semiacvatică migratoare din familia ralide care cuibărește în Europa, cu excepția extremului nord, și partea de vest a Asiei. Populațiile nordice și estice migrează în sudul Europei în jurul Mării Mediterane, nordul Africii și în India pentru iernare, părăsind teritoriile de cuibărire în septembrie-octombrie revenind în martie-aprilie. În România și Republica Moldova cârstelul de baltă trăiește în bălțile nămoloase cu stufăriș și în mlaștinile din sectoarele forestiere; este semnalat și în zonele marginale cu vegetație acvatică bogată ale lacurilor și iazurilor. Sosește la noi în martie-aprilie și pleacă pe la sfârșitul lunii august-octombrie; în iernile blânde foarte mulți rămân în preajma apelor neînghețate, la care se adaugă adesea exemplare nordice. Este foarte prudent, duce un mod de viață ascuns prin stufăriș, fiind mai activ în amurg și noaptea. Greu de văzut, este ușor de auzit când guiță ca un purcel la tăiere sau horcăie. Lungimea corpului este de 22-28 cm, anvergura aripilor de 38-45 cm, greutatea de 70-190 g. Longevitatea maximă înregistrată în natură este de 8 ani și 9 luni. Are ciocul roșcat, mai lung decât capul, coada scurtă și picioarele lungi, roz-alburii, înzestrate cu degete subțiri și lungi adaptate la deplasarea prin baltă. Irisul este brun-roșcat. Penajul pe spate brun-măsliniu, cu pete întunecate, iar pe partea ventrală cenușiu-albastru, flancurile cu benzi albe și negre, tectricele subcodale albe. Sexele sunt similare cu toate că femela este mai mică. Este o specie omnivoră ce se hrănește cu nevertebrate terestre și acvatice (insecte, păianjeni, moluște, raci, râme, lipitori), amfibieni mici, pești, păsări și mamifere și uneori cu lăstari, rădăcini, fructe și semințe de plante acvatice. Atinge maturitatea sexuală la vârsta de un an. Este o specie monogamă, cuibărește în perechi solitare sau în grupuri mici. Cuibul și-l face în vegetația deasă, deseori în trestie ori papură, aproape de ape puțin adânci sau pe tulpinile plantelor acvatice, deasupra apei, mai rar pe pământ sau pe trunchiuri de copac. Cuibul este bine camuflat, are o formă de ceașcă și este construit de ambii părinți din rămășițe de tulpini și frunze de stuf, rogoz, papură etc. Femela depune în martie-iunie o pontă formată din 5-16 ouă gălbui stropite cu brun. Dimensiunea medie a oului este de 36×26 mm. Clocesc mai ales femelele. Incubația durează 19-22 de zile. Perechile adeseori depun a doua pontă într-un sezon. Puii sunt nidifugi și sunt îngrijiți și hrăniți de ambii părinți. Specia Rallus aquaticus include 3 subspecii. În România și Republica Moldova trăiește subspecia Rallus aquaticus aquaticus.

Denumiri românești: Cârstel de baltă, Cristei de baltă, Cristei negru, Cresteț de baltă, Cristeț de baltă, Crastaniu.

Cristel de câmp (Crex crex), numit și cârstel de câmp, este unul dintre cei mai comuni cârstei din România.

E întâlnit în aproape toate zonele deschise aflate la altitudini cuprinse între 0-1200 m.

Este o pasăre omnivoră, hrana sa constând în majoritate nevertebrate (coleoptere, râme și moluște), dar poate fi alcătuită și din cereale și plante înrudite, trifoi și chiar fructe sau vertebrate mici.

Duce o viață ascunsă prin ierburi înalte, unde, și cuibărește. Aceasta pasăre este protejata de lege.

Castorii sunt rozătoare semi-acvatice din America de Nord, înrudite cu brebii din Europa. În prezent castorii și brebii reprezintă două cele mai mari specii de rozătoare, după capibara din America de Sud, dar în Pleistocen au existat specii mult mai mari, precum Castor leiseyorum sau Castoroides ohioensis de aproape 2m lungime.

Descriere: Castorii sunt mamifere de lungime medie, având o lungime a corpului de până la 90 cm. Greutatea castorilor variază, în funcție de specie, de la 10 kg până 31 kg. Au o blană mătăsoasă, de culoare brună-roșietică. Castorii au un corp alungit, cu membre mici și puternice. Coada lor neacoperită este mare și lată.

Reproducere: La mijlocul iernii, castorii tineri își caută un partener de reproducere, cu care rămân în majoritatea cazurilor până la sfârșitul vieții. Castorii se reproduc la sfârșitul iernii, în luna februarie, iar perioada de gestație durează aproximativ 100 de zile. De obicei, o femelă dă naștere la 5-8 pui. Puii se nasc cu blană, cu ochii deschiși și având dinții incisivi dezvoltați. Puii rămân cu părinții până la maturitate.

Areal de raspandire: Castorii pot fi găsiți în preajma râurilor și a bazinelor acvatice medii și mari, în America de Nord și în unele regiuni ale Americii de Sud.

O specie înrudită, Brebul, trăiește în Europa.

Cerbul (Cervus elaphus L., familia Cervidae) este un mamifer erbivor din categoria rumegătoare, paricopitate (Artiodactyla). Familia Cervidae cuprinde circa 49 de specii, din care se mai pot aminti căprioara, renul și elanul. Caracteristice pentru cerb sunt coarnele ramificate care, de obicei, cresc numai la masculi și culoarea brun-roșcată, cu un accentuat dimorfism sexual.

Descriere: Cerbii masculi sunt mai mari decât ciutele (femelele) și, spre deosebire de acestea, prezintă coarne caduce. Ca ordin de mărime, masculii au greutăți cuprinse între 180 – 300 kg, iar ciutele între 80 – 150 kg. Masculii pierd coarnele la începutul fiecărei luni martie, fenomen care se întinde, în funcție de vârsta și vigurozitatea fiecăruia dintre cerbi, chiar până în luna mai. La iezi , atunci când împlinesc vârsta de 1 an, în luna mai, începe creșterea primului rând de coarne, creștere care se termină în septembrie. Aceste coarne sunt, de regulă, sulițe lungi de 20–30 cm, fără rozete.

Durata de viata: Longevitatea cerbului este apreciată la circa 18-20 ani, însă în natură cerbii ajung rar la această vârstă. La vârsta de 12-14 ani cerbii ajung la maturitate. Vârsta exemplarelor vii se apreciază în funcție de aspectul exterior și trofeu, iar cea a animalelor împușcate după uzura danturii.

În perioada împerecherii masculul mugește, bocănește sau boncăluiește. Speriat, are un brăhnit nazal, ca de altfel și femela. Cerbii au mirosul dezvoltat, auzul bun, însă văzul este slab. Cerbul poate observa mai mult mișcarea decât figura omului. Se poate apropia de om până la aproximativ 15 metri fără a-l observa.

Habitat: Cerbul se adăpostește în zonele cu păduri întinse, care cuprind porțiuni de poieni sau luminișuri cu izvoare, care le oferă liniște și posedă surse de hrană. Este întâlnit și la câmpie, destul de des, acoperind, cel puțin teoretic, întreg arealul dintre zona alpină și malul mării.

Hrana: Hrana este deficitară pentru cerb în perioada iernii, ca de altfel pentru toate cervidele. Iarna hrana cerbului se compune din lujeri (tulpină sau porțiune de tulpină subțire la plantele erbacee și ramură tânără de 1-2 ani la plantele lemnoase), muguri și uneori scoarță de copac, frunze verzi rămase sub zăpadă, diferite frunze și ierburi uscate, precum și plante verzi din terenurile cultivate agricol. Ghinda și jirul constituie hrana de bază. Acceptă și reacționează bine la hrana administrată complementar de om: fân, frunzare (frunze uscate servind ca așternut sau nutreț pentru vite), suculente (nutrețuri provenite din plante cu tuberculi și din rădăcinoase) și concentrate.

Vanatoarea: Sezonul de vânătoare este cuprins între 1 septembrie - 15 decembrie pentru masculi, iar pentru ciute se termină mai târziu, la 15 februarie. Trofeul îl constituie coarnele cu craniu sau cu o parte din acesta. Trofeele neconvenționale sunt "perlele" (canini reduși), părul din coamă, „crucea Hubertus”. Vânătoarea se face cu carabină cu glonț de la calibrul 7 mm în sus. Perioada optimă de vânătoare este perioada boncănitului. Metodele de vânătoare sunt la pândă și dibuitul, cu sau fără chemătoare (boncănitoare). Împușcarea „la goarnă” este interzisă de lege. Selecția masculilor se face după aspectul extern general al coarnelor, după criteriile stabilite în cazul tuturor cervidelor.

Dusmani naturali: Lupul este dușmanul natural cel mai de temut al cerbului. Pagube mai reduse fac și râsul și ursul. Mai nou, câinii hoinari sălbăticiți tind să înlocuiască lupul, mai ales în prădarea vițeilor.

Reproducerea: Cerbul este sociabil de toamna până primăvara, perioadă în care masculii se grupează pe cârduri conduse de un cerb tânăr, iar femelele în cârduri separate de ciute, conduse de ciuta cea mai în vârstă. Doar cerbii foarte bătrâni sau foarte puternici trăiesc solitari. Împerecherea începe în luna septembrie, mai întâi în zonele de șes, apoi și la munte, terminându-se cu a doua jumătate a lunii octombrie. Între cerbii masculi se duc lupte aprige, pentru supremația cârdurilor de ciute. Este de reținut că în această perioadă, cerbii elimină un miros specific, ușor de perceput chiar și de către om. Ciutele fată, de regulă, câte 1-2 viței, foarte rar 3, care își pot urma mama la 1-2 ore după naștere.

Cerbul lopătar (Dama dama) este un mamifer ierbivor din familia Cervidae, subordinul rumegătoarelor, orfinul Artiodactyla (paricopitatele), originar din ținuturile mediteraneene. Mai trăiește sălbatic în Grecia și semidomestic în cele mai multe țări din Europa.

Cerbul lopătar face parte din genul Dama, nu din genul Cervus, care include cerbul comun (Cervus elaphus) și cerbul Sika (Cervus nippon). Diferențele principale dintre aceste genuri constau în faptul că cerbii din genul Dama produc coarne „lățite”, sunt lipsiți de părul lung de pe gât în perioada boncănitului și nu prezintă canini în maxilarul superior.

Lungimea corpului este de 1,30-1,60 m, coada de 16–18 cm, greutatea până la 120 kg (masculul) și până la 65 kg (femela). Culoarea blănii este brun-roșcată, cu pete albe pe spinare, în timpul verii, în timp ce iarna culoarea blănii pe spinare este brun-aurie. Pe burtă și pe partea internă a picioarelor blana este albă. Trăiește 15-18 ani în libertate și 20-25 în captivitate.

Coarnele apar numai la mascul. Ele încep să se lățească în forma unei lopeți de la mijlocul ramurii către vârf, fapt care a dus la denumirea de lopătar. Coarnele ajung la dezvoltarea maximă la vârsta de 10-12 ani. Coarnele, care cad în lunile martie-aprilie, se dezvoltă din nou până la sfârșitul lunii august.

Se împerechează în luna octombrie. Perioada de gestație durează 7 luni. Fiecare ciută fată 1-2 viței în luna iunie a anului următor și rămân împreună cu mama lor timp de un an.

Cerbul lopatar (Dama dama) in Romania

Cerbul lopătar este bine reprezentat numeric în zona de vest și sud vest a României, dar s-au efectuat repopulări în alte 27 de județe. Perioada de vânătoare legală este în perioada 1 septembrie - 15 decembrie pentru masculi și 1 septembrie – 15 februarie pentru femele cu tineret.

În fondul de vânătoare de la Socodor, județul Arad sunt peste 1.000 de cerbi, fiind cea mai mare rezervație de cerbi lopătari în libertate din Europa. În această pădure a vânat și Nicolae Ceaușescu.

Pe teritoriul comunei Comuna Luncoiu de Jos, Hunedoara din județul Hunedoara se află Rezervația cinegetică Valea Lungă. Între 1933 și 1935 a fost colonizată cu cerb comun și cerb lopătar. Astăzi rezervația, care se întinde pe o suprafață de peste 600 de hectare și numără 45 de cerbi.

Cioara de semănătură (Corvus frugilegus) este una dintre cele 4 specii europene de păsări care fac parte din punct de vedere taxonomic din genul Corvus, familia Corvidae. Varianta cea mai mare dintre C. frugilegus frugilegus are un cioc puternic cu penajul negru, fiind răspândite din Europa de Vest până în stepele din Asia, ținutul Altai. Cealaltă variantă (subspecie) C. frugilegus pastinator, este mai mică cu penajul întunecat cu nuanțe purpurii, ajunge în Asia spre est până la coasta Pacificului.

Cioara de semănătură (45 cm) nu-și schimbă în timpul anului coloritul negru cu nuanțe roșcate al penajului, iar ca aspect nu se pot confunda cu alte specii. Are un cioc puțin încovoiat, ascuțit și puternic. Este o zburătoare bună, putând fi ușor recunoscută după croncănit, care își schimbă tonul după situațiile când pasărea este agresivă sau își salută perechea. Sunt păsări active ziua, putând fi văzute pe ogoare de la răsăritul soarelui până în amurg. Cuibul îl au în arbori și trăiesc în colonii mari, zburând în stoluri, pe ogoare. Ele pot fi sedentare sau păsări migratoare în funcție de temperaturile scăzute din regiunea unde trăiesc. Ciorile sunt monogame, cuibul fiind așezat pe copaci, sub poduri, tufișuri. Ponta maximă constă din 9 ouă cenușii verzui, clocite 16–19 zile de femelă, care e hrănită în acest timp de mascul. Puii stau în cuib până la vârsta de 1 lună, timp în care sunt hrăniți de ambii părinți. La vârsta de 1 an tineretul este apt pentru reproducție.

Cioara de semănătură este o pasăre care trăiește în grupuri relativ mari, în regiunile de șes, de deal cu păduri, câmpuri și pe ogoare, putând fi destul de greu diferențiată de „cioara neagră” (Corvus corone). Ea este răspândită din vest- Irlanda, Marea Britanie, Franța și Spania de Nord- până în stepele din Altai. Nu trăiește în Elveția sau unele regiuni din Austria și Italia. Limita de răspândire spre nordul Europei este Danemarca, Suedia de Sud, și regiunea de sud-est a Mării Negre și Mării Caspice. În lunile de iarnă se retrage în sudul Balcanilor- Grecia și Turcia. A fost introdusă cu succes de om în Noua Zeelandă unde în prezent este energic decimată.

Ca și celelalte păsări din această familie, ciorile consumă hrană de natură vegetală și animală, de la viermi, melci, insecte, larve, mamifere mici, de exemplu rozătoare, sau ocazional păsărele sau ouăle acestora, cadavre, fructe, diferite semințe vegetale ca și cele de pe semănătură pe care le scot cu ciocul din pământ.

Cioara grivă (Corvus cornix) este o pasăre eurasiatică din genul ciorilor. Larg răspândită, este de asemenea cunoscută local ca „cioara scoțiană”, „cioara daneză”, și „corbie” sau „cioara gri” în Irlanda. Se găsește în nordul, estul și sud-estul Europei, precum și în unele părți din Orientul Mijlociu. Are capul, gâtul și coada negre, restul fiind cenușie.Ca și alte corvide este omnivor și oportunist.

Cioara grivă a fost una dintre numeroasele specii descrise de către Linnaeus în lucrarea sa "Systema Naturae", unde poartă numele său original, Corvus Cornix. Numele este derivat din cuvintele latine Corvus, "Corb" și Cornix, "Cioară. A fost considerat ulterior o subspecie a "Corvus Corone" si, prin urmare era cunoscut sub numele de "Corvus corone cornix", datorită asemănărilor în structură și obiceiuri. Din 2002 aceasta a fost re-ridicată la statutul de altă specie.

Este cunoscută ca Hoodie în Irlanda de Nord.

Alte denumiri: Cioara cenusie (Corvus corone sardonius), denumire uzitata corect in sud, si cioara griva ardeleana (Corvus corone cornix) folosita,
de asemenea, corect in Transilvania, Banat si Bucovina. Se mai folosesc denumirile de cioara sura, grivana sau cioara griva sudica in restul tarii, la sud
si la est de Carpati. De fapt sunt doua subspecii de cioara griva, care se deosebesc putin din punct de vedere morfologic, nu insa si din punct de vedere
vanatoresc. Carpatii par sa reprezinte linia de demarcatie intre aceste doua subspecii.

Cioara griva ardeleana este de dimensiuni putin mai reduse decat cioara cenusie, iar contrastele culorilor sunt mai pregnante, in sensul ca are remigele secundare de un negru lucios, iar vesta cenusie este mai deschisa la culoare. Ambele subspecii traiesc in numar mare la campie. In zonele de dealuri sunt mai rare, iar in regiunea de munte, de-a lungul vailor, doar cateva exemplare. Cioara cenusie este regasita in efective numeroase si in Lunca si Delta Dunarii.

Simtul vazului este de o acuitate exceptionala. Are longevitate mare, apreciata la 20-30 de ani. Hrana: Se hraneste cu ouale si puii pasarilor mici, producand pagube in populatiile de fazani, potarnichi, prepelite, nagati, gaste si rate salbatice, lisite etc. Ataca puii mici de iepure si chiar exemplarele adulte ranite sau neputincioase. Consuma insa si mari cantitati de larve, insecte, soareci, excremente, resturi de cadavre si o multime de vegetale (cereale, seminte de floarea-soarelui, fructe etc.).

Prin modul de hranire produce pagube activitatii cinegetice, dar si agriculturii, intr-o masura mai mare decat este folositoare prin culegerea larvelor daunatoare. Din aceste motive este considerata specie pagubitoare, mai ales pentru vanatul util cu pene, si este tratata ca atare.

Vanare: Vanatorii sunt constienti de pagubele pe care le poate produce cioara griva si au interesul ca efectivele acestei specii sa fie mentinute la un nivel relativ redus. Pana de curand s-a vanat fara nici un fel de restrictii, pe tot timpul anului, cu alice de 2,5 - 3,0 mm. Acum se poate vana doar in perioada 1 iunie - 31 martie, deoarece ni s-a impus acest fapt prin Directiva Pasari a U.E. Panda si apropiatul sunt metodele cele mai obisnuite de vanare. Eficienta se dovedeste insa vanatoarea cu chematori si cu atrape.

Cioara grivă (Corvus cornix) este o pasăre eurasiatică din genul ciorilor. Larg răspândită, este de asemenea cunoscută local ca „cioara scoțiană”, „cioara daneză”, și „corbie” sau „cioara gri” în Irlanda. Se găsește în nordul, estul și sud-estul Europei, precum și în unele părți din Orientul Mijlociu. Are capul, gâtul și coada negre, restul fiind cenușie.Ca și alte corvide este omnivor și oportunist.

Cioara grivă a fost una dintre numeroasele specii descrise de către Linnaeus în lucrarea sa "Systema Naturae", unde poartă numele său original, Corvus Cornix. Numele este derivat din cuvintele latine Corvus, "Corb" și Cornix, "Cioară. A fost considerat ulterior o subspecie a "Corvus Corone" si, prin urmare era cunoscut sub numele de "Corvus corone cornix", datorită asemănărilor în structură și obiceiuri. Din 2002 aceasta a fost re-ridicată la statutul de altă specie.

Este cunoscută ca Hoodie în Irlanda de Nord.

Alte denumiri: Cioara cenusie (Corvus corone sardonius), denumire uzitata corect in sud, si cioara griva ardeleana (Corvus corone cornix) folosita,
de asemenea, corect in Transilvania, Banat si Bucovina. Se mai folosesc denumirile de cioara sura, grivana sau cioara griva sudica in restul tarii, la sud
si la est de Carpati. De fapt sunt doua subspecii de cioara griva, care se deosebesc putin din punct de vedere morfologic, nu insa si din punct de vedere
vanatoresc. Carpatii par sa reprezinte linia de demarcatie intre aceste doua subspecii.

Cioara griva ardeleana este de dimensiuni putin mai reduse decat cioara cenusie, iar contrastele culorilor sunt mai pregnante, in sensul ca are remigele secundare de un negru lucios, iar vesta cenusie este mai deschisa la culoare. Ambele subspecii traiesc in numar mare la campie. In zonele de dealuri sunt mai rare, iar in regiunea de munte, de-a lungul vailor, doar cateva exemplare. Cioara cenusie este regasita in efective numeroase si in Lunca si Delta Dunarii.

Simtul vazului este de o acuitate exceptionala. Are longevitate mare, apreciata la 20-30 de ani. Hrana: Se hraneste cu ouale si puii pasarilor mici, producand pagube in populatiile de fazani, potarnichi, prepelite, nagati, gaste si rate salbatice, lisite etc. Ataca puii mici de iepure si chiar exemplarele adulte ranite sau neputincioase. Consuma insa si mari cantitati de larve, insecte, soareci, excremente, resturi de cadavre si o multime de vegetale (cereale, seminte de floarea-soarelui, fructe etc.).

Prin modul de hranire produce pagube activitatii cinegetice, dar si agriculturii, intr-o masura mai mare decat este folositoare prin culegerea larvelor daunatoare. Din aceste motive este considerata specie pagubitoare, mai ales pentru vanatul util cu pene, si este tratata ca atare.

Vanare: Vanatorii sunt constienti de pagubele pe care le poate produce cioara griva si au interesul ca efectivele acestei specii sa fie mentinute la un nivel relativ redus. Pana de curand s-a vanat fara nici un fel de restrictii, pe tot timpul anului, cu alice de 2,5 - 3,0 mm. Acum se poate vana doar in perioada 1 iunie - 31 martie, deoarece ni s-a impus acest fapt prin Directiva Pasari a U.E. Panda si apropiatul sunt metodele cele mai obisnuite de vanare. Eficienta se dovedeste insa vanatoarea cu chematori si cu atrape.

Ciocârlanul (Galerida cristata) traieste in habitate deschise, inclusiv in cele realizate de oameni, precum cai ferate sau aeroporturi. Partile superioare sunt cenusii cu pete negre, iar pieptul este albicios. Forma corpului este solida, cu gat scurt si gros, coada lata. Creasta lunga si tepoasa, caracteristica, in crestet. Lungimea corpului de 17-19 cm, anvergura de 32-36 cm, masa corporala medie de 46 g. Iarna se hraneste cu plante, iar vara si cu nevertebrate, in special cu gandaci. Longevitatea medie in libertate este de sase ani.

Specie rezidenta in aproape toata Europa, mai putin regiunile din nordul extrem. Nu migreaza. Specie diurna, se hraneste pe sol sau sapa la suprafata, si uneori inhata insecte din zbor. Daca hrana este putina, atunci pasarile se strang in stoluri pentru a se hrani. Sunt teritoriale in sezonul de imperechere. Ating maturitatea sexuala la varsta de un an. Masculul atrage femela dupa ce alearga cu gatul intins, cantand si batand din aripi. Femela construieste un cuib de iarba intr-o denivelare din pamant.

Populatia care cuibareste in Europa este foarte mare, cuprinsa intre 3,6 si 7,6 milioane de perechi. Specia a suferit un declin in perioada 1970-1990, dar mai multe populatii din sudul Europei au sporit.

In perioada martie-iulie sunt depuse intre trei si sase oua, de 23 de mm lungime, oua clocite de femela timp de 11-13 zile. Puii parasesc cuibul la 9-12 zile dupa eclozare. Puii continua sa fie hraniti de parinti pentru inca doua-trei saptamani de la momentul in care au invatat as zboare. Pot avea si doua sau trei ponte pe an.

Ciocârliile (Alaudidae) sunt o familie de păsări cântătoare din ordinul „Passeriformes” care cuprinde 92 de specii cu corpul de dimensiune mijlocie sau mică. Ciocârliile sunt păsări care cântă în zbor, aleargă și își fac pe sol cuibul care conține cca. 6 ouă pestrițe. La păsările din această familie nu există un dimorfism sexual accentuat; din acest motiv femela se deosebește greu de mascul. Hrana de bază a ciocârliilor o constituie semințele vegetale.

Ciocârlia de pădure (Lullula arborea) este caracteristică zonelor deschise din pădurile de foioase sau conifere, cu vegetație ierboasă abundentă. Este mai mică și mai zveltă decât ciocârlia de câmp. Lungimea corpului este de 13,5-15 cm, iar greutatea de 23-35 g. Penajul este maroniu și se distinge de celelalte ciocârlii prin benzile albe de deasupra ochilor ce se unesc pe creștet. Penajul este similar la ambele sexe. Se hrănește cu insecte și semințe.

Ciocârlia de Bărăgan (Melanocorypha calandra) este caracteristică regiunilor joase aride și cultivate, pajiștilor și stepelor naturale. Lungimea corpului este de 17,5-20 cm, cu o greutate de 54-73 g pentru mascul și 44-66 g pentru femelă. Anvergura aripilor este de circa 37-40 cm. Penajul maroniu este similar la ambele sexe. În zbor, privită de jos, apare închisă la culoare, aproape neagră. În timpul sezonului de cuibărit se hrănește predominant cu insecte și iarna cu semințe și rădăcini.

Ciocârlia de stol (Calandrella brachydactyla) este caracteristică regiunilor joase, deschise și aride, cultivate sau naturale. Lungimea corpului este de 14-16 cm, cu o greutate de 22-26 g. Anvergura aripilor este de circa 28-30 cm. Penajul maroniu asigură un camuflaj excelent la sol și este similar ambelor sexe. Ciocul și coada sunt scurte, iar capul ușor teșit. Se hrănește cu insecte și semințe. Este o specie răspândită în sudul și sud-estul continentului european. Se hrănește singură sau în stoluri, căutându-și hrana pe sol. Poate rezista perioade îndelungate fără apă și folosește și apă salmastră.

Ciocârliile (Alaudidae) sunt o familie de păsări cântătoare din ordinul „Passeriformes” care cuprinde 92 de specii cu corpul de dimensiune mijlocie sau mică. Ciocârliile sunt păsări care cântă în zbor, aleargă și își fac pe sol cuibul care conține cca. 6 ouă pestrițe. La păsările din această familie nu există un dimorfism sexual accentuat; din acest motiv femela se deosebește greu de mascul. Hrana de bază a ciocârliilor o constituie semințele vegetale.

Ciocârlia de câmp (Alauda arvensis) este o pasăre cântătoare mică din familia alaudide (Alaudidae), cu penele pestrițe, care are un ciripit caracteristic, în triluri. Are un areal extins în palearctic, din Africa de Nord prin toată Eurasia până în Kamceatka și Sahalin. Populațiile din regiunile nordice și estice ale arealului iernează în sudul Europei. Populațiile sudice nu sunt migratoare, dar în iernile cu temperaturi extrem de scăzute pot să se retragă spontan către regiuni mai sudice. Este comună în zonele deschise cu sol nivelat și umed, acoperit cu vegetație erbacee (inclusiv cerealele), terenuri cultivate, dar și pe pârloage, pășuni, lunci, la periferia terenurilor mlăștinoase, în stepe și dune. Evită însă pădurile. Specia este larg răspândită în România și Republica Moldova, preferând terenurile deschise, ajungând uneori și la 2.000 m altitudine (Bucegi etc.). Majoritatea ciocârliilor din România și Republica Moldova migrează în septembrie spre locurile de iernare din zone mediteraneene, foarte puține exemplare rămânând peste iarnă. În România numărul perechilor cuibăritoare este estimat la 2.000.000- 3.000.000. Populația cuibăritoare din Republica Moldova este estimată la 60.000-80.000 de perechi. Este o pasăre mică (mai mare decât vrabia), are o lungime de 16–19 cm și o greutate de 22-50 g. Longevitatea maximă înregistrată este de 10 ani. Femela este asemănătoare cu masculul și sexele nu se pot distinge după penaj. În penajul nupțial masculii au un moț scurt. Penajul pe partea superioară a corpului este brun, cu pete longitudinale late, întunecate, pe cea inferioară - alb, cu nuanță ruginie și striații închise pe piept. Coada lungă, brun-neagră tivită cu brun, rectricele externe parțial albe. Ciocârlie de câmp este o specie monogamă, o pereche având un teritoriu de 2-8 ha. Se reproduce de la sfârșitul lunii aprilie și începutul lui mai până în august-septembrie. Într-un sezon de reproducere sunt scoase 2-3 serii de pui (foarte rar 4). Cuibul este construit de femelă pe sol între ierburi mai mult sau mai mai puțin dezvoltate sau lângă o piatră mai mare. Întotdeauna se află într-o scobitură din sol. În culturile de cereale păioase, la începutul cuibăritului, cuibul este adesea ușor vizibil, însă, pe măsură ce cresc, plantele îl acoperă. Acesta are aspectul unui coșuleț subțire, împletit simplu din iarbă uscată, marginea sa superioară se află la același nivel cu suprafața solului. Fundul cuibului este minuțios căptușit cu fire subțiri de plante și uneori chiar păr de animale. Femela depune 3-5 ouă pământii, cu pete brune. Clocitul este asigurat numai de femelă timp de 10-13 zile, prima pontă fiind depusă în prima decadă a lunii aprilie. Puii din cuib sunt hrăniți de către ambele sexe și părăsesc cuibul după 8-10 zile, nefiind încă pe deplin zburători, ei alergă pe sol și se ascund în așteptarea hranei adusă încă de părinți până la vârsta de 19-20 zile, apoi zboară începând după câteva zile să ducă o viață independentă. Femela poate muta puii luându-i în cioc la câțiva metri de cuib, în cazul depistării cuibului de către răpitori sau de om. În timpul cuibăritului masculii cântă intens protejându-și propriul teritoriu de rivali. Începe să cânte încă de la primele ore ale dimineții, iar apoi poate fi auzit toată ziua. În general, începe să cânte de pe sol sau de pe un suport mai înalt, după care se ridică zburând tot mai sus, până nu se mai vede; cântă timp de 10-15 minute fără întrerupere, după care se lasă pe sol. Spre toamnă devine tăcut. În perioada de vară consumă diverse insecte, inclusiv dăunători ai câmpurilor cultivate, iar toamna se hrănesc cu semințele plantelor spontane și cultivate, la care iarna se adaugă și resturi vegetale sau frunze. Puii sunt hrăniți cu insecte, în special cu larvele acestora. Ciocârlie de câmp este o pasăre folositoare, consumând insecte dăunătoare agriculturii. Sunt recunoscute 13 subspecii. În România și Republica Moldova cuibărește subspecia Alauda arvensis cantarella, în pasajul de primăvară și de toamnă se întâlnește și subspecia Alauda arvensis arvensis.

Ciocârliile (Alaudidae) sunt o familie de păsări cântătoare din ordinul „Passeriformes” care cuprinde 92 de specii cu corpul de dimensiune mijlocie sau mică. Ciocârliile sunt păsări care cântă în zbor, aleargă și își fac pe sol cuibul care conține cca. 6 ouă pestrițe. La păsările din această familie nu există un dimorfism sexual accentuat; din acest motiv femela se deosebește greu de mascul. Hrana de bază a ciocârliilor o constituie semințele vegetale.

Ciocârlia urecheată (Eremophila alpestris) este o specie cu răspândire pe aproape toate continentele, fiind prezentă în America de Nord, Europa, Asia și nord-vestul Africii. Populațiile prezente în jumătatea de sud a Americii de Nord, sud-vestul, centrul și estul Asiei, precum și sud-estul Europei, sunt sedentare rămânând aici pe tot parcursul anului. Populațiile prezente în nordul Asiei și nordul Americii de Nord migrează spre sud în centrul Europei, respectiv coastele de est și de vest ale Americii de Nord. Preferă habitatele deschise, fără copaci, în special cele joase de stepă și tundră sau pajiștile alpine deasupra nivelului pădurilor montane. Iarna poate fi observată și în regiunile de coastă ale mărilor interioare în Eurasia sau ale Oceanului Pacific și Atlantic în America de Nord. În România este prezentă în centrul și sud-vestul țării, efectivele fiind adesea în pasaj sau la iernat, rareori cuibărind în zonele montane, la altitudini mari. Penajul corpului este maroniu cu pieptul alb, masculul distingându-se ușor prin gulerul negru de sub gât, petele negre de la ochi, fruntea neagră ce se continuă cu două smocuri de pene asemănătoare cu două urechi. Juvenilul poate fi ușor confundat cu ciocârlia de câmp, având penajul maroniu deschis, dar lipsindu-i petele negre de pe piept și cap. Lungimea corpului este de 18-20 cm, iar anvergura aripilor este de 31-35 cm, cu o masă corporală de 30-31 g. Longevitatea maximă atinsă în sălbăticie este de 8-9 ani.

Populațiile migratoare care cuibăresc în nordul Asiei și jumătatea nordică a Americii de Nord încep migrația de toamnă în lunile septembrie-octombrie, revenind pentru cuibărit în lunile martie-aprilie al anului următor. Efectivele sedentare, care nu părăsesc arealul pe tot parcursul anului, efectuează migrații pe distanțe scurte spre coastele mărilor interioare în sezonul de iarnă, revenind apoi în zonele montane în primăvara anului următor. Cuibăritul se desfășoară în perioada mai-iulie, perechile monogame formându-se în lunile aprilie-mai. Ciocârlia urecheată are același comportament ca și ciocârlia de câmp, înălțându-se de la sol la aproximativ 50-100 m, cântând în acelși timp pe diferite triluri pentru a atrage femela sau pentru a distrage prădătorii în cazul în care aceștia se apropie de cuib. Cuibul este construit în totalitate de femelă într-o adâncitură pe sol sub o piatră sau la baza unei tufe, cuibul fiind căptușită ulterior cu iarbă uscată, resturi vegetale și puf. Ambii parteneri se îngrijesc de pui, hrănindu-I cu insecte și semințe. Păsările devin active pentru reproducere din al doilea an de viață.

Populația europeană este relativ mare, însumând între 2.200.000 – 6.600.000 de perechi cuibăritoare, fiind stabilă în perioada 1970-1990. Cu toate că populația europeană a suferit scăderi în perioada 1990-2000 în unele țări, aceasta a rămas stabilă per total. În România efectivele speciei sunt destul de reduse, numărând aproximativ 150-300 de perechi cuibăritoare.

Femelele depun 3-4 ouă în lunile mai-iunie, incubația fiind de 10-14 zile. Puii sunt hrăniți de ambii părinți până la vârsta de 9-12 zile, părăsind cuibul după această perioadă, dar continuând să fie îngrijiți de părinți până când învață să zboare. Perechile pot avea două generații pe an în funcție de durata sezonului cald.

Familia glareolidelor sau ciovlicii (Glareolidae) cuprinde păsări mici și mijlocii (cu o lungime de 17–29 cm și o greutate de 37–172 g), din ordinul caradriiformelor (Charadriiformes), cu aripi lungi, ascuțite, cioc scurt sau de lungime mijlocie, uneori de culoare roșu sau galben la bază, având mandibula superioară boltită și arcuită. Picioare sunt lungi (alergătoare) sau destul de scurte (mai ales la Glareola). Penajul colorat discret în maro, negru, sau alb, cu excepția păsării crocodilului (Pluvianus aegyptius). Sunt răspândite în regiunile calde și temperate din Africa, Eurasia și Australia unde trăiesc în deșert, stepă, savană, păduri deschise și râuri mari. Hrana constă, în general, din insecte, precum și din alte nevertebrate. Cuprinde 5 genuri și 17 specii.

În România se întâlnesc două specii, ciovlica roșcată (Glareola pratincola) și ciovlica negricioasă (Glareola nordmanni), singurele din Europa.

Ciovlica roșcată (Glareola pratincola) o pasăre călătoare cu o lungime de 25 cm, care cuibărește în colonii pe întinderile nisipoase din vecinătățile lacurilor dobrogene. Are aripile ascuțite și lungi, brune deasupra și ruginii dedesubt, coada în furculiță, cu vârfurile negre și rădăcina albă, spinarea cafenie, picioarele înăltuțe, ciocul scurt și puțin curbat la vârf, gușa gălbuie, înconjurată de un guler fin negru, pieptul cafeniu și abdomenul alb. Toamna migrează spre locurile de iernat din nordul Africii.
Ciovlica negricioasă (Glareola nordmanni) are o lungime de 25 cm, cuibărește prin aceleași locuri ca ciovlica roșcată, uneori chiar în colonii mixte, împreună cu aceasta. Penajul este colorat asemănător cu al ciovlicii roșcate, de care se deosebește în zbor sau când își ridică aripile prin culoarea neagră de sub aripă. Toamna migrează spre locurile de iernat din Africa, la sud de Sahara.

Ciuful de pădure (Asio otus) este o pasăre răpitoare de noapte din familia bufnițelor (Strigidae), ordinul strigiformelor (Strigiformes) , sedentară, răspândită în Europa, Asia, Africa de Nord și America de Nord. Are o mărimea de 36 cm (între guguștiuc și porumbel). Coloritul corpului pe spate este ruginiu-gălbui deschis cu desene cenușii și brune, în formă de dungi subțiri, longitudinale; abdomenul roșiatic sau ruginiu-gălbui, amestecată cu alb, cu dungi longitudinale. Ciocul este brun, iar picioarele galben-ruginii. Urechile sunt înalte și întunecate, fața este înconjurată cu penaj galben, ochii sunt mari și aurii. Trăiește în pâlcuri de păduri, câmp deschis, zone mlăștinoase, parcuri, livezi, dumbrăvi. Cuibărește în pâlcurile de păduri folosind cuiburile vechi ale altor păsări: ciori, coțofene sau cele de veveriță, rar pe pământ, la baza trunchiurilor sau în iarba înaltă. Se hrănește cu șoareci în proporție de 90%, păsări mici. Duce viață arboricolă nocturnă. Ziua nu vânează ci stă așezat lângă trunchiul vreunui arbore, în caz de pericol înălțându-se și ridicându-și urechile. Strigă numai lângă cuib, unde se aude un "hu-uu", dar și miorlăituri, plesnituri din aripi etc. Depune 4-6 ouă la intervale de 2 zile, începând din mijlocul lui martie până la începutul lui aprilie. Ouăle sunt scurt eliptice, netede, cu pori fini, albe. Incubația durează 27-32 de zile. Clocitul este asigurat numai de femelă. Are loc o clocire pe an, iar în condiții de hrană bogată și două. Puii sunt nidicoli și sunt hrăniți de femelă cu hrana adusă de mascul.

În România și Republica Moldova trăiește subspecia Asio otus otus (Linnaeus, 1758), fiind răspândită în ținuturile de joasă altitudine și stă tot timpul anului; în iernile aspre, multe exemplare nordice se adaugă populațiilor noastre sau trec chiar mai spre sud, iernând în sudul Africii și în sud-vestul Asiei.

Ciuful de câmp (Asio flammeus) este o specie de pasăre din genul bufniței (Asio) din familia bufnițelor Strigidae. Bufnițele din genul Asio sunt numite bufnițe cu urechi, datorită ciufurilor de pene deasupra ochilor care amintesc de urechile unor mamifere. La Asio flammeus, aceste „urechi” nu se remarcă de obicei; ei le ridică doar în situații de apărare. Arealul speciei cuprinde suprafețe deschise, cu verdeață. Cuvântul flammeus se traduce din latină ca „arzător”, „de culoarea focului”.

Ciuful de câmp este o bufniță de mărimi medii, cu o lungime de 34–43 cm și o greutate de 206–475 g. Are ochi mari, un cap relativ mare, gât scurt și aripi lungi. Ciocul este scurt, negru și în formă de cârlig. Penele sunt de culoare închisă, aranjate pestriț. Pieptul este brăzdat. Zborul este nelinear, din cauza bătăilor de aripi lipsite de ritm, care îl fac să pară un liliac în zbor. Anvergura aripilor variază între 85 și 110 cm. Femelele sunt un pic mai mari decât masculii. Ochii galben-portocalii sunt înconjurați de inele negre, cu efect de rimel, iar două „discuri” deschise la culoare învăluie ochii ca o mască de carnaval.

Pe aproape toată suprafața arealului său, ciuful de câmp conviețuiește cu ciuful de pădure. Primul preferă spațiile deschise, pe când al doilea pădurile dese. Atunci când nu se mișcă, ciuful de câmp poate fi ușor deosebit de cel de pădure prin ciuful retras (deși ultimul își restrânge și el ciuful uneori). Culoarea irisului este galbenă la ciuful de câmp și portocalie la celălalt, iar negrul din jurul ochilor este orientat orizontal la primul și vertical la al doilea. Culoarea penelor este mai spălăcită la ciuful de câmp. Mai multe deosebiri se pot remarca în zbor.

Ciușul (Otus scops) este o specie de pasăre răpitoare de noapte de talie mică (mai mic decât cucuveaua). Sexele sunt asemănătoare. Capul și spatele sunt maro cu pete albe, iar ventral este de culoare deschisă cu pete maro dispuse vertical. Pe cap prezintă două moțuri care sunt mai evidente când pasarea este în stare de alertă. Ochii sunt de culoare galbenă. Lungimea corpului este de 19 - 21 cm, anvergura aripilor este de 47– 54 de cm, iar greutatea de 60 – 135 grame.

Specia are o distribuție largă în Palearctic, începând din peninsula Iberică și până în Asia Centrală (Mongolia). În nord ajunge până în Belarus, iar în sud cuibărește inclusiv în nordul Africii. În România este răspândită în special în zonele de deal (inclusiv dealuri înalte), dar și zonele joase, de câmpie. Evită zonele montane.

Este o specie cuibăritoare, fiind singura specie dintre răpitoarele de noapte din România care migrează. Iernează în Africa, la sud de Sahara; o parte rămân în sudul extrem al Europei și în nordul Africii (exemplarele din zonele respective, sunt probabil sedentare). Sosește în România începând cu luna aprilie și pleacă înspre cartierele de iernare în luna august.

În perioada de cuibărit preferă zonele deschise sau semideschise, livezi, crânguri din terenuri agricole și grădini părăsite. Este prezent și în habitate forestiere deschise, cu arbori foarte rari (pășuni împădurite). Este prezent și în zona montană până la altitudini de 1000 m (în România rar mai sus; în alte zone poate urca mult în zonele montane). Cuibărește și în parcuri din orașe sau curțile bisericilor.

Specie nocturnă, se hrănește predominant cu insecte. Consumă și alte nevertebrate cum ar fi: viermi, păianjeni etc. Uneori se hrănește și cu păsări mici, amfibieni, reptile și micromamifere.

Prezența sa este indicată noaptea de fluieratul ritmic care se aude la distanță.

Populația mondială a speciei este estimată preliminar la 796 000 - 1 337 000 de indivizi. Cea europeană este estimată la 227 000-381 000 de perechi. Tendința la nivel mondial se presupune că este în declin datorită distrugerii continue a habitatului speciei; la nivel european însă, tendința este necunoscută.
În România, populația estimată este de 8000 – 20 000 de perechi. Tendința populațională este deocamdată necunoscută.

Perioada de reproducere începe în luna mai. Depune 3-4 ouă, pe care le clocesc femelele, timp de 24 - 25 de zile. Puii părăsesc cuibul după 21 - 29 de zile, dar sunt îngrijiți în continuare de către părinți aproximativ 5 săptămâni. Perechile cuibăresc izolat. Cuiburile sunt amplasate în scorburi de copaci. Uneori folosesc pentru cuibărit și găuri din clădiri sau ocupă cuiburile abandonate ale altor specii de păsări (de exemplu cuiburi de coțofene sau răpitoare). Ocupă și scorburile artificiale amplasate în locații potrivite.

Ciuvica (Glaucidium passerinum) este caracteristică zonelor împădurite de conifere și păduri mixte mature și cu spații deschise din regiunile montane. Este cea mai mică dintre bufnițe, fiind de mărimea unui graur. Lungimea corpului este de 17-20 cm și are o greutate a femelei de 61-147 g și a masculului de 36-86 g. Femela este semnificativ mai mare decât masculul. Anvergura aripilor este de circa 32-40 cm. Adulții au înfățișare similară. Penajul este gri-maro, cu puncte și dungi fine albe. Se hrănește cu șopârle, rozătoare, lilieci, insecte. Are gheare puternice și atacă păsări cu dimensiuni mai mari decât ale sale precum sturzii.

Este o specie prezentă în cea mai mare parte a continentului european. Este activă în crepuscul, dimineața și seara, și este specia cea mai diurnă dintre bufnițe. Pe distanțe mai lungi zboară ondulatoriu, asemeni ciocănitorilor. Iarna depozitează hrana prinsă în cavități ale copacilor. Monogamă și teritorială, își păstrează perechea uneori mai multe sezoane. Atinge maturitatea sexuală după un an. În cazul perechilor care se păstrează din anul anterior, masculul începe să cânte pe teritoriul ocupat, iar femela i se alătură după scurt timp. Atunci când se formează o nouă pereche, partenerii cântă în duet. Masculul conduce femela de-a lungul teritoriului ocupat și îi arată mai multe locuri pentru cuibărit. De asemenea, masculul oferă hrană femelei în perioada ritualului nupțial. Cuibărește de obicei în scorburi vechi ale ciocănitorilor, aflate în conifere, mesteceni și fagi. Longevitatea cunoscută este de 6-7 ani. Este sedentară.

Populația europeană este relativ mică, cuprinsă între 47000-110000 de perechi. S-a menținut stabilă în perioada 1970-1990. Deși efectivele din Rusia au scăzut în perioada 1990-2000, în restul teritoriului s-au menținut stabile sau au crescut, astfel încât pe ansamblu populația a rămas stabilă. Populația estimată în România este de 2500-4000 de perechi. Cele mai mari efective sunt în Rusia, Suedia și Finlanda.

Femela depune în mod obișnuit 4-6 ouă de la sfârșitul lunii martie și până la sfârșitul lunii aprilie, cu o dimensiune medie de 29 x 23 mm. Incubația durează în jur de 28-30 de zile și este asigurată de femelă, care este hrănită în tot acest timp de către mascul. După eclozare, în primele două săptămâni femela rămâne cu puii pe care îi hrănește cu prada adusă de mascul. Puii devin zburători la 30-34 de zile, însă mai sunt hrăniți de femelă încă 1-2 săptămâni.

Degradarea și distrugerea habitatelor, deranjul și braconajul sunt principalele pericole ce afectează specia. Reducerea deranjului, păstrarea habitatelor caracteristice și instalarea de cuiburi artificiale sunt prioritare.

Cocorul (Grus grus) este o pasăre migratoare cu ciocul ascuțit, cu gâtul și cu picioarele lungi, cu penele cenușii și cu o pată roșie pe cap. El face parte din familia „Gruidae”, și cuprinde circa 18 specii care trăiesc în regiunile temperate și tropicale, cu excepția Americii de Sud.

În România trăiesc două specii, „Cocorul mare” (Grus grus) (114 cm), care cuibărește în delta Dunării și „Cocorul mic” (Anthrpodes virgo), care atinge 96 de cm înălțime și poate fi văzut rar deoarece este numai în trecere, cuibărind în Asia Centrală și iernând în delta Nilului.

Cocorii sunt ființe înalte, bipede. Durata de viață este de 30 - 40 de ani. Ei vocalizează, sunt foarte sociabili și au un stil de viață monogam. În China, Africa de Sud și Uganda, cocorii sunt simboluri naționale. În Asia de Est, ei simbolizează viață îndelungată, fericire, fidelitate în casnicie și dragoste.

Caracteristic cocorilor este forma traheii care pătrunde până la osul stern, sub mușchii pectorali, formând bucle care explică strigătele puternice al cocorilor. Cocorii sunt păsări care umblă și fac cuibul pe sol cu excepția speciilor africane „Balerica” care stau pe arbori. Puii clociți în regiuni de stepă, sau de smârcuri sunt nidifugi. Numai speciile de cocori din regiunile nordice sunt păsări migratoare. În perioada împerecherii păsările execută dansuri nupțiale spectaculoase. Hrana de bază a păsărilor constă în insecte, unele semințe, viermi și moluște. Aceste păsări maiestuoase sunt omnivore și se hrănesc cu plante, vertebrate (pești, rozătoare, broaște și șerpi) și nevertebrate (moluște, insecte și crustacee). Sunt vânate de animale carnivore și omnivore, cum ar fi: lupii, urșii, ratonii, vulpile, coioții, corbii, șoimii, vulturii, dar și de oameni. Pentru a-și proteja puii, se strâng în grupuri și dorm laolaltă, în timp ce câteva păsări stau de pază.

Majoritatea speciilor de cocori sunt pe cale de dispariție, pentru că oamenii le distrug habitatul.

Cocorii au ciocul, gâtul și picioarele lungi. Deși seamană cu egretele și cu alte păsări cu picioare lungi care fac parte din familia Ardeidae, ordinul Ciconiiformes, cocorii au fost plasați recent în ordinul Gruiformes.

Păsările trăiesc în zonele cu umiditate ridicată și pe câmpiile cu iarbă verde. Își schimbă dieta în funcție de sezon și de propriile cerințe nutriționale. Hrana lor este deosebit de diversificată. Se hrănesc cu rozătoare mici, pești, amfibieni, insecte, semnințe, fructe și plante.

Sunt animale gregare, formând cârduri mari. Când puii ajung la maturitate sexuală, în cel de-al doilea sau al treilea an de viață, își caută perechea printr-un ritual ce poate dura mai multe zile. Masculul și femela „dansează" și se cheamă unul pe celalalt. Totul este ca o mica scenetă, în care păsările zboară, își desfac aripile, aruncă bețe sau smocuri de iarbă, dau din aripi și din cap. „Dansul" este insoțit de vocalizări specifice. Când ritualul ajunge la punctul culminant, cele doua păsări scot sunete complexe, la unison. La fel se întâmplă și când se imperechează și când se reproduc. Majoritatea perechilor rămân împreuna pe viața.

Cocorul mic (Anthrpoides virgo; Grus virgo) este o specie cu răspândire relativ redusă, ocupând în mare parte centrul Asiei și estul Europei, efective reduse de indivizi fiind cantonați și în India și estul central al Africii. Habitatul specific este reprezentat de stepe, savane semi-aride și platouri înalte, cum sunt cele din Mongolia și Kazakstan. Se deosebește de cocorul mare prin dimensiunile mai mici, moțurile lungi albe de la urechi, penele negre alungite pe piept, iar penele alungite de la capătul aripilor nu sunt stufoase. În zbor, atunci când este dificil de apreciat mărimea, iar moțurile de la urechi sunt lipite de cap, este foarte greu de deosebit de cocor, însă negrul de pe gât este mai întins, până pe gușă. Cocorii mici se hrănesc atât cu material vegetal, ce constă în semințe, fructe mici cât și cu insecte, viermi, rozătoare, reptile și amfibieni. Lungimea corpului este de 88-90 cm, iar anvergura aripilor este de 51-59 cm, cu o masă corporală de 2000-2700 g. Longevitatea maximă atinsă în sălbăticie este de 27 de ani.

Cocorii mici sunt păsări migratoare, deplasându-se pe rute de migrație folosite în fiecare an, și pot călători pe distanțe foarte mari fără a necesita hrană sau odihnă. Migrația de toamnă începe în lunile august-septembrie, plecând din teritoriile de cuibărit din centrul Asiei, spre sud, în teritoriile de iernat din estul central al Africii și India, revenind apoi în lunile martie aprilie. Accidental pot ajunge până pe coastele de vest ale Mării Negre, putând fi observați astfel și pe litoralul României. Teritoriile de cuibărit pot varia în funcție de altitudine, ajungând chiar până la 3000 m, dar numai în apropierea unor lacuri cu apă dulce sau bazine din care se pot adăpa. În teritoriile de iernat pot fi observați în habitate umede, cum sunt mlaștinile, savanele inundabile sau malurile înierbate ale lacurilor. Perechile sunt monogame și se formează pe toată durata vieții. De obicei cuibărește solitar, dar pot fi observate și 2-3 perechi cuibărind în apropiere una de cealaltă, iar în afara perioadei de cuibărit dse adună în stoluri de câteva sute de indivizi înainte de începerea migrației. Dansurile nupțiale ale speciei sunt foarte spectaculoase, ambii parteneri răsucindu-și capul și umflându-și penele codale, sărind pe picioare cu aripile deschise. Partenerii își apără cuibul cu înverșunare împotriva prădătorilor, grupându-se câteodată și 3-4 perechi pentru îndepărtarea intrușilor. Puii sunt îngrijiți de ambii părinți până când aceștia învață să zboare și devin independenți. Păsările devin active pentru reproducere între al 4-lea și al 8-lea an de viață. mai putin

Populația europeană este relativ mică, având până la 25.000 de perechi cuibăritoare, majoritatea staționate în estul Europei, dar a crescut în perioada 1970-1990. Cu toate că populației de cocori mici a Turciei a scăzut în perioada 1990-2000, populația a rămas stabilă în Ucraina și Rusia, astfel crescând per total. În România specia apare accidental în Delta Dunării și litoralul Mării Negre, de obicei în numere reduse de indivizi.

Femelele depun 1-2 ouă în lunile aprilie-mai, incubația fiind de 27-29 zile. Puii dezvoltă penajul de juvenili la aproximativ 55-60 de zile de la eclozare, părinții îngrijindu-i în tot acest timp. Puii devin independenți la aproximativ 8-10 luni de la eclozare, în acest timp rămânând cu părinții care le asigură hrana, chiar dacă aceștia au învățat să zboare. Perechile au o singură pontă pe sezon.

Degradarea și distrugerea habitatelor prin construirea de diguri, urbanizarea, coliziunea cu firele electrice, persecuția din partea fermierilor pentru pagubele provocate culturilor, vânătoarea ilegală sunt principalele pericole ce afectează specia. Refacerea și protecția habitatelor umede permite refacerea efectivelor speciei.

Cocoșul de munte (Tetrao urogallus) este o specie de păsări din familia fazanului (Phasianidae), ordinul Galliformes. O pasăre foarte sperioasă, care se poate vedea rar în natură . Sprâncenele și o parte din coadă îi sunt roșii.

Arealul lui de răspândire este frecvent în Europa Centrală unde poate fi întâlnit numai în regiunile de munte împădurite puțin circulate. Țările unde poate fi întâlnit cocoșul de munte sunt Austria, Elveția, Slovenia, România și Germania. În Germania în Scoția sau Siberia cocoșul de munte stă pe lista animalelor periclitate de dispariție, fiind interzisa vânarea lui. Cocoșul de munte trăiește mai mult în luminișurile pădurilor de foioase sau de conifere cu vegetație abundentă în munții Alpi, Mittelgebirge și Carpați din Europa ca și în Taiga din Asia de Nord. IUCN apreciază populația cocoșilor de munte între 1,5 și 2 milioane de păsări.

La cocoși există un dimorfism sexual accentuat:

• masculul este mai mare atingând o greutate de 4 –5 kg, deschiderea aripilor măsoară 90 de cm, iar înălțimea ajungând la 1 m . Penajul este pe spate, cap și aripi de un brun închis, iar pieptul are o culoare verde cu lucii metalice.
• femela este mult mai mică cântărind numai 2,5 kg, are o înălțime de 60 cm, deschiderea aripilor măsoară 70 cm. Culoarea penajului pe partea superioară a corpului pestriță brună cu dungi argintii, iar partea inferioară a corpului alb gălbui.

La ambele sexe cresc iarna pene pe picioare, iar lateral picioarele sunt prevăzute cu pinteni cornoși. Sub ochi păsările au o parte a pielii neacoperită de pene de culoare roșie.

Puii au deja timpuriu culoarea femelei adulte cu o pata neagră specifică pe cap. Mai târziu prin luna august în funcție de sex începe să schimbe culoarea penajului.

Ouăle cocoșilor de munte au mărimea oului de găină domestică, însă culoarea lor este albă punctat cu brun.

Hrana cocoșului de munte constă ca la galinacee în general din diferite părți vegetale, semințele fructelor, insecte și larvele lor, deoarece păsările sunt dependente de anumite specii de plante, acest fapt a cauzat reducerea efectivului lor.

Perioada de împerechere la cocoșul de munte începe în martie și durează până la începutul lunii iunie. Masculul mai robust, după ce a alungat rivalul atrage atenția femelei prin dansul caracteristic împerecherii, emiterea unor sunete specifice, umflarea penajului cu deschiderea penelor cozii în formă de evantai.

În perioada împerecherii masculii sunt agresivi putând ataca și omul.

Femela depune în cuib timp de 10 zile 5 - 12 ouă; puii eclozează la 26 - 28 de zile. Timp de 14 zile puii sunt dependenți de femelă care îi hrănește și îi apără de frig.

Cocoșarul sau sturzul de iarnă (Turdus pilaris) este o pasăre gregară, migratoare, cântătoare, din familia Turdidelor. Aria de răspândire cuprinde jumătatea nordică a Europei și Asiei.

Dimensiuni: lungimea corpului e de 22 – 27 cm, anvergura aripilor ajunge la 43 cm iar greutatea la aproximativ 100 grame. Nu prezintă dimorfism sexual.

Aspect: capul este gri, spatele este maroniu, pieptul si flancurile sunt gri amestecat cu alb punctat, abdomenul este alb.

Regim alimentar: este omnivor, consumând insecte, râme, fructe și semințe.

Specia se întâlnește în păduri și în habitate mai deschise cu garduri vii, adesea și în zone umede de pe cursurile râurilor. Este un sturz de talie mare cu capul și târtița de culoare caracteristică gri, spatele maroniu și o culoare roșiatică pală pe piept. Partea inferioară este pală și puternic pătată. Sexele sunt asemănătoare. Lungimea corpului este de 22-27 cm, anvergura aripilor de 39-42 cm și greutatea corpului de 100 g. Se hrănește în principal cu nevertebrate, dar în sezonul de toamnă și iarnă se hrănește cu fructe de pădure. Longevitatea în sălbăticie este de 2 ani.

Cuibărește în centrul și nordul Europei și iernează în vestul, centrul și sudul Eurasiei până în Africa de nord. Păsările încep migrația spre sud în lunile septembrie-octombrie și părăsesc teritoriile de iernat începând cu luna februarie. Hrănirea se desfășoară pe timpul zilei la nivelul solului, precum și în copaci și garduri vii, adesea în stoluri mici. Reproducerea începe la vârsta de un an. La fel ca și alți membri ai familiei sturzilor și cocoșarii sunt monogami și teritoriali, ambele sexe apărâ ndu-și teritoriul. Ulterior unui dans nupțial efectuat de mascul în care acesta fugărește femela, un cuib îndesat este construit din rămurele, rădăcini și noroi, de obicei amplasat la încheietura unei crengi ăn copac. Cuibărește în colonii de aproximativ 10-20 de perechi.

Codalbul (Haliaeetus albicilla) este o pasăre răpitoare de zi, protejată, din ordinul falconiformelor (Falconiformes), familia Accipitridae. În România este pe cale de dispariție, fiind răspândită doar în regiunea Dunării și în Delta Dunării. Este de talie mare (80–100 cm, de mărimea unui curcan), cu corpul cafeniu, coada albă, ciocul galben puternic, lung, drept, încovoiat spre vârf și picioare galbene, la fel ca și degetele; unghii negre, mult curbate. Se hrănește cu pești, broaște, șerpi, rațe, iepuri, popândăi, hoituri. Cuibărește în arbori din vecinătatea apelor.

Codalbul este corpolent și cu o talie mare, are o silueta masivă caracterizată prin o anvergură mare și o coadă scurtă cuneiformă. Codalbul are o talie mare, 70–90 cm lungime (între curcă și curcan), cu o anvergură a aripilor de 200–250 cm. Femelele, cu o greutate de 4-6,9 kg, sunt mai mari decât masculii, care cântăresc 3-5,4 kg.

Penajul este de culoare brun închis (cafeniu), cu excepția capului și bazei gâtului care sunt mai deschise. Păsările bătrâne au capul și gâtul alb. Adulții au o coadă albă. Aripile sunt mari în formă de "ușă de hambar". Capul este mare și ciocul foarte masiv. Ciocul este brun-negricios la tineri, galben la adulți; puternic, lung, drept, încovoiat brusc spre vârf. Picioarele sunt galbene, la fel ca și degetele cu unghii negre, mult curbate. Jumătate din lungimea picioarelor sunt acoperite cu pene.

Puii au o culoare mai închisă (smântâniu până la maro-cenușiu), ajungând treptat la penajul adult în 5-6 ani. Ei au coada și ciocul întunecate, iar coada are o bandă terminală închisă la păsările subadulte înainte a se înălbi.

Specia este răspândită predominant în Norvegia și Rusia (mai ales în Siberia), care dețin împreună >55% din populația europeană, populații importante se află în sud-vestul Groenlandei, Danemarca, Suedia, Polonia și Germania. Un număr mic de exemplare se găsesc în Islanda, Marea Britanie, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Belarus, Austria, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, statele din fosta Iugoslavie, Bulgaria, România, Republica Moldova, Ungaria, Grecia, Turcia, Iran, Armenia, Georgia, Azerbaidjan, Ucraina, Kazahstan, Turkmenistan, Mongolia, China și Japonia. La nivelul mondial se estimează că există 5000-7000 de perechi de codalbi: 175 perechi în Groenlanda și aproape 3500 de perechi în Europa (în Islanda 35-40 perechi, Norvegia 1500, Rusia europeană 900-1100, Polonia 180-240, Germania 140 -150, Suedia 100-150).

În România au fost identificate 20-25 perechi cuibăritoare de codalb, întâlnite în regiunea Dunării și în Delta Dunării: în mai multe rezervații naturale (Arinișul Erenciuc, Pădurea Caraorman, Pădurea Letea, Lacul Potcoava) incluse în parcul național Delta Dunării. Acestea îi asigură vulturului condiții de cuibărire și hrană, începând cu luna martie, până în octombrie. Prezența în România: tot timpul anului; iarna sosesc aici și unele exemplare nordice.

În Republica Moldova au fost găsite câteva exemplare în pădurile de luncă ale Nistrului și Prutului. Este o specie critic periclitată, inclusă în Cartea Roșie a Republicii Moldova.

Este o pasare legată de mediu acvatic (coaste maritime, râuri mari, lacuri), trăind pe uscat sau la marginea mării. Pe uscat, codalbul preferă marginea lacurilor și fluviilor aflate în tundră, păduri sau aproape de păduri, care sunt potrivite pentru găsirea prăzii. Pe coastă mării, el trăiește pe falezele stâncoase abrupte.

Este o pasăre de pradă puternică hrănindu-se cu diverse animale, un necrofag ocazional (se hrănește cu hoituri) și pirat, având o gamă largă de pradă în funcție de locație și de sezon. Hrana include pești, broaște, șerpi, păsări (rațe, lișițe etc.), ouăle și puii din cuib; mai puțin frecvent, mamifere (iepuri, popândăi etc); în multe regiuni peștele este probabil cea mai importantă hrană.

Hoiturile pot fi deosebit de importante în hrană pe timpul iernii, sau chiar pe tot parcursul anului în anumite regiuni, cum ar fi Scoția, unde lagomorfele sunt, de asemenea, o hrană importantă; în Scoția concurează direct cu acvila de munte (Aquila chrysaetos) pentru hoituri.

Se hrănește cu pești vii de apă dulce sau de mare, mai ales cu cei găsiți lângă suprafață.

Prada aviară include cufundarii (Gavia), corcodeii (Podicipedidae), rațele (Anatidae), lișițele (Fulica), pinguinii nordici (Alcidae), pescărușii (Laridae) și alte pasări cu o mărime până la dimensiunea gâștelor și lebedelor adulte.

Mamiferele care servesc ca pradă includ un spectru larg de la șoareci și lagomorfe (iepuri) până la animale de dimensiunea puilor de cerbi sau de oii, de cele mai multe ori se hrănesc cu hoiturile acestor mamifere; nu există o limită în mărimea hoiturilor, care au inclus chiar cadavre umane.

Cuibul este o construcție masivă situat în arbori din vecinătatea apelor; el este mărit mereu în decursul anilor și este format din bețe și crengi și este căptușit cu plante verzi, ramuri cu frunze, lână, cârpe etc. Cuibul este construit de ambele sexe: masculul aduce materialul, iar femela construiește cuibul.

Ponta. Femela depune la intervale de 2-5 zile 1-3 ouă. Ouăle sunt albe mat. Ponta începe de la sfârșitul lui februarie până la mijlocul lui aprilie.

Incubația durează 35-42 de zile. Clocitul începe de la depunerea primului ou și este asigurat de ambele sexe sau numai de femelă.

Puii sunt nidicoli. În primele două săptămâni puii sunt acoperiți și îngrijiți de către femelă; în următoarele două săptămâni, femela rămâne în apropierea cuibului alimentând puii; în acest timp, hrana este procurată numai de mascul. Prima îmbrăcăminte a puilor este formată de un puf subțire și lung, smântâniu până la maro-cenușiu, și este mai întunecat pe aripi și târtiță și mai deschis pe beregată. A doua haină este formată din puf mai lung și mai lânos. Primele pene apar la pui la aproximativ o lună. Puii părăsesc cuibul în circa 56 de zile și se hrănesc independent la 8 săptămâni. Ei zboară la 70 de zile, însă rămân totuși în apropierea cuibului, cerând hrană, încă timp de 35-40 de zile.

Corbul comun (Corvus corax), de asemenea cunoscut sub numele de Corbul nordic, este o pasăre cântătoare mare, în întregime neagră. Găsit în întreaga emisferă nordică, este cea mai întâlnită dintre toate ciorile. Există cel puțin opt subspecii ale corbului. Corbul este cea mai mare specie de corvide din lume, având distribuție totală în Europa, Asia și America de Nord. În Groenlanda, specia este răspândită numai în jumătatea de sud și est a insulei, respectiv în habitate de tundră. Corbul este o specie ce nu are preferințe de habitat, putând fi întâlnită pretutindeni, ajungând și la altitudini de până la 2500 m. Cuibărește în habitate de păduri de foioase sau de conifere, deplasându-se pentru hrană chiar și la distanțe de peste 40 km de la cuib. Masculul și femela au același penaj de culoare neagră pe tot corpul, diferența fiind doar la dimensiune, femela fiind mai mică. Lungimea corpului este de 68-70 cm, iar anvergura aripilor este de 113-135 cm, cu o masă corporală de 700-1600 g. Longevitatea maximă atinsă în captivitate este de 44 de ani, iar în sălbăticie este de 17-18 ani. 

Atât în Europa, cât și în celelalte zone de distribuție, specia este sedentară, rămânând în teritoriile de cuibărit pe tot parcursul anului. Cu toate acestea, corbul efectuează deplasări în anotimpul de iarnă, de obicei altitudinale, coborând în zone de câmpie atunci când zonele montane sunt acoperite de zăpadă și când temperaturile sunt foarte scăzute. Specia cuibărește solitar, de regulă perechea monogamă ocupând teritorii cu suprafețe mari de peste 40 kmp. Cuibul este asemănător cu al altor specii de corvide, dar cu dimensiuni mai mari. Perioada de cuibărit se desfășoară între lunile februarie-mai, în funcție de intensitatea iernii, dar cel mai adesea începe în luna martie, odată cu topirea zăpezilor. Puii sunt îngrijiți de ambii părinți până când aceștia învață să zboare. Adesea corbii solitari se adună în stoluri acolo unde există hrană din abundență. Specia este omnivoră, hrănindu-se cu o gamă foarte variată ce include, insecte, amfibieni, mamifere mici, păsări, reptile și chiar stârvuri, preferând chiar și insectele ce se hrănesc din stârvuri, iar ca material vegetal consumă cereale, fructe de pădure, semințe, ghinde și alune de pădure. Păsările devin active pentru reproducere din al treilea an de viață.

Femelele depun 5-6 ouă în lunile februarie-martie, incubația fiind de 20-25 zile. Puii sunt hrăniți de ambii părinți până la vârsta de 5-7 săptămâni, părăsind cuibul după această perioadă, dar rămânând în teritoriul cuibului pentru încă 1-2 ani. Perechile au o singură pontă pe an.

Creierul corbilor este unul dintre cele mai mari creiere ale păsărilor. Concret, hyperpallium-ul este mare. Pentru o pasăre au capacitatea de a rezolva probleme, precum și alte procese cognitive ca imitatul și înțelegerea. Inteligența excepțională de care corbul a dat dovadă de-a lungul istoriei, dar și capacitatea sa deosebită, au creat în jurul să nenumărate legende și mituri. Acestea au fost sporite și de capacitatea corbului de a fi îmblânzit cu ușurință, ca și de a învăța un număr limitat de cuvinte (între 9 și 20, după sursă), pe care le folosește, se pare, în mod intenționat, nu reflex (ca papagalul).

Corbii comuni sunt larg răspăndiți și nu sunt în prezent în pericol de dispariție. În unele țări aceștia sunt rar întâlniți din cauza pierderii habitatului și a vânării. De exemplu, în România sunt o specie protejată de lege din cauza rarității.

Podicipediformes sunt un ordin de păsări, cunoscut sub denumirea comună de corcodel, cu sinonimele bodârlău, cufundar, scufundaci, scufundar sau furidac. Sunt în total 19 specii de corcodel.

Corcodelul cu gât negru (Podiceps nigricollis) este o specie a cărei distribuție este vastă, cuibărește în Europa, America de Nord, centrul și estul Asiei, precum și vestul Americii de Nord. Efective care nu migrează există și în sudul continentului african, precum și în zonele lacurilor mari din estul Africii. Frecventează toate tipurile de habitate acvatice înconjurate de vegetație emergentă și submergentă din interiorul continentelor în sezonul de cuibărit, iar iarna preferă zonele de coastă din vestul Americii de Nord, Marea Mediterană și Japonia, efective ajung și în Marea Neagră și Marea Caspică. Vara are un penaj caracteristic cu gâtul negru și subțire, creștet înalt, moțuri pe obraji de culoare albă arcuite în jos ca un evantai. În penajul de iarnă se aseamănă cu corcodelul de iarnă, diferențiindu-se prin gâtul și părțile laterale ale capului de culoare gri, ciocul cubțire și ușor curbat în sus, iar fruntea se înalță spre creștet. Se hrănește cu nevertebrate acvatice din toate genurile, precum și pești mici și amfibieni. Lungimea corpului este de 28-34 cm, iar anvergura aripilor este de 40-55 cm, cu o masă corporală de 300-550 g. Longevitatea maximă atinsă în sălbăticie este de 13-14 ani.

Specia este complet migratoare, cu excepția efectivelor din sudul Americii de Nord și sudul Africii care nu se deplasează din habitatele de cuibărit pe tot parcursul anului. Cuibărește începând din lunile mai-iunie, adesea în colonii de 10-20 de perechi, dar poate cuibări și solitar, migrând spre teritoriile de iernat în octombrie-noiembrie, cu toate că multe perechi preferă să rămână în aceleași zone în iernile ușoare. Ca și celelalte specii de corcodei este un foarte bun înotător, capturează hrana chiar și de pe fundul lacurilor, ajunge cu ușurință la adâncimi de 2-3 m. Cuibul este instalat în vegetația emergentă din apropierea malurilor apelor sau în peticele stufizate din mijlocul bazinelor, ancorat cu vegetație plutitoare și căptușit cu pene și alge. Perechile sunt monogame, pe toată perioada de cuibărit. Puii sunt purtați pe spate și îngrijiți de ambii părinți ulterior ecloziunii. Păsările devin active pentru reproducere din al doilea an de viață.

Populația europeană este relativ mare, până la 96.000 de perechi cuibăritoare, populația crescând în perioada 1970-1990. Cu toate că populația a fost în scădere în unele țări din Europa, cu precădere România, în perioada 1990-2000, alte populații din Rusia și Ucraina au rămas stabile, astfel populația a suferit un declin ușor per total. În România, populația cuibăritoare atinge numere reduse de indivizi de până la 2.500-3.500 de perechi cuibăritoare.

Femelele depun 3-5 ouă în lunile mai-iunie, incubația fiind de 21-22 zile. Puii sunt cărați pe spate de părinți în primele 9-10 zile, dezvoltând penajul de juvenili și devenind independenți în aproximativ 23-27 de zile de la eclozare. Perechile au o singură pontă pe sezon.

Podicipediformes sunt un ordin de păsări, cunoscut sub denumirea comună de corcodel, cu sinonimele bodârlău, cufundar, scufundaci, scufundar sau furidac. Sunt în total 19 specii de corcodel.

Corcodelul cu gât roșu (Podiceps grisegena) este o specie prezentă în aproape tot cuprinsul Europei, mai puțin regiunea de sud-vest, precum și în vestul și estul continentului asiatic. Habitatele preferate constau în lacuri și bălți interioare cu vegetație palustră relativ abundentă, în special în sezonul de cuibărit, iar iarna poate fi observat pe lacuri sau golfuri cu suprafață mai mare de apă. Penajul de iarnă al corcodelului cu gât roșu este ușor confundabil cu cel al corcodelului mare, dar mai cenușiu pe lateralele corpului, precum și gâtul și partea superioară a capului de culoare cenușiu spre negru. Se diferențiază de asemenea și prin gâtul mai scurt și cioc negru scurt cu baza galbenă. Penajul de vară este cenușiu pe corp și gâtul roșiatic, cu obraji albi și partea superioară a capului neagră ce coboară pe ceafă până aproape de spate. Corcodeii cu gât roșu se hrănesc în general cu pești mici, crustacei, insecte acvatice și terestre, ocazional și cu amfibieni. Lungimea corpului este de 43-56 cm, iar anvergura aripilor este de 50-65 cm, cu o masă corporală de 700-1300 g. Longevitatea maximă atinsă în sălbăticie este de 5-6 ani.

Specia este nativă jumătății de est a Europei, vestului Asiei, precum și extremitatea estică a Asiei. Ca migrator partial, efectuează deplasări sezoniere în lunile septembrie-octombrie, spre sud, pentru perioada de iernat, din regiunea nordică a Europei spre Marea Neagră și Mediterană, precum și lacurile și apele interioare, iar în lunile februarie-martie revine în teritoriile de cuibărit din nordul și nord-estul Europei. Corcodeii cu gât roșu formează perechi monogame încă din toamnă, înainte de a începe deplasarea spre teritoriile nordice, încep cuibăritul în lunile aprilie-mai. Uneori poate cuibări și în colonii de până la 20 de perechi, adulții sunt mult mai atașați de cuib în acest caz decât perechile care cuibăresc solitar. Cuibul este amenajat pe resturi de vegetație plutitoare sau ancorat în vegetația deasă din apropierea malurilor de lacuri, este căptușit cu frunze și tulpini de vegetație acvatică sau emergentă. Părinții pot părăsi cuibul cu ouă în căutarea hranei timp îndelungat, nu sunt prezenți uneori nici la eclozarea ouălor. Cum eclozează, puii sunt transportați de părinți pe spate în căutarea hranei, aceștia părăsesc cuibul definitiv ulterior ecloziunii. Hrana este obținută cel mai adesea prin scufundare, corcodeii cu gât roșu au o dietă ce constă în mare parte din pești mici, nevertebrate acvatice și uneori și alge, iar în sezonul de cuibărit se hrănesc și cu insecte terestre, crustacei și amfibieni. Păsările devin active pentru reproducere încă din al doilea an.

Populația europeană este relativ mică, până la 56.000 de perechi cuibăritoare, populația fiind stabilă în perioada 1970-1990. Cu toate că populația a fost în declin în unele țări din Europa în perioada 1990-2000, alte populații din Rusia sau Finlanda au fost în creștere sau au rămas stabile, astfel populația suferind un declin ușor per total. În România, populația cuibăritoare atinge aproximativ 650-800 de perechi.

Femelele depun 4-5 ouă în lunile aprilie-mai, incubația fiind de 22-35 zile. Puii dezvoltă penajul de juvenili și devin independenți în aproximativ 9-10 săptămâni de la eclozare, părinții îngrijindu-i și hrănindu-i în acest timp. Perechile pot avea două ponte pe sezon, dar în general depun o singură pontă.

Podicipediformes sunt un ordin de păsări, cunoscut sub denumirea comună de corcodel, cu sinonimele bodârlău, cufundar, scufundaci, scufundar sau furidac. Sunt în total 19 specii de corcodel.

Corcodelul mare (Podiceps cristatus) este o specie parțial migratoare pe teritoriul Europei și Asiei, preferă habitate umede precum lacuri naturale și artificiale, râuri cu ape ușor curgătoare, lagune și chiar golfuri cu deschidere de apă mari. Ca habitate de cuibărit preferă iazurile din cadrul amenajărilor piscicole sau din bălți închise unde nivelul apei este scăzut. Penajul de vară al masculului este de culoare maro-cenușiu pe spate, cu gâtul alb, iar pe cap prezintă două gulere ruginii cu negru pe obraji și două moțuri negre pe partea superioară. Femela are același penaj ca și masculul în perioada de vară, iar iarna, cele două moțuri și gulerele dispar, penajul devenind cenușiu pe spate și pe partea dorsală a gâtului, cu fruntea și ceafa negre. Se hrănesc în special cu pești de dimensiuni medii, dar dieta poate include și insecte, crustacei, moluște, amfibieni și larve de nevertebrate. Lungimea corpului este de 46-61 cm, iar anvergura aripilor este de 59-73 cm, cu o masă corporală de 800-1490 g. Longevitatea maximă atinsă în sălbăticie este de 11-12 ani.

Corcodelul mare cuibărește în general pe apele interioare care au o suprafață mică și adâncimi mici, unde își amenajează cuibul pe insulițe mici de pământ în iazuri sau lacuri. Iarna migrează spre lacuri și bazine cu suprafețe mai mari de apă, de obicei este observat solitar sau în grupuri mici de până la 10-15 indivizi. Cuibăritul poate începe încă din lunile ianuarie-februarie, dar majoritatea încep în lunile martie-aprilie, ambii parteneri îngrijindu-se de amenajarea și paza cuibului. Perechile sunt monogame numai pe perioada unui sezon de cuibărit. Dansul nupțial la formarea perechilor este remarcabil, masculul și femela învârtindu-se piept la piept cu femela cu scuturări puternice ale capului, urmat de bătăi ale aripilor. Cuibul este părăsit de păsări în momentul în care ultimul pui eclozează, puii sunt capabili de deplasare încă din prima zi. În lunile august-septembrie, ambii adulți schimbă penajul în cel de iarnă, adunându-se pe ape cu suprafață mai mare, unde pot rămâne până în primăvara anului următor sau se pot deplasa pe coaste și golfuri ale mărilor interioare, respectiv coastele Mării Negre, Mediterane sau coastele asiatice ale Oceanului Indian. Se hrănește prin scufundare, hrana preferată constă în pește de talie medie și mică, dar în sezonul de cuibărit se poate hrăni și cu insecte, crustacei sau moluște pe care le capturează și la suprafața apei sau în vegetația acvatică. Păsările devin active pentru reproducere încă din al doilea an.

Populația europeană este relativ mare, până la 300.000-450.000 de perechi cuibăritoare și totodată peste 240.000 de indivizi în perioada de iernat, populația fiind în creștere în perioada 1970-1990. Cu toate că populația a crescut sau a rămas stabilă în unele țări în Europa în perioada 1990-2000, alte populații au scăzut în alte țări, astfel populația suferind un declin moderat per total. În România, populația cuibăritoare atinge aproximativ 20.000-30.000 de perechi.

Degradarea zonelor umede, introducerea speciilor de pești exotici, arderea și tăierea stufului și braconajul sunt principalele pericole ce afectează specia. Activități de reconstrucție ecologică sunt necesare în toată lunca inferioară a Dunării, iar braconajul trebuie controlat.

Podicipediformes sunt un ordin de păsări, cunoscut sub denumirea comună de corcodel, cu sinonimele bodârlău, cufundar, scufundaci, scufundar sau furidac. Sunt în total 19 specii de corcodel.

Corcodelul mic (Tachybaptus ruficollis), cunoscut și sub denumirea de corcodel pitic, este cel mai mic membru al ordinului Podicipediformes din zona Europei. Este o pasăre de baltă, cu o lungime între 23 și 29 cm.

Corcodelul mic este o specie rezidentă cu răspândire mare pe aproape tot continentul Europei, precum și în jumătatea sudică a Africii și Asiei. Cu toate acestea, există efective ale corcodeilor mici care sunt și migratoare, aceștia fiind răspândiți în nord-estul Europei, precum și în regiunea central-sudică și estică a continentului asiatic. Habitatul specific al corcodelului mic constă în lacuri, iazuri, zone inundabile, preferă chiar și golfurile sau estuarele care sunt înconjurate de stuf și au vegetație acvatică din abundență. Pe toată durata anului îi sunt caracteristice penajul aproape uniform colorat și dimensiunile mici. Obrajii, bărbia și partea anterioară a gâtului sunt roșii-maronii în penajul de vară. La baza ciocului prezintă o pată viu colorată galben-albicioasă. În sezonul de iarnă, penajul maro-cenușiu al masculului se intensifică, iar pata de la baza ciocului nu mai este atât de evidentă. Femela are penajul mai șters cu o culoare specifică cenușie, cu maro pe spate. Se hrănește în special cu pești de talie mică, dar poate prinde și insecte acvatice sau culege semințe de plante acvatice. Lungimea corpului este de 25-27 cm, iar anvergura aripilor este de 35-40 cm, cu o masă corporală de 200-250 g. Longevitatea maximă atinsă în sălbăticie este de 17-18 ani.

Specia este parțial-migratoare în centrul și estul Europei, precum și în centrul și estul Asiei, fiind sedentară în restul Europei, sudul Asiei și jumătatea sudică a continentului african. Efectivele migratoare se deplasează spre sud în lunile septembrie-octombrie, revenind pentru cuibărit în luna martie. Specia cuibărește în perechi solitare, perioada de cuibărit fiind variată din punct de vedere geografic și în funcție de dezvoltarea vegetației emergente și nivelul apei. Ulterior cuibăritului, păsările se adună în stoluri de până la 700 de indivizi în zone cu hrană abundentă până în perioada de toamnă, când încep migrația, iar în cazul efectivelor care nu migrează, rămân în grupuri chiar până la următorul sezon de cuibărit. În timpul iernii, indivizii sedentari, sunt în general solitari, dar se pot aduna în stoluri mici de 5-30 indivizi. La fel ca și rudele sale din familia corcodeilor și cel mic își amenajează cuibul în vegetația emergentă de pe marginea lacurilor, cât mai aproape de apă, deoarece picioarele sunt scurte neajutându-l la deplasare pe uscat. Când adultul părăsește cuibul îl acoperă cu frunze pentru a nu fi descoperit de prădători în absența sa. Puii sunt adesea cărați de femelă pe spate până când dezvoltă penajul de juvenili și sunt hrăniți cu pești mici, crustacei și moluște. Perechile sunt monogame, formându-se pe perioada unui singur sezon de cuibărit. Păsările devin active pentru reproducere începând cu al doilea an de viață.

Populația europeană este relativ mare, până la 99.000 de perechi cuibăritoare și totodată peste 72.000 de indivizi în perioada de iernat, populația rămâne stabilă în perioada 1970-1990. Cu toate că populația scăzut în unele țări în Europa în perioada 1990-2000, alte populații au crescut sau au rămas stabile în alte țări, astfel populația rămânând stabilă per total. În România populația cuibăritoare atinge aproximativ 7.000-12.000 de perechi.

Femelele depun 4-6 ouă în lunile aprilie-mai, incubația fiind de 19-28 zile. Puii dezvoltă penajul de juvenili la aproximativ 29-40 de zile de la eclozare, find capabili de a se hrăni singuri după această perioadă. Ambii părinți se îngrijesc de pui în perioada de cuibărit. Perechile au o singură pontă pe sezon.

Cormoranii (Phalacrocoracidae) sunt o familie de păsări acvatice care fac parte din ordinul Pelecaniformes. Ele sunt păsări de talie mijlocie care trăiesc și cresc puii în colonii și uneori ating dimensiuni considerabile. Denumirea de „cormoran” provine din limba latină „corvus marinus“ (în traducere „Corb de mare”).

Cormoranii au o mărime mijlocie cu lungimea corpului între 0,45 si 1,0 m, având o greutate între 360 si 2800 grame, pe insula Galapagos cormoranii ating greutatea de 4000 de g. După culoarea penajului sunt cormoranii negri și cormoranii de culoare albastru închis care în perioada clocitului au un luciu metalic. Păsările nu prezintă un dimorfism sexual deosebit, masculii fiind în general mai mari ca femelele. Puii de cormorani au o culoare brună-cenușie pe abdomen cu nuanțe mai deschise. Păsările au un cioc terminat la capăt ca un cârlig, un gât lung și o coadă în formă rotunjită, formată din pene rigide. Nu au glande uropigene, de aceea, după scufundări repetate, își usucă penele stând cu aripile întinse în bătaia soarelui. Cormoranii trăiesc pe coastele mărilor dar și în apropierea unor bălți sau râuri înconjurate de vegetație. Sunt păsări diurne și care consumă o cantitate mare de pește pe care-i vânează prin urmărirea lor rapidă sub apă. Nu sunt agreate de pescari din cauza consumului mare de pește care pot fi de lungimi între 5 și 60 de cm, sau pentru că uneori rup plasele de pescuit. În afară de pești consumă melci, moluște, crustacei, viermi și cefalopode mici.

Păsările sunt răspândite pe toate continentele în afară de Antarctica însă cele mai multe specii trăiesc în regiunile tropicale și regiunea sudică a zonelor temperate. Nu se găsesc cormorani în Asia Centrală sau Asia de Nord ca și în regiuni întinse din Canada sau regiunile calde aride. În Japonia, China sau Indonezia păsările sunt dresate pentru pescuit. În România trăiesc în Delta Dunării trei specii de cormoran:

1. Cormoranul mare (Phalacrocorax carbo) (91 cm)
2. Cormoranul mic (Phalacrocorax pygmaeus) (48 cm)
3. Cormoranul moțat (Phalacrocorax aristotelis) (76 cm)

Numai un număr mic de cormorani sunt păsări migratoare, ele migrând iarna spre sud.

Cormoranii fac cuiburile, pe locul ales de mascul, în colonii pe sol, în copaci sau pe stânci. Masculul ademenește femela în timpul împerecherii prin bătăi ale aripilor și culoarea galbenă din regiunea gâtului. Cuibul este construit de ambii parteneri din pietriș, crengi sau guano. Femela depune numai o dată pe an 3 - 4 ouă care vor fi apărate cu dârzenie de părinți. La 23 - 35 de zile vor ecloza puii, care la început sunt golași și la o săptămână vor fi acoperiți cu puf. Hrana puilor este administrată cu ciocul din sacul laringian al părinților. Un cormoran atinge în medie o vârstă între 10 și 15 ani, speciile mari putând atinge și 30 de ani.

Cormoranul mic (Phalacrocorax pygmeus) este o pasăre acvatică, parțial migratoare ce aparține familiei Phalacrocoracidae, are o talie scundă (45–55 cm) și prezintă o anvergură a aripilor de 75–90 cm. În perioada de împerechere, adulții au capul și gâtul de culoare brun-închis, iar corpul prezentă un luciu verde metalic cu pete mici, albe (prezente la ambele sexe). În restul sezonului, petele albe dispar iar pieptul devine roșu închis-brun. Are capul mic cu ochi rotunzi de culoare maro închis. Pe frunte prezintă o creastă și o dipsersie de pene albe filoplume care coboară pe gât, spate, coadă și părțile inferioare. Ciocul cormoranului mic adult este scurt, de culoare neagră, gâtul este subțire, prevăzut cu un sac gular. Juvenilii au cioc de culoare gălbuie, pe spate penajul lor este maro închis iar abdomenul și bărbia au o tentă albicioasă. Cormoranii nu prezintă glande uropigiene (glande care se găsesc la majoritatea păsărilor acvatice în zona cozii și au rolul de a secreta o substanță uleioasă care are rolul de a împiedica îmbibarea penelor cu apă), din acest motiv după fiecare plonjare în apă sunt nevoiți să-și întindă aripile pentru a le usca. Petrece mult timp scufundat în apă în vederea căutării hranei, uneori mai mult de un minut, după care se refugiază pe diferite suporturi (crengi), cu aripile largi deschise pentru a-și usca penajul.

Cormoranul mic ocupă în prezent un areal ce cuprinde regiuni din sud-estul Europei (la est de Italia) și sud-vestul Asiei, în Kazahstan, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan. Cea mai largă răspăndire o prezintă în sud-estul Europei, Albania, Grecia, Bulgaria, România, statele balcanice, Turcia, Cipru, Iran, Iraq, Azerbaidjan, Israel, Siria. În România, conform studiilor efectuate la sfârșitul secolului al XIX-lea de către ornitologul de origine cehă Robert Ritter von Dombrowski, cormoranul mic era prezent în colonii mari în Delta Dunării, Balta Brăilei și Balta Ialomiței, pe Lacul Vederoasa (Județul Constanța), pe unele iazuri și bălți cu stuf și sălcii din Muntenia. Numărul perechilor de cormoran mic atingea 10000, fără a fi luată în calcul populația existentă în Delta Dunării. Populațiile de cormoran mic în România cunosc un declin abrupt în special în anii 60, când ca urmare a politicii agrare comuniste au fost asanate Insula Mare a Brăilei și părți importante din Balta Ialomiței, pentru a fi redate agriculturii, astfel fiind distruse habitatele multor specii de păsări acvatice. În prezent, cormoranul mic este întâlnit în Delta Dunării, pe Balta Jijia Larga (Județul Iași), posibil pe bălțile Mața, Rădeanu, Vădeni (de pe teritoriul Județului Galați), Balta Cârja (Județul Vaslui), la Vlădești pe Râul Prut (Județul Galați), pe Insula Calinovăț din Județul Caraș-Severin, în Insula Mică a Brăilei, pe balta Dunăreni, (Mârleanu, Județul Constanța) Dunăreni, Constanța, în lunca Dunării pe balta Parcheș - Somova (Județul Tulcea). La nivel global s-a estimat că populația de cormorani mic atinge 85000-180000 de indivizi (studiu efectuat de Wetlands International în anul 2006) iar 75-94% din totalul populației globale trăiește în Europa. Conform unui studiu efectuat de BirdLife International în anul 2004 se estima că populația de cormorani mici din România număra 11500-14000 perechi iar pe perioada de iarna 1500–4000 perechi.

Preferă iazurile pline de vegetație, lacurile și deltele râurilor. Evită regiunile muntoase și regiunile reci și secetoase. Iubește câmpurile de orez sau alte arii inundate în care sunt prezente tufișuri și copaci. Pe timpul iernii frecventează și ape cu o salinitate mai ridicată, în estuare sau pe lacuri de acumulare. Este o pasăre care poate trăi solitar sau în grupuri și este oarecum familiarizată cu prezența umană. Își construiește cuibul din bețe și stuf, în vegetația deasă, în copaci, tufișuri, sălcii și mai rar în stuf(în special pe ostroave mici plutitoare). La sfârșitul lunii mai, începutul lunii iunie, depune în cuib între 4-6 ouă a căror perioadă de incubație durează 28 de zile. Puii sunt hrăniți cu pești mici și alte animale acvatice (Kiss si Rekasi, 2002). Frecvent, împarte același tip de habitat cu egrete, stârci și lopătari.

Coțofana (Pica pica) este o specie de păsări din familia Corvidae. Este răspândită în Eurasia, Africa de Nord și America de Nord. Locul unde poate fi întâlnită cel mai frecvent este Europa. Din cauza penajului său caracteristic, alb cu negru, este ușor recunoscută chiar de cei care nu sunt foarte buni cunoscători de păsări. În mitologia germană, coțofana era solul zeilor, sau era considerată zeița morții „Hel”, iar în alte culturi europene fiind considerată pasărea care este solul ce aduce nenoroc. Din cauza faptului că fură mai ales lucrurile care lucesc era temută, fiind considerată în evul mediu pasărea vrăjitoarelor sau a celor certați cu legea. În Asia, în contrast cu Europa, era considerată aducătoare de noroc și amerindienii o considerau un duh, prieten al oamenilor.

Coțofana este o pasăre de talie medie (cât porumbelul) cu o lungimea 46-50 cm și o greutatea 200-270 g, masculul fiind nițel mai mare; la subspecia nominată masculul are o greutatea de 185-247 g și femela 161-240 g, iar la subspecia leucoptera - masculul 214-268 g și femela 208-232 g; anvergura aripilor 52-60 cm.

Este o pasăre ușor de distins după coloritul în principal alb și negru, coada lungă, etajată, ciocul de mărime medie relativ lat la bază, culmenul curbat în jos spre vârf. Sexele nu se pot diferenția, masculul și femela având un colorit identic.

Subspecia nominată are capul, pieptul și cea mai mare parte a părții superioare negre cu un luciu metalic violet și verde. Scapularele (umerii) și târtița albe, o bandă surie îngustă de-a curmezișul târtiței. Flancurile și părțile inferioare începând de la piept albe; partea posterioară a abdomenului, penele tibiei și tectricele subcodale negre. Supraalarele negre, cu un luciu metalic intens verde sau albastru-verzui pe remigele secundare și terțiare, steagul intern al remigelor primare alb cu vârful și baza negre, albul este de obicei ascuns atunci când pasărea nu se mișcă (dar formează o bandă imensă pe aripa desfăcută); la prima remige primară steagul intern spre vârf este negru pe cca 10 mm de la vârf, iar la a doua remige primară negrul se întinde pe 6-15 mm de-a lungul rahisului; steagul extern al remigelor primare este îngust și negru-cenușiu. Dedesubt aripa este neagră-brunie. Coada este neagră, cu un luciu intens metalic verde și violet-roșiatic, devenind aproape neagră fără luciu lângă vârf. Irisul este brun închis; ciocul și picioarele sunt negre.

Coțofana se întâlnește în special în regiunile de șes și dealuri, dar trăiește și în zonele de munte până la altitudini de 2.500 m; unele subspecii (bottanensis, hemileucoptera) urcând până la 4.000 m, ajungând în căutare de hrană până la înălțimi de 5.500 m.

Trăiește într-o mare varietate de regiuni deschise, luminoase, mai ales în cele cu copaci răzleți, de exemplu în pășuni, tufișuri, pâlcuri de copaci sau la liziera pădurilor. Poate trăi și în regiuni de smârcuri sau în stufăriș și mai rar în păduri. Evită locurile fără copaci și pădurile mari.

În peisajele antropogene preferă terenurile agricole mixte (folosite pentru creșterea culturilor agricolă și a animalelor), pajiștile aflate în apropierea apelor, parcurile și grădinile, cu garduri vii și grupuri mici de copaci. În ultimele decenii este din ce în ce mai des întâlnită în zonele urbane, în special în locurile cu drumuri pe marginile cărora cresc copaci; pot atinge densități foarte mari în anumite părți urbanizate ale Europei.

Coțofana este o specie omnivoră, pe lângă nevertebrate, mai rar vertebrate, consuma și hrană de origine vegetală; hrana variază în funcție de habitatele locale și sezon. Compoziția hranei se schimbă nu numai după sezon, ci și pe parcursul lunii. Cea mai variată hrană este consumată la sfârșitul lui aprilie și în mai, când insectele se întâlnesc într-o cantitate mică.

Coțofana este foarte atentă și precaută. Are un comportament oportunist în raport cu omul; reușește să viețuiască în preajma lui, dar, totodată, este prudentă și se ține la o anumită distanță de acesta. Este activă înainte de răsăritul soarelui și își încetează activitatea înainte de apusul soarelui.

Zborul este caracteristic cu bătăi de aripi rapide și fluturate, intercalate cu alunecări scurte. La începutul lunii martie, coțofana își demonstrează comportamentul nupțial în cadrul stolurilor mici de iarnă.

În sezonul de reproducere formează perechi, iar în afara perioadei de împerechere trăiesc în grupuri familiale. Iarna hoinăresc adunându-se în grupuri lângă sau în localități, unde se hrănesc cu resturi menajere. Aceste grupuri pot alcătui stoluri de până la câteva sute de exemplare, în zone cu hrană abundentă și locuri pentru odihnă.

Crestețul pestriț sau cresteluțul pestriț (Porzana porzana) este o pasăre semiacvatică migratoare din familia ralide care cuibărește în Europa și Asia de Vest. Arealul de cuibărit se extinde din Anglia, cuprinzând Europa, Asia de Vest până în apropierea lacului Baikal și Mongolia. În România și Republica Moldova este o specie rar întâlnită. Sosește din cartierele de iernare în aprilie. Toamna, în luna septembrie, migrează spre locurile de iernare din sudul și vestul Europei, din nordul și estul Africii, sudul Arabiei. Populațiile asiatice iernează în sudul Asiei, din Iran până-n India. Migrează exclusiv noaptea. Seamănă cu cârstelul de baltă însă este mai mic. Lungimea corpului este de 19-24 cm și are o greutate medie de 57-147 g; anvergura aripilor este de 35-42 cm. Longevitatea maximă cunoscută este de 7 ani și 2 luni. Are ciocul scurt, gălbui, la rădăcină roșu. Picioarele cu degete lungi, înguste, sunt de culoare verde. Irisul brun deschis. Penajul pe spinare este de culoare brun-măslinie, cu multe pete longitudinale albicioase și negre; flancurile cu dungi transversale, cafenii-deschise; gâtul și gușa cenușii, punctate cu alb; abdomenul alb. Are pene alb-roșcate sub coadă, pe care o ridică în momente de agitație. Crestețul pestriț are un repertoriu vocal bogat și își fac remarcată prezența prin sunete care se aud la o distanță de până la 1,5-2 km. Sunetele de chemare se aud în nopțile de primăvară și vară: fluierături scurte, repetate ritmic mult timp. Trăiește în locuri umede, mlăștinoase, bogate în vegetație: mlaștini, pajiști umede, marginile canalelor de drenaj, bălți, marginile ierboase ale lacurilor precum și râurile lent curgătoare. Preferă pentru cuibărit regiuni cu apă de adâncime mică, cu stuf, rogoz, papură din zonele de stepă, semideșert, silvostepă și de păduri. Duce o viață retrasă și este greu de observat, stă ascuns mai mult în stuf, fiind mai activ în amurg și noaptea. Este o specie teritorială. Se hrănește atât cu hrană de origine animală (insecte acvatice mici și larvele acestora, moluște, melci, râme, păianjeni și chiar pești de talie mică), cât și cu vegetale (semințe, frunze, lăstari, rădăcini de diverse plante, alge). Atinge maturitatea sexuală la vârsta de un an. Este o specie monogamă. Perechile se formează atât în locurile de iernat, cât și în regiunile de reproducere. Cuibul este situat în vegetația deasă, are forma unei cupe, cu pereți înalți și groși, și este construit de ambele sexe, folosind tulpinițele și frunzele plantelor uscate din jur. În mai femela depune de obicei 8-12 ouă (maxim 21) gălbui pătate cu brun, cu o dimensiune medie de 35,9 x 22 mm. Incubația durează în medie 18-24 de zile și este asigurată de ambii părinți, dar mai mult de femelă. Perechea poate scoate 2 rânduri de pui într-un sezon de reproducere. Puii sunt nidifugi, ies din ou acoperiți cu un puf negru, lucios, au ciocul roșu la bază și alb la vârf. Puii își urmează părinții care le asigură hrana și devin zburători peste o lună și jumătate.

Crestețul cenușiu (Zapornia parva sau Porzana parva) este o specie caracteristică zonelor umede cu multă vegetație și în special stuf. Lungimea corpului este de 17-19 cm. Anvergura aripilor este cuprinsă între 34-40 cm. Adulții au înfățișare diferită. Masculul are corpul albastru-gri, iar femela gri-alburiu. Își face simțită prezența prin sunete care se aud de la distanță. Se hrănește cu insecte, larve, moluște, semințe ale plantelor acvatice.

Populația europeană a speciei este relativ mică, cuprinsă între 61000-140000 de perechi. Aceasta a crescut semnificativ între 1970-1990. Deși s-a menținut stabilă în cea mai mare parte a teritoriului european, în perioada 1990-2000 a înregistrat un declin în Ucraina ceea ce a determinat o descreștere a populației pe ansamblu. În România, populația estimată este de 5000-8000 de perechi. Cele mai mari efective sunt în Ucraina, Austria și Rusia.

Crestețul mic (Zapornia pusilla) este o specie caracteristică zonelor umede cu apă dulce sau sărată, pășunilor inundate, mlaștinilor cu adâncime mică. Lungimea corpului este de 16-18 cm și are o greutate medie de 23-45 g pentru mascul și 17-55 g pentru femelă. Anvergura aripilor este cuprinsă între 23-37 cm. Adulții au înfățișare similară, fiind cu puțin mai mici decât crestețul cenușiu ( Porzana parva ). Corpul este albăstrui-gri. Se hrănește cu insecte, moluște, pești mici, semințe și plante.

Populația europeană a speciei este foarte mică, cuprinsă între 760-3200 de perechi. S-a menținut stabilă în perioada 1970-1990. Deși un declin s-a observat în unele țări în perioada 1990-2000, pentru că nu sunt date disponibile pentru Rusia e dificil de apreciat tendința populației. Fiind o populație mică, este întotdeauna supusă riscului, de accea specia este considerată rară. În România, populația estimată este de 10-20 de perechi. Cele mai mari efective sunt în Rusia, Serbia, Bulgaria și Croația.

Cucuveaua sau huhurezul de stâncă (Athene noctua) este o pasăre din familia Strigidae, care viețuiește în mare parte în zonele temperate și calde din Europa, Asia și de nordul Africii. Cucuveaua este de fapt o bufniță de talie mai mică (23–27 cm), cu un penaj cenușiu deschis, având ochii (irisul) de culoare galbenă. Are o coadă scurtă, fiind o pasăre care este activă și ziua și noaptea.

Specie de pasăre răpitoare de noapte de talie mică. Sexele sunt asemănătoare (femela fiind ușor mai mare). Capul și spatele sunt maro cu pete albe, iar ventral este de culoare albă cu pete maro dispuse vertical. Ochii sunt de culoare galbenă, deasupra lor fiind vizibilă o sprânceană pronunțată de culoare albă. Lungimea corpului este de 23-27 cm, anvergura aripilor este de 50 – 57 de cm, iar greutatea de 162 – 206 grame.

Specia are o distribuție largă în regiunea Palearctică, în zonele calde și temperate din vestul Europei, până în estul Asiei (China). În nord urcă până în țările Baltice. În sud este prezentă până în nordul Africii și peninsula Arabă. În România specia este larg răspândită, cuibărind pe întreg teritoriul țării, cu excepția zonelor montane.

Este o specie sedentară în România. Cucuveaua nu este o pasăre migratoare, pe timpul iernii folosindu-se de un depozit de grăsime acumulat în corp în anotimpurile calde.

Speranța de viață a unei cucuvele este de 9 ani în sălbăticie și până la 18 ani în captivitate.

Cucuveaua este o pasăre care pândește prada. Vânează de obicei noaptea sau în lumina crepusculară insecte mari, râme, rozătoare mici, păsări, șerpi mici sau șopârle.

Gaviiformele (Gaviiformes) (denumite și Colymbiformes) sau cufundarii, cufundacii, fundacii este un ordin de păsări acvatice mari cu degete palmate, cele trei degete anterioare fiind unite printr-o pieliță înotătoare. Au trunchiul ovoid alungit, turtit dorsoventral. Coada este foarte scurtă. Capul este alungit și comprimat lateral. Ciocul drept, masiv, comprimat lateral, cu apexul ascuțit. Picioarele sunt scurte așezate mult îndărătul corpului. Coapsele sunt încarnate în corp, libere fiind numai tarsurile comprimate lateral, cu marginea anterioară ascuțită, adaptare perfectă la viața acvatică.

Penajul este des, aspru, strâns lipit de corp și unsuros. Pe spate au o culoare neagră și cenușie, cu pete albe, iar pe piept și abdomen o culoare albă. Puful este bogat, repartizat uniform pe pterii și apterii. Capul este acoperit în întregime cu tectrice. Rectricele sunt mici și scurte, cufundarii fiind slabi zburători. Dimorfismul sezonier foarte pronunțat, cel sexual aproape lipsește.

Își petrec viața aproape tot timpul pe apă. Cufundarii înoată și se scufundă excelent, fiind strict acvatici. Pe uscat se deplasează foarte anevoios și numai prin târâre. Pe pământ, în afara perioadei de reproducere, ies foarte rar.

Se hrănesc mai ales cu pești, în cantitate mică și alte animale acvatice.

Sunt păsări monogame. Cuiburile sunt făcute de obicei pe pământ, în imediata apropiere a apei, mai rar plutitoare. Ponta constă din două ouă; mai rar trei sau unul. Ouăle au o culoare închisă, pătate. Puii sunt nidifugi; haina lor de puf este de culoare uniformă.

Ordinul cuprinde o singură familie (Gaviidae), cu numai 5 specii, răspândite în ținuturile reci ale emisferei nordice. Arealul este tipic circumpolar (Europa, Asia, America). Trăiesc în lacuri din tundră, zone forestiere și pe alocuri pătrund în cele de stepă. În lacuri din zona alpină se urcă până la 2300 m (în Munții Altai). În timpul iernii migrează spre regiunile temperate, inclusiv în România.

Ordinul cuprinde o singură familie (Gaviidae) și un singur gen (Gavia) cu 5 specii.

Cufundar polar (Gavia arctica), este o pasăre de mărime medie și face parte din categoria cufundătorilor.

Adulții dezvoltați au o lungime cuprinsă intre 63 cm și 75 cm cu o deschidere a aripilor între 100 cm și 122 cm arătând ca o versiune mai mică a Cufundarului mare (Gavia immer). Capul este de culoare gri, gâtul negru, partea inferioară este de culoare albă cu partea de deasupra de culoare pestriță. Ciocul are culoarea gri sau albicioasă. O pată albă, prezentă pe fiecare pană, diferențiază specia de celălalte, în special de identicul Gavia pacifica.

Cuibărește în zona N Europei și în Scoția pe lacuri dulci, bogate în pește, rar pe coasta mării. Sunt păsări migratoare, iernează pe lacuri și pe mare. Vara, nota distinctivă o constituie gâtul și bărbia de culoare neagră și creștetul gri închis. În România apare iarna în număr redus.

Gaviiformele (Gaviiformes) (denumite și Colymbiformes) sau cufundarii, cufundacii, fundacii este un ordin de păsări acvatice mari cu degete palmate, cele trei degete anterioare fiind unite printr-o pieliță înotătoare. Au trunchiul ovoid alungit, turtit dorsoventral. Coada este foarte scurtă. Capul este alungit și comprimat lateral. Ciocul drept, masiv, comprimat lateral, cu apexul ascuțit. Picioarele sunt scurte așezate mult îndărătul corpului. Coapsele sunt încarnate în corp, libere fiind numai tarsurile comprimate lateral, cu marginea anterioară ascuțită, adaptare perfectă la viața acvatică.

Penajul este des, aspru, strâns lipit de corp și unsuros. Pe spate au o culoare neagră și cenușie, cu pete albe, iar pe piept și abdomen o culoare albă. Puful este bogat, repartizat uniform pe pterii și apterii. Capul este acoperit în întregime cu tectrice. Rectricele sunt mici și scurte, cufundarii fiind slabi zburători. Dimorfismul sezonier foarte pronunțat, cel sexual aproape lipsește.

Își petrec viața aproape tot timpul pe apă. Cufundarii înoată și se scufundă excelent, fiind strict acvatici. Pe uscat se deplasează foarte anevoios și numai prin târâre. Pe pământ, în afara perioadei de reproducere, ies foarte rar.

Se hrănesc mai ales cu pești, în cantitate mică și alte animale acvatice.

Sunt păsări monogame. Cuiburile sunt făcute de obicei pe pământ, în imediata apropiere a apei, mai rar plutitoare. Ponta constă din două ouă; mai rar trei sau unul. Ouăle au o culoare închisă, pătate. Puii sunt nidifugi; haina lor de puf este de culoare uniformă.

Ordinul cuprinde o singură familie (Gaviidae), cu numai 5 specii, răspândite în ținuturile reci ale emisferei nordice. Arealul este tipic circumpolar (Europa, Asia, America). Trăiesc în lacuri din tundră, zone forestiere și pe alocuri pătrund în cele de stepă. În lacuri din zona alpină se urcă până la 2300 m (în Munții Altai). În timpul iernii migrează spre regiunile temperate, inclusiv în România.

Ordinul cuprinde o singură familie (Gaviidae) și un singur gen (Gavia) cu 5 specii.

Cufundarul mare (Gavia immer) este o specie de pasăre din familia Gaviidae, genul Gavia. Cufundarul mare este specific continentului nord-american, dar cuibărește și în Europa pe lacurile interioare din Islanda.

Adulții pot atinge 61-100 cm în lungime și o deschidere a aripilor de 122-152 cm. Greutatea poate varia între 1,6 și 8 kg. În general, cufundarul mare are 81 cm lungime, o deschidere a aripilor de 136 cm și o greutate de aproximativ 4,1 kg.

Au o mărime variabilă, de obicei mult mai mare decât a cufundarului polar (de observat că rarele exemplare gigant de cufundar polar îl pot depăși). Cufundarul mare are ciocul și gâtul mai puternice. Tinerii și adulții în penaj de iarnă au ciocul de culoare albă-cenușie deschisă (însă culmenul și vârful întodeauna negre). Adultul în penaj de vară poate avea un cioc albicios pe părțile laterale. Are penajul de iarnă asemănător cu cel al cufundarului polar dar prezintă un cerc alb în jurul ochiului; creștetul și partea posterioară a gâtului sunt mai întunecate decât spatele (invers la cufundarul polar) și deseori pe partea inferioară a gâtului are ceva ca o jumătate de guler întunecat.

Adulții în timpul împerecherii au restul corpului (mantia) alb amestecat cu negru. Când nu se află în perioada împerecherii au o culoare maronie cu barbia și partea din față albă. Ciocul este de culoare negru-albăstrui și este ținut în poziție orizontală. Această specie, ca și celilalți cufundători, este mâncător de pește, capturând prada sub apă, cufundându-se până la 60 m (200 picioare) adâncime. Dieta de apă dulce constă în știucă, biban, peștele-lună, păstrăv. Dieta de apă sărată constă în plătică, hering, păstrăv de mare.

In Romania apare accidental.

Gaviiformele (Gaviiformes) (denumite și Colymbiformes) sau cufundarii, cufundacii, fundacii este un ordin de păsări acvatice mari cu degete palmate, cele trei degete anterioare fiind unite printr-o pieliță înotătoare. Au trunchiul ovoid alungit, turtit dorsoventral. Coada este foarte scurtă. Capul este alungit și comprimat lateral. Ciocul drept, masiv, comprimat lateral, cu apexul ascuțit. Picioarele sunt scurte așezate mult îndărătul corpului. Coapsele sunt încarnate în corp, libere fiind numai tarsurile comprimate lateral, cu marginea anterioară ascuțită, adaptare perfectă la viața acvatică.

Penajul este des, aspru, strâns lipit de corp și unsuros. Pe spate au o culoare neagră și cenușie, cu pete albe, iar pe piept și abdomen o culoare albă. Puful este bogat, repartizat uniform pe pterii și apterii. Capul este acoperit în întregime cu tectrice. Rectricele sunt mici și scurte, cufundarii fiind slabi zburători. Dimorfismul sezonier foarte pronunțat, cel sexual aproape lipsește.

Își petrec viața aproape tot timpul pe apă. Cufundarii înoată și se scufundă excelent, fiind strict acvatici. Pe uscat se deplasează foarte anevoios și numai prin târâre. Pe pământ, în afara perioadei de reproducere, ies foarte rar.

Se hrănesc mai ales cu pești, în cantitate mică și alte animale acvatice.

Sunt păsări monogame. Cuiburile sunt făcute de obicei pe pământ, în imediata apropiere a apei, mai rar plutitoare. Ponta constă din două ouă; mai rar trei sau unul. Ouăle au o culoare închisă, pătate. Puii sunt nidifugi; haina lor de puf este de culoare uniformă.

Ordinul cuprinde o singură familie (Gaviidae), cu numai 5 specii, răspândite în ținuturile reci ale emisferei nordice. Arealul este tipic circumpolar (Europa, Asia, America). Trăiesc în lacuri din tundră, zone forestiere și pe alocuri pătrund în cele de stepă. În lacuri din zona alpină se urcă până la 2300 m (în Munții Altai). În timpul iernii migrează spre regiunile temperate, inclusiv în România.

Ordinul cuprinde o singură familie (Gaviidae) și un singur gen (Gavia) cu 5 specii.

Cufundarul mic (Gavia stellata) sau fundacul cu gușă roșie sau cufundarul cu gușa roșie este o pasăre migratoare acvatică din regiunile temperate ale emisferei nordice. Este cel mai mic și răspândit membru al familiei cufundătorilor.

Are între 55 și 67 cm lungime, cu o deschidere a aripilor de 91–110 cm și are o greutate de aproximativ 1,4 kg. Cufundarul mic este greu observat în timpul iernii, datorită nuanței gri de pe penele de deasupra și celor albe din partea de jos a corpului. În perioada împerecherii dobândește o culoare roșiatică pe gât (în limba engleză fiind numit Red-throated Diver). Este mâncător de pește, însă consumă câteodată și plante.

Masculii și femelele arată similiar, doar că masculii au tendința sș fie mai lați și mai grei. Penajul de iarnă este mai deschis decât al cufundarului polar, cu mai puțin gri pe partea posterioară a gâtului, iar ochiul de obicei este înconjurat de un alb curat; spatele este stropit cu puncte mici albe iar flancurile corpului sunt de culoare închisă.

Cuibărește în nordul Europei (în general la 50°N) pe bălți și lacuri mici. Deseori zboară pe distanțe mari spre lacuri mai întinse sau pe mare pentru a pescui. Iernează deobicei pe mare, când e frecvent prezent și în România. Când înoata își ține deseori capul și ciocul (subțire și ușor arcuit în sus) îndreptate în sus. Vara e ușor de recunoscut după gâtul maro-roșiatic. În zbor se aseamănă cu cufundarul polar (Gavia arctica), dar poate fi diferențiat pe baza picioarelor mai puțin proeminente, a spatelui mai bombat, a gâtului încovoiat, a bătăilor din aripi mai rapide și a aripilor îndoite mult spre înapoi.

Scolopacidele (Scolopacidae) sunt o familie de păsări mici sau mijlocii, din ordinul caradriiformelor (Charadriiformes), răspândite în zonele de pe malurile apelor din întreaga lume, cu picioare lungi sau relativ scurte, ciocul lung, subțire, drept sau curbat în jos, mai rar curbat ușor în sus. Cuprinde 20 genuri și 96 specii: bătăușul, becațina, culicul, fluierarul, fugaciul, nisiparul, notatiță, pietrușul, sitarul etc.

În România se întîlnesc 28 de specii.

Culicul cu cioc subtire (inaltime 50 cm) este o pasare ce apare rar in pasaj, fiind observata indeosebi in partea estica a tarii noastre, venind din Asia Centrala, unde cuibareste. Penajul este cafeniu deschis cu pete lanceolate colorate in cafeniu inchis. Cartierele de iernare sunt tarile din jurul Marii Mediterane. Se hraneste cu insecte, larve, viermi, crustacei etc.

Scolopacidele (Scolopacidae) sunt o familie de păsări mici sau mijlocii, din ordinul caradriiformelor (Charadriiformes), răspândite în zonele de pe malurile apelor din întreaga lume, cu picioare lungi sau relativ scurte, ciocul lung, subțire, drept sau curbat în jos, mai rar curbat ușor în sus. Cuprinde 20 genuri și 96 specii: bătăușul, becațina, culicul, fluierarul, fugaciul, nisiparul, notatiță, pietrușul, sitarul etc.

În România se întîlnesc 28 de specii.

Culicul mare (Numenius arquata) cuibareste in zone umede, balti si mlastini, dar ierneaza pe zone de coasta. Aproximativ de marimea unei fazanite, are o lungime a corpului de 50-57 cm, anvergura de 80-100 cm, masa corporala medie 770 g (mascul) si 1000 g (femela). Pasare de culoare cenusiu-maronie, cu pete negre pe cap, gat, piept si partile superioare, de culoare galben palida pe abdomen si cu tartita alba. Ciocul lung si curbat in jos este roz pe partea inferioara, iar picioarele lungi sunt de culoare gri-albastruie. Masculul seamana foarte bine cu femela, dar ea este mai mare. Se hraneste cu insecte, viermi, crustacee, moluste, fructe de arbusti, seminte, iar uneori si cu vertebrate mici. Longevitatea medie in salbaticie este de cinci ani.

Cuibareste in mai toata partea de nord a Europei, rar si in partile sudice. Migreaza iarna in sudul Europei, in Africa si in Asia de sud. Pasarile parasesc terenurile de cuibarit in perioada iunie-august si se intorc incepand cu luna februarie a anului urmator. Se hraneste sondand cu ciocul in noroi dupa nevertebrate, iar uneori chiar si noaptea. Atinge maturitatea sexuala la varsta de doi ani. Perechea este monogama, iar cuibaritul are loc de obicei la acelasi cuib, perechea fiind solitara si teritoriala. In ritualul nuptial, masculul canta in zbor, se avanta cat mai sus si apoi planeaza spre pamant cu aripile intinse la maximum. Cuibul este o mica denivelare, deseori in iarba sau rogoz.

Populatia cuibaritoare din Europa este mare: 220.000 – 360.000 de perechi. In perioada 1970-1990 a cunoscut un declin, care continua si azi.

Intre trei si cinci oua, cu marimea de 68x48 mm, depuse in perioada aprilie-mai. Cei doi parinti le clocesc timp de 27-29 de zile, apoi ingrijesc puii impreuna. La 32-38 de zile de la eclozare, puii parasesc cuibul. Perechile au un singur rand de pui pe an.

Scolopacidele (Scolopacidae) sunt o familie de păsări mici sau mijlocii, din ordinul caradriiformelor (Charadriiformes), răspândite în zonele de pe malurile apelor din întreaga lume, cu picioare lungi sau relativ scurte, ciocul lung, subțire, drept sau curbat în jos, mai rar curbat ușor în sus. Cuprinde 20 genuri și 96 specii: bătăușul, becațina, culicul, fluierarul, fugaciul, nisiparul, notatiță, pietrușul, sitarul etc.

În România se întîlnesc 28 de specii.

Culicul mic (Numenius phaeopus) se inmulteste in mai multe habitate de tundra, ierneaza in estuare si pe plaje, precum si pe zone mlastinoase. Mai mic decat culicul mare, are o lungime a corpului de 37-45 cm, anvergura de 78-88 cm, masa corporala medie 430 g. Zonele superioare sunt maronii, cele inferioare fiind mai deschise la culoare. Pete negre pe gat si piept, cu tartita alba. Crestetul este maroniu inchis, cu o dunga alba de la frunte la cioc. Ciocul intors in jos are baza roz, iar picioarele sunt gri-albastrui. Masculul si femela seamana foarte bine. Se hranesc cu nevertebrate, fructe de arbusti si seminte, ocazional cu vertebrate mici. In salbaticie, traiesc in medie 11 ani.

Vizitator de vara in nordul Europei, ierneaza in zona de coasta a Africii de Vest. Paraseste zona de cuibarit in perioada iulie-septembrie si revine in perioada aprilie-iunie. Se hraneste si noaptea si ziua, afundandu-si ciocul in namol sau ciugulind de pe sol. Atinge maturitatea sexuala la varsta de doi ani. Perechi monogame, de obicei cuibaresc in colonii dispersate, dar sunt foarte teritoriale si isi apara zona de cuibarire. Masculii astrag femelele cu cantece in timp ce zboara in cercuri la inaltime. Odata formata perechea, femela face o adancitura in sol si aduce frunze pentru a construi cuibul. Deseori construiesc cuiburi in iarba, buruieni sau pe o movila.

Populatia care cuibareste in Europa este mare, 160.000 – 360.000 de perechi, iar declinul din anumite tari, in perioada 1990-2000 a fost compensat cu cresterea populatiei in altele. La acest moment, specia nu cuibareste in Romania.

Imperecherea are loc in perioada mai-iulie. Cei doi parinti clocesc trei-patru oua cu marimea de 58x41 mm, timp de 27-28 de zile, si au grija de pui pana cand acestia parasesc cuibul, la 35-40 de zile de la eclozare. Scot un singur rand de pui pe an.

Dihorul (Mustela putorius) este un carnivor de mici dimensiuni aparținând familiei Mustelidelor, răspândit în majoritatea Europei, nordul Africii și Asia occidentală. Dihorul a fost îmblânzit încă din timpuri străvechi, aproximativ acum 2500 ani, pentru vânătoarea de iepuri de câmp, astfel obținându-se subspecia Mustela putorius furo.

Evolutie

Dihorul primordial a fost Mustela stromeri care a apărut în perioada villafranchiană târzie. Mustela stromeri este considerabil mai mic decât dihorul actual. Cele mai vechi fosile ale dihorului actual datează din Pleistocenul Mijlociu și au fost descoperite în Germania, Marea Britanie și Franța. Rudele mai apropiate dihorului actual au fost dihorul de stepă și dihorul cu picioare negre. Dihorul european s-a desprins din dihorul de stepă acum 1,5 milioane de ani. Este înrudit cu nurca cu care poate hibridiza.

Trasaturi fizice

Dihorul are un corp subțire și flexibil, cu picioare scurte adaptate mișcării rapide în pădure printre copaci, tufișuri și în vizuinele rozătoarelor și iepurilor cu care se hrănește. Capul este mic, lat și turtit cu urechi mici și rotunde. Lungimea trupului fără coadă este de 30–50 cm, iar lungimea cozii este de alți 10–20 cm. Greutatea dihorilor variază în funcție de sex, un dihor mascul ajunge la maturitate în jurul greutății de un kilogram în schimb o femelă cântărește la maturitate 650-850 g. Femele au opt glande mamare din care se hrănesc puii pe timpul perioadei de alăptare. Dihorii nu prezintă dimorfism sexual.

Culoarea blănii variază între cenușiu, maro sau bej pe spate cu lăbuțele și burta de culoare neagră. În jurul botului și în vârful urechilor prezintă niște dungi albe în dosul ochilor. Maxilarul prezintă 34 de dinți.

Are auzul și vederea bine dezvoltate, dar mirosul este simțul său cel mai dezvoltat. Dihorul trăiește în sălbăticie între 8 și 10 ani, iar domesticit poate trăi până la 15 ani.

Comportament

Dihorii sunt animale nocturne. Se deplasează distanțe mici pentru a-și face rost de hrană comparativ cu alte animale precum jderii. Dihorul este un mamifer singuratic, excepție făcând femela, în perioada de creștere a puilor. Uneori dihorii folosesc vizuinile vulpilor sau iepurilor de casă.

Miros

Asemeni multor alte mamifere, dihorul are glande odorifere în regiunea anală cu ajutorul cărora marchează teritoriul. S-a dovedit că dihorii disting dacă mirosul a fost lăsat de un mascul sau o femelă. Ca și sconcșii, dihorul poate folosi glandele perianale atunci când este excitat sau când simte că este în pericol. O altă folosință a glandelor perianale este cea de a lubrifica excrementele dihorilor.

În cazul dihorilor domestici, mulți dintre aceștia au glandele perianale excizate, dar acest fapt nu înlătură degajarea de miros specific dihorilor din cauză că în perioada de împerechere degajează mirosul prin mai multe alte glande situate la baza cefei, precum și în altă părți ale corpului. Aceste glande servesc animalelor pentru protecția blănii. Un alt obicei, în cazul animalelor de companie, este castrarea, dar nici aceasta nu rezolvă întru totul problema mirosului și împreună cu îndepărtarea glandelor perianale duc la consecințe neplăcute în starea de sănătate viitoare a dihorului.

Boli

Exemplar albinos
Dihorii suferă frecvent de boli respiratorii precum pneumonia, răceala, boala Carre. De asemenea, prezintă infecții cu trichineloza, leptospiroză sau turbare.

În cazul animalelor de companie s-a observat o rată ridicată a cancerului care afectează glandele adrenale, pancreasul și sistemul limfatic.

Enterita catarală epizootică este o infecție virală care afectează membranele mucoaselor intestinale. Simptomele acestei boli sunt vomă, diaree pronunțată însoțită de pierderea în greutate și lipsa poftei de mâncare. Înainte de descoperirea tratamentului, mortalitatea din cauza acestei boli era destul de mare. Acum, dacă mamiferul este tratat, există mari șanse de recuperare. Dihorii bolnavi trebuie izolați de restul grupului pe o perioadă de 6 ani.

Viroza aleutiană (ADV) este o boală care se găsea în secolul XX la vizonii din insulele Aleutine. Dihorilor, virusul le afectează sistemul imunitar reducându-le acestora capacitatea producerii anticorpilor precum și organele interne, în special rinichii. Pentru această boală nu există tratament sau vaccin, iar animalele infectate pot fi purtătoare luni sau ani înainte de a prezenta boala, ceea ce prezintă pericol pentru celelalte animale.

De asemenea, unii dintre dihori sunt purtătorii unui defect congenital, numit sindromul lui Waardenburg. Sindromul se manifestă prin: deformări craniene, surzire parțială sau totală, fisuri în cerul gurii. Mulți dintre puii cu sindromul lui Waardenburg se nasc morți sau au o speranță de viață scăzută. Majoritatea crescătorilor de dihori renunță la puii bolnavi încă de la fătare.

Raspandire

Dihorul trăiește în Europa Continentală și în insulele din Marea Britanie, lipsind din insulele mediteraneene și atlantice. Arealul său de răspândire se întinde din sudul Europei până în Sudul Suediei, centrul Finlandei și peninsula Kola. Spre est se întinde până în nord-estul Rusiei și centrul Ucrainei. În România și Republica Moldova este destul de răspândit, trăind în apropierea așezărilor umane, atât la munte cât și la șes. Este mai puțin întâlnit în interiorul pădurilor și în Bărăgan.

Dihorul poate trăi în orice zonă unde își poate face o vizuină și de unde să-și procure hrana: păduri, zăvoaie, lunci, zone stâncoase, pajiști. Teritoriul de vânătoare al unui dihor poate ajunge la 2 km². Dihorul a fost alungat din multe zone în care trăia, datorită urbanizării, deșertificării și incendiilor forestiere, fiind ocrotit în majoritatea Europei. Principalii săi dușmani naturali sunt lupii, vulpile și viperele. O importantă cauză a mortalității în rândul dihorilor o prezintă și accidentele rutiere.

Dihorul viețuiește, adesea, în cadrul comunităților umane, adăpostindu-se în clădiri abandonate, stoguri de paie, grajduri, șuri. Dihorul nu produce pagube în apropierea vizuinei în care trăiește.

Semne de identificare in salbaticie

 

Dihor în libertate
Cu toate că sunt greu de observat în sălbăticie din cauză că au capacitatea de a se ascunde bine, se pot detecta cu oarecare ușurință datorită semnelor pe care le lasă precum: sunetele, urmele și excrementele.

Urmele sunt asemănătoare celor de zibelină dar mai mici și constau în 4-5 degete cu gheare nerectilinii bine dezvoltate. Urmele picioarelor posterioare sunt puțin mai mari decât urmele celor anterioare. Uneori, în zăpadă, se observă urmele lăsate de coadă.

Sunetul cel mai frecvent folosit de dihor sună asemănător unui che, che, che!!! . Țipătul dacă este mai ascuțit înseamnă că animalul este speriat sau nervos sau dacă femela vrea să-și alerteze puii. În vocabularul dihorilor mai intră și mormăieli mai rar întrebuințate.

Excrementele măsoară 6–8 cm lungime și doar 9 mm grosime. Sunt de culoare închisă în general, cu eventuale resturi ale animalelor cu care s-a hrănit precum puf, pene, smocuri de blană, păr, carapace și oase mici. Excrementele sunt depozitate în puncte determinate ale teritoriului lor, cel mai adesea în jurul vizuinii.

Imblanzire

Dihori jucându-se
Singura subspecie domesticită este Mustela putorius furo, celelalte specii la maturitate devenind nervoase și irascibile. Hibridizarea dihorului de casă cu cel comun face ca urmașii să aibă trăsături asemănătoare părinților sălbatici.

Nu se cunoaște cu exactitate când a fost domesticit dihorul, dar domesticirea lui se estimează înainte de anul 1500 î.e.n. Se crede că procesul de domesticire a fost asemănător cu cel al pisicii. Există o teorie, care afirmă că egiptenii antici ar fi avut dihori pentru a le apăra hambarele de rozătoare.

Caesar Augustus în jurul anului 6 î.e.n. a trimis dihori prin Plinius cel Bătrân în insulele Baleare, pentru a controla numărul de iepuri de câmp, care produceau mari pagube în agricultură.

Dihorul ca animal de companie

 

Dihor de casă

Dihorul de casă (Mustela putorius furo), subspecia domesticită a dihorului, este un animal energic, vioi, curios și îi place să se joace cu stăpânul. Din cauza curiozității lor exagerate prezintă riscul de a-și pierde viața explorând sau accidentându-se. În Statele Unite după câini și pisici, dihorii sunt următoarele animale din punct de vedere numeric folosite ca animale de companie.

Dihorii sunt pricepuți în a se băga în locuri ascunse, mici și înguste, precum în mobilier, aparatură electrică și electrocasnică, pereți sau ziduri ceea ce poate fi periculos pentru integritatea lor sau pot muri electrocutați. Din această cauză, stăpânii de dihori trebuie să-și amenajeze casa astfel încât animalul să nu fie expus acestor riscuri sau să închidă animalul într-o cușcă în timpul cât aceștia sunt plecați sau în timpul nopții.

Dihorii în mediul lor natural sunt carnivori și hrana pentru pisici nu aportează necesarul de proteine și grăsimi necesar dihorilor, însă aceasta în perioada de creștere este recomandată. Un aliment ideal pentru dihori ar fi alcătuit din 32–38% proteine și 15–20% grăsimi, întotdeauna de origine animală (nu soia). Dacă conținutul de proteine este mai ridicat de 38%, poate provoca tulburări renale dihorilor, în special celor vârstnici. Carnea și preparatele din carne de porc sunt nocive pentru dihor. Dihorilor domestici le plac de asemenea dulciurile, precum stafidele, sau untul de arahide, dar acestea trebuie date cu chibzuință datorită faptului că zaharurile provoacă tulburări în metabolismul lor. Din cauza tubului digestiv scurt, vegetalele nu aportează multă energie animalului, de aceea nu se recomandă în alimentație, decât ocazional.

Dihorii petrec între 14 și 18 ore pe zi dormind, dar când sunt treji sunt foarte vioi explorând mereu ce e nou. Perioada cea mai activă a dihorilor este dimineața și seara. În afara casei dihorii trebuiesc supravegheați îndeaproape datorită faptului că se pot băga în canalizări, vizuini și se pot pierde cu ușurință sau răni.

Dihorilor de casă le place să se joace cu stăpânii. Jocurile dihorilor sunt foarte asemănătoare cu ale pisicilor, se ascund și așteaptă să fie căutați, se joacă de-a vânatul iar mușcătura lor în timpul jocului este suavă. Animale mușcă doar în cazul când au suferit agresiuni din partea oamenilor, iar mușcătura este puternică datorită mandibulelor puternice. Jucăriile dedicate pisicilor sunt ideale și în cazul dihorilor. Dihorii când sunt stresați, excitați sau bucuroși realizează un dans caracterizat prin sărituri și scoaterea unui sunet asemănător unui doc doc doc!.

Dihori de casă dormind
Dihorii de asemenea iubesc compania altor dihor precum și cea a pisicilor.

Copiii mici trebuiesc supravegheați când intră în contactul cu dihorii, din cauză că îi pot strangula sau răni, iar aceștia reacționând pot mușca sau zgâria puternic copilul.

Dihorii de casă cer unele îngrijiri speciale, precum tăierea ghearelor și perierea blănii. Trebuie controlați de către veterinar și vaccinați. De asemenea, este nevoie ca să le fie curățate urechile cu un tampon de vată curată și grijă pentru a nu adăuga nimic în canalul auditiv. Dihorii trebuie vaccinați împotriva bolii Carré și a turbării.

Dihorii au nevoie de 10-15 ore de întuneric pe zi pentru a absorbi melanina. Dacă nu se respectă acest program, dihorul poate dezvolta boli mortale.

Intrebuintare a dihorilor

Imagine ilustrând vânătoarea cu ajutorul dihorilor
În prezent, dihorii sunt folosiți pentru transportul cablurilor în conducte lungi. În acest scop au fost folosiți de către NASA în Laboratorul de Propulsie și de către organizatorii de spectacole londonezi. Cablurile de televiziune și de sunet de la nunta prințului Charles al Angliei și al Dianei Spencer sau pentru concertul Millenium desfășurat în Piața Greenwich au fost transportate cu ajutorul dihorilor.

Dihorii, precum alte animale, se folosesc pentru testarea unor produse farmaceutice sau cosmetice sau în investigații medicale. Unele dintre aceste teste și investigații sunt controversate și descurajate de organizațiile de ocrotire ale animalelor.

Dihorii sunt folosiți și în vânătoare, pentru scoaterea vânatului din vizuine.

Blănuri de dihor
În unele țări precum Anglia, dihorii sunt folosiți în gospodăriile rurale pentru a păzi casa de șoareci și șobolani.

Blana

Blana dihorului european este prețioasă și mai apreciată decât cea a dihorului de stepă. Blana se folosește în fabricarea de paltoane, jachete, gulere și căciuli. Din coada dihorului se pot realiza pensule. Un dezavantaj al blănii de dihor este mirosul care se înlătură cu mare greutate.

Dihorul a fost crescut în scop comercial pentru valorificarea blănii prima dată în anul 1920 în Marea Britanie și ridicat la rangul de importanță economică în 1979 în Finlanda. Din cauza interdicțiilor legale privind speciile de animale ne-native în Statele Unite și Canada, aici niciodată nu au devenit populare. Dihorul european se adaptează și reproduce cu ușurință în captivitate, spre diferență de alte specii crescute pentru blană cum ar fi nevăstuica sau hermina.

Vanatoarea

Vânarea dihorului a fost cândva sportul preferat al scoțienilor. Vânătoarea se ținea noaptea, în miezul iernii. Cu toate acestea, majoritatea deceselor sunt cauzate de capcanele din oțel puse pentru prinderea iepurilor.

În Marea Britanie perioada de vânătoare începe la începutul lunii februarie și ține până la sfârșitul lunii aprilie și se realizează cu ajutorul câinilor iar în fosta Uniune Sovietică sezonul începea toamna târziu cu arme de foc, câini și capcane din lemn. Capturarea dihorilor nu are un rol important în vânătoare din cauza dificultății vânării acestora.

Festivaluri

Dihor galez
În Catalonia, Spania există un târg dedicat dihorilor denumit Târgul Dihorilor din Sabadell (Feria del hurón de Sabadell).

De asemenea, există o olimpiadă a dihorilor de casă care se ține în Mexic și este numită în spaniolă Hurolimpíada de la huron care înseamnă dihor domestic. În 2002 Carlos de Mier, cu ajutorul unor tuburi de plastic și PVC a creat un joc numit cursă de dihori (carrera de hurones). A creat acest joc inițial pentru dihorii săi Coco, Sindy și Chanel. În timp jocul a devenit popular realizându-se întruniri ale Comunității Dihorilor în urma cărora s-a născut ideea de a face un festival distractiv , educațional și pentru încurajarea întâlnirilor între crescători și iubitori de dihori. În anul 2004 s-a desfășurat pentru prima dată inedita Olimpiadă a Dihorilor de casă.

Date de interes asupra olimpiadei

Prima ediție a olimpiadei a fost restrânsă dar a atras o mare curiozitate internațională din partea diferitelor medii ale societății, ajungând astăzi un eveniment cunoscut pe plan mondial.
La prima ediție s-au prezentat 36 de concurenți (dihori) și 50 de persoane. Datorită succesului în anii următori numărul de participanți a crescut la 300 de dihori în anii următori.
Cursele de dihori sunt punctul culminant al olimpiadei, unde recordurile sunt depășite frecvent. 
Hranire

Dihorii se hrănesc cu animale mici precum: șobolani, iepuri, cârtițe, păsări, reptile, amfibieni și crustacee; pești. Pe lângă acestea își mai completează meniul cu semințe, unele fructe, viermi, larve, insecte și ouă. În cazul ouălor, obișnuiește să nu le spargă, ci doar le găurește bând conținutul acestora. Talia joasă și flexibilitatea le permite să vâneze oriunde, chiar și sub apă. Localizează prada cu ușurință datorită auzului fin, acuității vizuale, dar mai ales datorită mirosului. Are obiceiul de a aduna provizii în vizuină.

Dihorii sălbatici provoacă pagube mari în gospodăriile țărănești prin faptul că vânează păsări de curte, iepuri și alte animale mici precum și pentru terenurile de vânat mic.

Dusmani naturali si convetuirea cu alte specii

Dihor împăiat
Dihorii au ca dușmani naturali vulpile, câinii, acvilele, ulii, bufnița mare, pisicile domestice și sălbatice. Dihorii pot conviețui cu nurcile europene și cu dihorii de stepă chiar dacă s-au înregistrat și incidente dar suferă din cauza pătrunderii în ecosistemul lor a nurcii americane. Există dovezi că dihorii au căzut pradă unor jderi dar acesta nu este un lucru obișnuit, iar în conviețuirea cu nevăstuicile, acestea din urmă pot cădea ocazional victime dihorilor.

Reproducere

Dihor galez
Dihorii sunt animale singuratice, ele trăind împreună cu alți membri ai speciei sale doar în timpul împerecherii și a creșterii puilor. Perioada de împerechere este cuprinsă între lunile februarie și aprilie, perioadă în care masculii își lasă obiceiurile nocturne, devin agresivi și pot fi observați cu ușurință țipând sau luptându-se cu alți masculi. Când un mascul devine învingător se apropie de femelă și o supune cu o mușcătură de ceafă, copulând-o în timp ce scoate niște țipete caracteristice.

După 6 săptămâni de la copulare se nasc între 3 și 12 pui goi, complet neputincioși. Puii încep să deschidă ochii la patru săptămâni de la naștere iar la sfârșitul celei de-a șaptea săptămâni femela îi va înțărca. Puii încep să devină independenți după 2-3 luni, dar nu se pot reproduce decât peste 9 luni sau chiar 2 ani.

Invazia in alte ecosisteme

Dihorii au dus la distrugerea faunei indigene în anumite regiuni ale globului precum în Noua Zeelandă, unde au fost introduși prima dată în 1879 ca mijloc de control împotriva iepurilor sălbăticiți. Aceștia au început a fi o problemă atunci când au început să se hrănească și cu păsări din fauna autohtonă. Dihorii au reprezentat un pericol major pentru fauna locală datorită faptului că păsările de aici nu au evoluat în contact cu un mamifer prădător ceea ce a făcut ca acestea să fie lipsite de apărare în fața dihorilor.

Din cauza problemelor înregistrate în Noua Zeelandă, multe țări în care dihorul nu este răspândit în mod tradițional în sălbăticie au interzis introducerea acestuia.

În țări precum Portugalia, Australia, Argentina, Statele Unite, Franța, Spania, Chile sau Noua Zeelandă există prevederi legale în ceea ce privește crescătoriile de dihori, vânatul cu ajutorul acestor animale sau chiar deținerea lor ca animale de companie care duc de la stabilirea unor reguli de limitare a libertății acestora până la interzicerea totală a acestora.

În insula spaniolă La Palma, dihorii au fost introduși pentru vânătoare acum 100 de ani. Numărul licențelor de vânătoare cu dihori a ajuns la 9952, iar dihori antrenați în această activitate la peste 20.000. Dezastrul a apărut în urma eliberării sau evadării unor perechi de dihori, care datorită faptului că nu au dușmani naturali pe insulă s-au înmulțit puternic punând în pericol specii indigene de păsări precum porumbelul laurel sau sitarul de pădure sau șopârle, precum Gallotia galloti palmae.

Dropia (Otis tarda) este o pasăre de stepă specifică stepelor din familia Otididae care trăiește în sud-estul Europei și zonelor cu climă temperată din Asia. În România s-a găsit până acum câteva decenii în Bărăgan, în prezent mai apare regulat pe teritoriul administrativ al orașului Salonta, județul Bihor respectiv al comunei Beba Veche, județul Timiș. Aceste populații sunt comune cu cele de la Kis-Sárrét, Parcul Național Körös-Maros, Ungaria, respectiv Mokrin, Voivodina, Serbia.

În cazul dropiilor se observă un dimorfism sexual accentuat. Masculul de dropie este cea mai masivă pasăre din Europa, putând ajunge până la 18,5 kg. Este pasărea cea mai grea care se poate înălța în zbor. Femelele sunt mult mai mici, cântărind între 3,5 și 5 kg. Dropia se hrănește cu vegetație, fasole verde și mazăre, dar și cu insecte sau mici vertebrate. Este o pasăre tăcută, dar în perioada de cuibărire scoate un țipăt ca un lătrat.

Ponta dropiei cuprinde de obicei doar două ouă (rareori 3 sau 4). Dropiile nu își construiesc un cuib propriu-zis, ci își depun ouăle într-o simplă adâncitură în sol, îndeosebi în zone cu vegetație erbacee bogată sau chiar în mijlocul culturilor agricole. Clocitul este asigurat doar de femelă și durează între 23-28 zile, depinzând de condițiile meteo. Cincizeci de ouă, măsurate între anii 1920-1950 de ornitologul român Dionisie Linția, au avut dimensiunile medii de 77,56 mm x 55, 73 mm. Imediat după eclozare puii părăsesc cuibul și rămân în preajma femelei până la vârsta de un an. După circa 28 de zile sunt capabili de zbor, iar la 35 de zile stăpânesc bine tainele zburatului. Masculii sunt maturi sexual abia de la vârsta de 5 ani, în condițiile în care durata medie de viață a dropiei este doar de 10 ani.

Plecând de la o serie de statistici de vânătoare, Dan Munteanu, ornitolog și președinte al Comisiei pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii a Academiei Române, a estimat că, în jurul anului 1900, în spațiul ocupat de actuala Românie existau cel puțin 5.000 de dropii. Păsările erau răspândite în Câmpia Română, în partea de nord a Moldovei, Câmpia de Vest și Podișul Transilvaniei.

Reforma agrară din 1921 a constituit una dintre primele lovituri date dropiilor, deoarece marile proprietăți, alcătuite din culturi întinse, au fost fărâmițate în tarlale mici, cu o mulțime de proprietari, astfel încât prezența omului pe câmp a devenit comună. De obicei, dropia nu acceptă prezența omului la o distanță mai mică de 250 de metri de ea, fiind foarte bănuitoare. Spre a le înșela vigilența, vânătorii își confecționau profiluri de vaci din carton sau din lemn și mergeau tiptil, din loc în loc, „apărați“ de imaginea bovinelor, devenită obișnuită pentru dropii, putându-se astfel apropia pentru a le vâna.

În România, populația estimată este de 1-5 perechi, în vestul țării. Cele mai mari efective sunt prezente în Spania, Rusia și Ungaria.

Dumbrăveanca (Coracias garrulus) este o pasăre migratoare din familia Coraciidae care are doi reprezentați mai importanți „C. g. garrulus” și „C. g. semenowi”.

După aspectul morfologic pasărea nu se poate confunda cu alte specii de păsări de talie mijlocie (31 cm). Capul partea superioară a aripilor ca și piepteul și abdomenul este acoperit de un penaj de culoare verde turcesc. Spatele sau partea dorsală a păsării este de culoare brună iar marginea aripilor de culoare brună negricioasă. Pasărea are un cioc negru puternic puțin încovoiat. Femelele au o culoare mai spălăcită decat masculul, iar culoarea tineretului este în general brună.

Dumbrăveanca preferă luminișurile de la liziera pădurilor ca și pășunile sau fânețele unde trăiesc de obicei un număr mare de insecte. În prezent poate fi întâlnită și în parcurile mai mari. Pasărea are cuibul în apropierea apelor unde sapă galerii în malurile din argilă, gresie sau loess. În lipsa hranei se apropie și de așezările omenești. Este o pasăre activă ziua, hrana principală a ei o constituie insectele (păduchi de plante, gândaci, libelule, lăcuste, urechelnițe), amfibii reptile mici pe care le pândesc, numai în timpul migrației consumă și vegetale (în special fructe).

Ea este răspândită mai ales în Europa de Sud, Europa Răsăriteană Spania, coasta mediteraneană a franceză, insulele Corsica, Creta ca și în Africa de Nord Vest (Maghreb). În Asia poate fi întâlnită în Siberia Centrală, regiunile de stepă din Iran. Specia „C. g. semenowi” cuibărește în Asia de Sud Vest, Asia Centrală ajungând spre est până în provincia chineză Xinjiang.

În România dumbrăveanca poate fi întâlnită numai în timpul sezonului cald, în toată țara în afara regiunilor de munte. Prin luna mai - iunie, femela depune 4 - 5 ouă albe lucioase, cuibul fiind în scorburi sau săpat în malurile apelor. Clocesc ambii parteneri, la ca. 18 - 20 de zile ies puii, toamna păsările migrează în Africa sau Asia de Sud.

Ardeidele (Ardeidae) sau stârcii este o familie de păsări acvatice care cuprinde 64-65 specii de talie mijlocie și mare, cu corp zvelt, comprimat lateral, cu cap mic, cioc conic, ascuțit la vârf, lung și subțire, cu gât foarte lung și subțire, pe care și-l țin îndoit în formă de S, cu picioare înalte prevăzute cu degete lungi. Unele specii, în epoca reproducerii, au așa-numitul penaj de nuntă sau egrete. Degetul extern este unit cu cel mijlociu la bază printr-o mică membrană (palmatură), formând astfel o suprafață de susținere mai mare pe substratul mâlos. Gheara degetului al treilea are latura proximală dințată. Au penele moi și nu prea dese.

Hrana preferată a stârcilor este peștele, pe care-l prind fie pășind rar prin smârcuri cu corpul aplecat înainte, fie stând la pândă nemișcate la marginea apelor. Gâtul îndoit ca un arc și ciocul ascuțit ca o suliță sunt două arme de vânătoare, dar și de apărare, temute. Afară de pește, mănâncă și broaște, tritoni și reptile, iar speciile mai mici și diferite nevertebrate acvatice mărunte: crustacei, insecte, moluște și viermi. Cele mai multe specii își fac cuiburile în colonii în arbori sau tufișuri, amestecate uneori cu alte specii din neamul lor sau din neamuri străine. Cuiburile lor sunt mari și grosolane. Depun de regulă 5 ouă unicolore. Puii iau hrana din ciocul părinților ori din cuib, după ce aceștia o regurgitează.

Ardeidele fac parte din familia stârcilor, având aspectul exterior asemănător, caracterizat prin gât, picioare și cioc lung. Gâtul în timpul zborului formează o buclă în formă de „S”. Acest lucru este ușurat de vertebra șasea cervicală, care este mai lungă.

Păsările din această familie prezintă un dimorfism sexual destul de accentuat, masculii fiind mai mari ca femelele. Culoarea penajului păsărilor este diferită, de la alb, cenușiu până la negru. Zborul lor este caracterizat prin planare cu bătăi rare din aripi. Păsările se hrănesc în special cu animale mici acvatice, pești, amfibii, crustacei, moluște, reptile, păsări, rozătoare mici, insecte, ele consumând pe zi hrană în greutate de 330 - 550 g.

Egreta mare (Ardea alba) este o specie de stârc de talie mare. Nu există dimorfism sexual, atât femela cât și masculul având colorit caracteristic alb complet. Păsările tinere au colorit similar. Ciocul este masiv, lung, galben în afara perioadei de cuibărit și devine închis la culoare (aproape negru) în perioada de reproducere. Picioarele sunt închise la culoare. Lungimea corpului este de 85-100 cm și are o greutate medie de 700-1700 g. Anvergura aripilor este cuprinsă între 145-170 cm.

Este una din speciile de Ardeidae cu cea mai largă răspândire pe glob, fiind întâlnit pe toate continentele, cu Antarcticii. În Europa ajunge până în nordul Germaniei și Belarus. În România cuibărește în special în zonele joase extracarpatice (în interiorul arcului Carpatic numărul coloniilor este mai redus), Delta Dunării și sistemul lagunar fiind cele mai importante zone.

Specia cuibărește în România, fiind prezentă la noi tot timpul anului. Este parțial migratoare, multe exemplare rămân și peste iarnă dacă nu sunt condiții climatice severe. Majoritatea exemplarelor din interiorul Transilvaniei pleacă odată cu sosirea perioadelor de îngheț.

Ardeidele (Ardeidae) sau stârcii este o familie de păsări acvatice care cuprinde 64-65 specii de talie mijlocie și mare, cu corp zvelt, comprimat lateral, cu cap mic, cioc conic, ascuțit la vârf, lung și subțire, cu gât foarte lung și subțire, pe care și-l țin îndoit în formă de S, cu picioare înalte prevăzute cu degete lungi. Unele specii, în epoca reproducerii, au așa-numitul penaj de nuntă sau egrete. Degetul extern este unit cu cel mijlociu la bază printr-o mică membrană (palmatură), formând astfel o suprafață de susținere mai mare pe substratul mâlos. Gheara degetului al treilea are latura proximală dințată. Au penele moi și nu prea dese.

Hrana preferată a stârcilor este peștele, pe care-l prind fie pășind rar prin smârcuri cu corpul aplecat înainte, fie stând la pândă nemișcate la marginea apelor. Gâtul îndoit ca un arc și ciocul ascuțit ca o suliță sunt două arme de vânătoare, dar și de apărare, temute. Afară de pește, mănâncă și broaște, tritoni și reptile, iar speciile mai mici și diferite nevertebrate acvatice mărunte: crustacei, insecte, moluște și viermi. Cele mai multe specii își fac cuiburile în colonii în arbori sau tufișuri, amestecate uneori cu alte specii din neamul lor sau din neamuri străine. Cuiburile lor sunt mari și grosolane. Depun de regulă 5 ouă unicolore. Puii iau hrana din ciocul părinților ori din cuib, după ce aceștia o regurgitează.

Ardeidele fac parte din familia stârcilor, având aspectul exterior asemănător, caracterizat prin gât, picioare și cioc lung. Gâtul în timpul zborului formează o buclă în formă de „S”. Acest lucru este ușurat de vertebra șasea cervicală, care este mai lungă.

Păsările din această familie prezintă un dimorfism sexual destul de accentuat, masculii fiind mai mari ca femelele. Culoarea penajului păsărilor este diferită, de la alb, cenușiu până la negru. Zborul lor este caracterizat prin planare cu bătăi rare din aripi. Păsările se hrănesc în special cu animale mici acvatice, pești, amfibii, crustacei, moluște, reptile, păsări, rozătoare mici, insecte, ele consumând pe zi hrană în greutate de 330 - 550 g.

Egreta mică (Egretta garzetta) este o specie caracteristică zonelor umede ce au pâlcuri copaci. Este zveltă și elegantă, cu o lungime a corpului de 55-65 cm și o greutate de 350-550 g, fiind asemănătoare ca dimensiuni cu stârcul de cireadă ( Bubulcus ibis ). Anvergura aripilor este cuprinsă între 88-106 cm. Adulții au înfățișare similară. Penajul este complet alb. Degetele galbene, ce contrastează cu picioarele și ciocul negre, sunt semnele distinctive care o deosebesc de egreta mare. În partea posterioară a capului are 2-3 pene ornamentale lungi și înguste care în secolul XIX erau vândute caselor de modă pentru împodobirea pălăriilor. Se hrănește cu peștișori, broaște și alte mici animale acvatice.

Este prezentă pe întreg continentul european, cu excepția Peninsulei Scandinave. Cuibărește în colonii mixte alături de alte specii de stârci și cormorani. Este specia cea mai tăcută dintre stârci. Vânează stând la pândă sau deplasându-se cu atenție în ape mici. Iernează pe continentul african. Longevitatea maximă cunoscută este de 22 de ani și patru luni.

Eiderul (Somateria mollissima) este o rață marină, din familia anatidelor, care trăiește în țările nordice. În Peninsula Scandinavă este protejată de om, din cauză că îi întrebuințează ouăle și penele și oamenii îi pun la îndemână lăzi de lemn pentru cuib. Eiderul cuibărește pe insulițe solitare stâncoase situate în apropierea țărmului sau în lagune costiere, lacuri și chiar râuri. Este răspândit pe coaste nord-europene și americane, mai ales acolo unde nu sunt ghețuri; efectuează migrații sezoniere de la nord la sud, ajunge până în Europa centrală și coastele nordice ale Mării Negre. Rareori poate ajunge accidental în sezonul de iarnă și în România, mai ales pe litoralul de vest a Mării Negre. Masculul are spinarea albă și abdomenul negru, capul alb cu o dungă neagră peste ochi și ceafa verde. Femela este brună cu dungi negricioase. Eiderul este mai voluminos decât rața mare; lungimea corpului este de 50-71 cm, anvergura aripilor de 80-110 cm, iar greutatea de 1,8-3 kg. Poate trăi 37 de ani. Are un zbor caracteristic, bătăile rare din aripi alternând cu planări, capul fiind ținut oblic în jos, cu ciocul alungit în linia frunții, se deosebește de rațele din alte genuri. Se hrănește cu moluște de pe fund, dar și cu crustacee, gasteropode, echinoderme și alte nevertebrate marine; ocazional și cu pește mic. Femela în timpul clocirii consumă alge, fructe, semințe și frunze de pe plantele înconjurătoare, iar puii pot fi hrăniți cu cartofi prăjiți de către oameni. În iunie femela depune 4-5 ouă pe care le clocește 25-26 zile. Puii sunt îngrijiți de femelă 10-25 de zile, până când se acoperă cu un penaj juvenil, rămânând în continuare cu femela pentru încă 5-10 zile, ei pot zbura la 60 de zile de la eclozare. Femela depune o singură pontă pe an.

Elanul (Alces alces, denumit și plotun) este un mamifer sălbatic, fiind cel mai mare reprezentant al familiei cerbilor. El se distinge prin marile coarne palmate pe care le poartă masculi.

Elanul trăiește în pădurile din emisfera nordică, în zona temperată și subarctică, acoperind un areal ce cuprinde Scandinavia, Siberia și jumătatea nordică a Americii de Nord.

Elanul din Scandinavia are coarnele mai simple, care seamănă cu cele ale elanilor din Siberia. Elanul nord-american (Alces alces americanus) are coarnele mai palmate decat elanii din Eurasia. Subspecia din Alaska (Alces alces gigas), atinge dimensiunile cele mai impozante: o înalțime până la 2.1m și o distanță între coarne până la 1.8 m.

Masculii își pierd coarnele toamna târziu, după sezonul de rut. O nouă pereche de coarne va crește primavara . Creșterea coarnelor durează între trei și cinci luni. Ele se numără printre organele cu cea mai rapidă creștere din lumea animală. Inițial au un strat de piele ce se descuamează când coarnele ajung spre dimensiunea maximă.

În medie, un adult are între 1.8–2 m înălțime la umărul anterior. Masculii cântăresc între 380–535 kg iar femelele între 270–360 kg.

Elanul este vânat în toate țările unde trăiește în mod natural. Henry David Thoreau în “The Maine Woods”, descrie gustul cărnii de elan „asemănător cu cel de vită, dar mai aromat; uneori ca vițelul”. În timp ce carnea are un conținut de proteine asemănător altor sortimente de carne roșie [(de exemplu vită, cerb și ren), conținutul de grăsimi este scăzut iar grăsimile existente sunt majoritar nesaturate.

În Finlanda s-a descoperit că cei care consumă organe de elan, în special ficat și rinichi, prezintă un nivel crescut de cadmiu în sânge. În timp ce carnea de elan contribuie foarte puțin la creșterea cantității de cadmiu din organism , consumul de ficat și rinichi cresc semnificativ nivelul de cadmiu, marii consumatori ai acestor organe fiind expuși la toxicitatea acestui metal greu.

Circinele (Circinae) (din latina circus = cerc) numite popular ereți este o subfamilie de păsări răpitoare de zi accipitriforme de obicei migratoare, cu corpul zvelt, robust, coada lungă, picioare lungi, ciocul scurt, foarte curbat și un disc facial de pene pe părțile laterale ale capului.

Sunt păsări zvelte, grațioase, iuți și ușoare în timpul zborului. Lungimea corpului 40-60 cm, greutate 230 g - 1 kg. Masculii sunt mai mici decât femelele. Aripile sunt lungi (32-45 cm) și înguste. Anvergura aripilor de aproximativ 1 m. Coada lungă și dungată cu o lungime de 20-28 cm. Tarsometatarsul de 7-9 cm este golaș, fără pene. Degetele subțiri, cu gheare ascuțite.

Masculii și femelele sunt colorați diferit. Masculii de obicei au o culoare cenușiu-surie, femelele și puii sunt cafenii; la multe specii în regiunea supracodală se evidențiază o pată albă. Caracteristic este prezența unui disc facial (de unde și numele latin al subfamiliei) format din pene mici alungite, rigide, ceea ce le conferă o asemănare cu bufnițele, și care facilitează localizarea sonoră a prăzii.

Cuibăresc pe pământ; ponta constă de obicei din 3-4 ouă. Se hrănesc cu rozătoare, broaște, șerpi, pești, insecte mari, dar și cu păsări adulte, tinere sau pui de cuib. Sunt răspândite pe toate continentele. Trăiesc în spații deschise - stepe, prerii, pajiști, terenuri agricole și mlaștini. Majoritatea speciilor migrează efectuând migrări regulate pe distanțe lungi sau migrări sezoniere locale.

Subfamilia include 3 genuri cu 19 specii, dintre care 2 dispărute.

În România au fost identificate 4 specii, care sunt oaspeți de vară.

• Eretele de stuf (Circus aeroginosus) care trăiește în preajma bălților, mai ales a celor din Delta Dunării. Masculul are penajul brun-roșcat, iar coada și aripile sunt de culoare cenușie. Femela este de culoare cafenie cu capul și bordurile aripilor de culoare bej. Cuibărește în stuf. Depunerea ouălor (ponta) are loc pe la sfârșitul lui aprilie, femela depune 4-5 ouă de culoare albicioase-albăstrui, care sunt clocite mai mult de femelă timp de 32-33 de zile. Iarna păsările migrează în Africa Centrală și Africa de Nord-Vest, precum și în Asia de Sud-Est. În iernile blânde pot fi întâlnite în România ezemplare nordice.
• Eretele alb (Circus macrourus) cuibărește rar în ținuturile de stepă din Dobrogea, depune cuibul pe sol între ierburi. Femela depune prin mai, 3-5 ouă albe cu pete brune, care sunt clocite numai de femelă ca. 30 de zile ea fiind în această perioadă hrănită de mascul. . Masculul este cenușiu cu vârfurile arpilor negre, iar femela este cafenie. Toamna păsările migrează spre Europa de Sud-Est și partea estică a Africii ca și spre Asia de Sud-Vest.
• Eretele sur (Circus pygarus) trăiește de asemenea în regiunile de stepă și cuibărește pe sol. Ponta este formată din 3-5 ouă albe-verzui, ele fiind clocite numai de femelă timp de 28-30 de zile, ea fiind în această perioadă hrănită de mascul. Masculul este de culoare cenușie având numai vârful aripilor negre, abdomenul de culoare albicioase cu puncte brune. Femela este cafenie. Toamna migrează spre Africa Centrală, la sud de Sahara.
• Eretele vânăt (Circus cyaneus) apare numai în trecere prin România, el clocește în Europa de Nord. Iernează în Europa de Sud, Africa de Nord-Vest și Asia de Sud-Vest.

Fazanul (Phasianus colchicus) sau „Fazanul de vânătoare” este o pasăre care a fost adusă în România de om deja din timpul romanilor.

Fazanul este originar din Asia. Denumirea științifică (Phasanius colchicus) are o legătură directă cu zona de proveniență și de răspândire a fazanului.

Masculul are o coadă lungă bifurcată, iar penajul sau bogat si auriu cu pene pestrițe alb cu negru, sau galben cu cenușiu. Capul este albăstrui cu reflexe verzui. Femela are penajul de culori mai spălăcite de nuanțe galben cu cenușiu. În prezent se cunosc ca. 30 de rase, toate fiind păsări active ziua, trăind pe câmpuri cu terenuri cultivate, unde consumă de obicei o hrană de natură vegetală, iar noaptea se retrag în pădure dormind în arbori. Este o pasăre poligamă (un cocoș având 5 -6 găini), sedentară, care nu migrează iarna ci numai în căutare de hrană. Femela depune în cuib 8 - 15 ouă verzui sau brune pe care le clocește din aprilie până în iunie timp de 24 de zile pe un sol cu ierburi. Pentru a menține constant efectivul de păsări există în prezent crescătorii de fazani, puii eclozând în incubatoare.

Subspecii de fazani din România:

Fazanul comun Este originar de pe malul estic al Marii Negre, fiind adus în Europa de greci și romani. Este mai mic la corp decât fazanul gulerat și cel mongolic și spre deosebire de aceștia, nu are guler alb. Culoarea generală este mai închisă - pe cap și gât - verde metalic, batând în albastru, în rest fondul este roșu închis și aripile brune - verzui. Coada prezintă dungi transversale închise. Fazanul comun este mai puțin prolific decât celelalte 2 subspecii, dar este cu mult mai rezistent, necesitând îngrijiri reduse din partea omului.

Fazanul gulerat Este originar din extremitatea de est a Chinei, fiind adus în Europa în prima jumătate a secolului 19. Cum arată și numele, fazanul are un guler alb, care la spate este mai îngust și în fața de regula întrerupt. Spatele este brun deschis, supracodalele albastrui, iar coada mai deschisă - galbenă cenușie. Caracteristica îi este culoarea în general mai deschisă. Fazanul gulerat este mai mare la corp, ouă mai de timpuriu și se preteaza foarte bine la creșterea artificială în tarcuri. În natura este mai greu adaptabil, în primul rând datorită culorii sale mai deschise, care îl expune răpitoarelor. Cere ocrotire și îngrijire mai intense decât fazanul comun, altfel dispare.

Fazanul mongolic A fost adus în Europa, pentru prima dată, în jurul 1900, în Anglia. Originar din centrul Asiei ( Turkmenistan ). Este cel mai mare fazan din România, cocoșul atingând 1,5 kg sau și mai mult.. Capul și gâtul îi sunt de culoare verde - bronz, pieptul bronzat. Culoarea generală îi este mai închisă decât la cel gulerat și mai deschisă decât la cel comun. Gulerul alb nu este continuu ci în forma de semiluna pe fiecare latură a gâtului. Se caracterizează printr-o mare rezistență la excesele climaterice, fiind originar dintr-o regiune cu clima excesiv continentală. Destul de prolific.

O subspecie des întilnită în România este fazanul tenebros ( tenebrosus ) sau fazanul verde închis. Acesta este confundat de multe ori cu fazanul japonez, însa acesta din urmă are o nuanță verzuie și este mai mic la corp. Între tenebros și fazanul de vânătoare se produc încrucișări, încât pe terenul de vânătoare se pot întilni "tenebroși" de diferite intensități în ceea ce privește culoarea închisă.

Dintre simțuri cel mai dezvoltat pare a fi văzul, apoi auzul. Localizarea fazanului în teren depinde de anotimpuri. Primăvara când vegetația începe să se ridice și să ofere adapost, fazanul iese la câmp, la început la culture de păioase și mai târziu în porumbiști. Când porumbul se usucă și frunzele încep să facă zgomot la adierea vântului, fazanul iese și caută ierburile uscate, grupurile de mărăcini, desișurile, etc. Toamna când câmpul este dezgolit fazanul se retrage din nou la adăpostul pădurii, iar în lipsa acestuia în stufărișuri, culturi de protecție și orice vegetație care îi poate oferi adăpost. Manifestă o slabă fidelitate față de locul unde a crescut.

Ferestrașul (Mergus) este un gen de pasăre înrudită cu rața, din familia anatidelor (Anatidae), care are un cioc drept, subțire și ascuțit, cu mandibulele la fel de late și prevăzute cu lame cornoase scurte care au aspect de dinți de ferăstrău. Are un trunchi foarte alungit, gâtul este subțire și destul de lung, capul este împodobit, de regulă, cu un moț de pene. Picioarele sunt deplasate la extremitatea posterioară a trunchiului și au un mers greoi. Se hrănește aproape exclusiv cu pești. Cuprinde cinci specii: Mergus squamatus, Mergus merganser, Mergus serrator, Mergus octosetaceus și Mergus australis, ultima specie a dispărut.

În avifauna României sunt întâlnite trei specii de ferestrași:

1. Ferestrașul mare (Mergus merganser)
2. Ferestrașul mic (Mergellus albellus)
3. Ferestrașul moțat (Mergus serrator)

Ferestrașul mare sau ferăstrașul mare, bodârlăul cu ferăstrău (Mergus merganser) este o pasăre înrudită cu rața, din familia anatidelor (Anatidae), cu ciocul zimțuit (ca un fierăstrău), răspândită în apropierea apelor de zonele împădurite din Europa, nordul și centrul Asiei și America de Nord. În România este o pasăre rară, sosind iarna din regiunile nordice ale Eurasiei, unde cuibărește, și este răspândită în regiunea Dunării și pe litoral, mai rar în interiorul țării. Iernează în Europa până la Oceanul Atlantic, în sudul Mării Mediterane și în Asia de sud-est. Are o mărime de 66-71 cm (între corb și găină) și o greutatea de 1,5-2 kg; masculii sunt cu mult mai mari decât femelele. Este una din cele mai rapide păsări de apă și cea mai mare din cele 4 specii de ferestrași; are corp aerohidrodinamic adaptat la înotul pe sub apă și la un zbor iute, viteza sa în aer poate atinge 100 km/oră. Coloritul penajului este în general alb la mascul, cu capul, spatele, vârful aripilor și coada negre. Femelele sunt cenușii cu capul cafeniu-roșcat. Ciocul este roșu închis, lung, îngust și zimțuit pentru prinderea și reținerea peștilor alunecoși. Picioarele sunt roșu-portocalii. Se hrănește cu pești.

Specia este parțial migratoare, mai ales exemplarele din zonele nordice. În România este probabil sedentară, însă pe perioada de iarnă numărul de exemplare este mai mare, suplimentat fiind de exemplarele nordice care iernează la noi. Ajunge în teritoriile de cuibărit în lunile martie-mai, începe imediat cuibăritul. Cuibărește în perechi solitare sau grupuri restrânse de până la 8-10 perechi. Masculii nu rămân lângă cuib ulterior împerecherii, migrând spre ape depărtate pentru a năpârli. Migrația de toamnă se desfășoară în lunile octombrie-decembrie, începutul deplasării depinde de înghețul lacurilor din zonele temperate. Specia cuibărește în scorburi săpate de ciocănitori de talie mare sau în cavități naturale în copaci la mai mult de 25 de metri înălțime de la sol, situați la distanțe de până la 1 km de apă. Perechile sunt monogame, numai pe perioada unui sezon de împerechere încă din iarnă. Se scufundă până la 4 metri adâncime în căutarea prăzii ce constă în principal din pește, dar în lipsa acestuia se hrănește și cu insecte acvatice, melci sau broaște. Este o specie socială, fiind observate adesea în grupuri de până la 75 de indivizi. De obicei cuibăritul se desfășoară solitar într-un singur trunchi de copac, dar au fost observate și cazuri de câte 10 cuiburi pe trunchi, caz în care generațiile se pot amesteca ajungând până la 40 de pui de care se poate îngriji o singură femelă. Comportamentul teritorial este minim, masculii nu apără cuibul de potențiali intruși. Păsările devin active pentru reproducere la vârsta de 2 ani.

Ferestrașul (Mergus) este un gen de pasăre înrudită cu rața, din familia anatidelor (Anatidae), care are un cioc drept, subțire și ascuțit, cu mandibulele la fel de late și prevăzute cu lame cornoase scurte care au aspect de dinți de ferăstrău. Are un trunchi foarte alungit, gâtul este subțire și destul de lung, capul este împodobit, de regulă, cu un moț de pene. Picioarele sunt deplasate la extremitatea posterioară a trunchiului și au un mers greoi. Se hrănește aproape exclusiv cu pești. Cuprinde cinci specii: Mergus squamatus, Mergus merganser, Mergus serrator, Mergus octosetaceus și Mergus australis, ultima specie a dispărut.

În avifauna României sunt întâlnite trei specii de ferestrași:

1. Ferestrașul mare (Mergus merganser)
2. Ferestrașul mic (Mergellus albellus)
3. Ferestrașul moțat (Mergus serrator)

Ferestrașul mic (Mergellus albellus) este o specie caracteristică râurilor lente și lacurilor bogate în pește din zonele pădurilor de conifere situate în Europa și Asia. Lungimea corpului este de 38-44 cm, cu o greutate de 540-940 g pentru mascul și 700-800 g pentru femelă. Anvergura aripilor este cuprinsă între 56-69 cm. Penajul alb cu negru al masculului este caracteristic și nu poate fi confundat. Cea mai mare parte a corpului este albă, ochii acoperiți de o mască neagră, iar aripile sunt negre cu benzi albe. Penajul femelei este gri-maroniu. Ciocul zimțat are un cârlig în vârf. Se hrănește cu pește, crustacee, insecte de apă și larve ale acestora.

Este o specie ce cuibărește în nordul Rusiei și Peninsula Scandinavă. În migrație zboară în grup, cu indivizii dispuși în linie oblică sau în „V„. Este o specie scufundătoare ce preferă mai mult apa dulce, însă în cartierele de iernare este observată după ce lacurile îngheață și de-a lungul coastelor marine. Se hrănește în grupuri și se scufundă rapid și aproape vertical. Specie monogamă, atinge maturitatea în al doilea an de viață. De obicei masculul este tăcut, însă cântă serenade partenerei în perioada de împerechere. Cuibărește în scorburile copacilor și în cuiburi artificiale. Scorburile abandonate de ciocănitoarea neagră sunt adesea folosite pentru cuibărit. Longevitatea cunoscută este de șase ani. În captivitate trăiește 8-10 ani. Iernează în centrul și estul continentului european.

Cele mai mari efective sunt în Rusia și Finlanda. În timpul iernii, efectivele estimate în România sunt de 1400-2600 de exemplare. Cele mai mari efective de iernare sunt în Germania și Polonia.

Sosește din cartierele de iernare la începutul lunii aprilie. Femela depune un număr de 6-9 ouă, cu dimensiunea medie de 53 x 38 mm și o greutate de 42 g. Incubația durează între 26-28 de zile, fiind asigurată de către femelă. Puii rămân dependenți de femelă, care îi hrănește încă 30 de zile.

Ferestrașul (Mergus) este un gen de pasăre înrudită cu rața, din familia anatidelor (Anatidae), care are un cioc drept, subțire și ascuțit, cu mandibulele la fel de late și prevăzute cu lame cornoase scurte care au aspect de dinți de ferăstrău. Are un trunchi foarte alungit, gâtul este subțire și destul de lung, capul este împodobit, de regulă, cu un moț de pene. Picioarele sunt deplasate la extremitatea posterioară a trunchiului și au un mers greoi. Se hrănește aproape exclusiv cu pești. Cuprinde cinci specii: Mergus squamatus, Mergus merganser, Mergus serrator, Mergus octosetaceus și Mergus australis, ultima specie a dispărut.

În avifauna României sunt întâlnite trei specii de ferestrași:

1. Ferestrașul mare (Mergus merganser)
2. Ferestrașul mic (Mergellus albellus)
3. Ferestrașul moțat (Mergus serrator)

Ferestrașul moțat (Mergus serrator) este o specie caracteristică lacurilor deschise cu apă sărată sau dulce în perioada de iernat, iar în perioada de cuibărit poate fi întâlnit în zonele boreale și de tundră. Cuibărește cu precădere în Rusia și Canada, migrează către sudul Europei, coastele estice ale Americii de Nord și estul Asiei, în perioada de iarnă. În România poate fi observat preponderent în apropierea coastelor Mării Negre și chiar pe cursul inferior al Dunării. Masculul este caracteristic de culoare verde metalizat, însă masculii în năpârlire au capul maro, ca al femelei, cu un moț răsfirat pe ceafă. Ciocul este lung, are la capăt un cârlig asemănător pescărușilor, iar gâtul alb se continuă cu un pieptar maroniu. Spatele este acoperit de aripi verde metalizat cu o bandă albă în repaus. Femela este asemănătoare cu femela de ferestraș mare , dar se deosebește prin spate mai închis, de un gri cu nuanțe maro, capul maro mai deschis, bărbie deschisă mai puțin contrastantă și mai ales o trecere gradată între gâtul maro și corpul cenușiu. Se hrănește preponderent cu pești și crustacei pe care îi capturează prin scufundare. Lungimea corpului este de 51-64 cm, iar anvergura aripilor este de 80-90 cm, cu o masă corporală de 800-1350 g. Longevitatea maximă atinsă în sălbăticie este de 9-10 ani.

Specia este migratoare, cu toate că în zonele temperate se deplasează pe distanțe scurte către coastele aflate în apropiere sau rămâne aproape de zonele de cuibărit pe tot parcursul anului. Cea mai mare parte a populației asiatice migrează spre Europa sau spre sud-estul Asiei, iar populația nord-americană preferă coastele vestice și estice ale continentului. Cuibărește în lunile aprilie-mai, în colonii sau solitar pe insule mai depărtate de mal sau pe insulițe cu stâncărie, adulții se adună adesea în grupuri pe plaje atunci când nu stau la cuib. Masculii părăsesc teritoriile de cuibărit în iunie pentru a năpârlii de-a lungul coastelor, adesea la distanțe considerabile de zonele de cuibărit. Migrația de toamnă începe în lunile septembrie-octombrie, revin în teritoriile de cuibărit în luna februarie. Specia își petrece cea mai mare parte a timpului pe apă, scufundându-se pentru hrană până la 9 m adâncime. Picioarele lor nu sunt adaptate foarte bine mersului pe uscat. Cuibul e amenajat la cel puțin 25 m apropiere de țărm, în cavități pe sol, vizuini, sub stânci, între rădăcini sau trunchiuri de copaci purtate de apă. Adulții sunt gregari și nu își apără teritoriul de cuibărit. Femelele se întorc adesea la același cuib, utilizându-l de la an la an. Păsările devin active pentru reproducere la vârsta de 3 ani.

Femelele depun 5-24 ouă în lunile mai-iunie, incubația fiind de 30-31 zile. Puii dezvoltă penajul de juvenili la aproximativ 60-65 de zile de la eclozare, femela părăsindu-i la câteva săptămâni de la eclozarea lor. Masculul părăsește cuibul imediat după depunerea pontei de către femelă. Perechile au o singură pontă pe an.

Gaia neagră sau gaia bruna (Milvus migrans) este o pasăre răpitoare de zi cu șapte subspecii din familia Accipitridae, asemănătoare cu uliul, cu ciocul coroiat, cu gheare puternice și cu coada bifurcată, răspândită în Europa, Asia, Africa și Australia.

În România este prezentă subspecia Milvus migrans migrans care este răspândită peste tot, însă este relativ rară, mai puțin în dealurile subcarpatice; ceva mai frecventă în sud-estul țării, la Dunăre și în toate vecinătățile pădurii cu ape mari, îndeosebi în Delta Dunării. În România este un oaspete de vară și în timpul pasajului, când poate fi văzută în cârduri; iernează în Africa Centrală.

Mediul de viață se întinde din deșert până în pășuni, savană și regiuni joase împădurite, dar evită pădurile dese. De multe ori în apropierea regiunilor umede, aproape de ape mari; au fost găsite în suburbii și orașe, în jurul gropilor de gunoi, abatoarelor.

Au o mărime de 55–66 cm (cât corbul) și o greutatea de 560-950 g; măsurătorile variază în funcție de subspecie. Femelele sunt mai mari și mai grele decât masculii. Coada este mai puțin scobită decât la gaia roșie. Coloritul penajului și ciocului variază în funcție de subspecie. De cele mai multe ori au o culoare brună, cu pieptul roșcat. Ciocul este negru. Picioarele sunt galbene.

Se hrănește cu o largă varietate de animale de pradă, vii sau moarte și cu resturi de mâncare. Prinde mamifere mici, păsări și pui de păsări, reptile, amfibii, pești, insecte (lăcuste ș.a.) pe care le înșfăca de pe pământ, din frunziș sau din apă. Fură hrana și de la alte răpitoare și păsări de apă. De asemenea se hrănește cu hoituri de animale mari (cai, vite, porci), gunoi menajer, excremente, unele materii vegetale: nucile palmierilor de ulei etc.

Sunt păsări migratoare sau parțial migratoare, în special subspeciile din Europa și Asia, care migrează după reproducere în Africa sub-sahariana, Orientul Mijlociu, Asia de Sud și subcontinentul Indian. Migrează în stoluri și se adună în zeci de mii pentru a traversa suprafețele maritime. În alte părți, cum ar fi Australia, Noua Guinee și Egipt unde unele subspecii sunt rezidente, ele se deplasează mai puțin regulat sau sunt nomade. Sunt păsări gregare, de multe ori se adună în stoluri mari pentru a se hrăni, uneori se cuibăresc împreună (în copaci), și pot să se înmulțească în colonii foarte largi.

Gaia roșie (Milvus milvus) este o pasăre de pradă, mare, cu aripi lungi și o coadă bifurcată, din familia Accipitridae. Trăiește în Europa și nord-vestul Africii. Iarna migrează în Africa, dar câteodată este sedentară. Vânează la pădure și la câmp.

În România este o specie destul de rară. În România specia nu cuibărește.

Gaia roșie cunoscută și sub denumirea de șorliță, este o pasăre de pradă diurnă de mărime medie caracteristică pădurilor din regiunile deluroase și muntoase ce prezintă luminișuri și sunt situate în apropierea zonelor umede.Lungimea corpului este de 61-72 cm cu o greutate de 800-1200 g pentru mascul și 1000-1300 g pentru femelă. Anvergura aripilor este cuprinsă între 140-165 cm. Adulții au o înfățișare similară. Penajul este o combinație frumoasă de negru, gri și maro ruginiu. Coada prezintă o furculiță adâncă, caracteristică. Se hrănește cu resturi de animale și hoituri dar și cu rozătoare, păsări, broaște, șopârle, insecte, pești și râme.

Este o specie cu răspândire mai mare în centrul și vestul Europei. Este monogamă și tinde să își păstreze perechea toată viața. Adulții cuibăresc de obicei prima dată la 3-4 ani și trăiesc până la 26 de ani în sălbăticie și până la 38 de ani în captivitate. În perioada cuibăritului au fost identificate 10 poziții specifice pe care le exprimă (odihnă, alertă, amenințare, alarmă, apărare). Folosește mai mulți ani la rând același cuib pe care îl repară anual. Cuibul este amplasat la o înălțime de 12-15 m și ornamentat cu lână de oaie și bucăți de material plastic, hârtie și materiale textile. și-a creat chiar faima de a fura obiecte de îmbrăcăminte pe care le folosește la ornamentarea cuibului.

Sosește din cartierele de iernare în aprilie. La construirea cuibului participă ambii părinți, acesta fiind alcătuit din crengi și căptușit cu resturi vegetale. Femela depune 2-4 ouă la sfârșitul lui aprilie sau începutul lui mai, cu o dimensiune medie de 55,83 x 45,18 mm. Incubația durează 30-32 de zile și este asigurată în special de femelă. Masculul păzește cuibul și femela, pe care o și hrănește în această perioadă. La 45-50 de zile puii încep să zboare și rămân alături de părinți, hrănindu-se împreună la mari distanțe de cuib.

Găinușa de baltă sau corla (Gallinula chloropus) este o pasăre semiacvatică migratoare din familia ralide de mărimea unui porumbel sălbatic cu penajul negru-cenușiu, cu o dungă albă pe părțile laterale ale corpului și cu o pată albă sub coadă. Picioarele sunt galben-verzui, fruntea și baza ciocului sunt roșii, vârful ciocului este însă galben. Masculul și femela seamăna foarte bine. Lungimea corpului este de 30-38 de centimetri, anvergura aripilor de 50-55 cm, iar greutatea medie de 320 de grame. Longevitatea maximă înregistrată în natură este de 18 ani. Trăiește în bălți, iazuri și lacuri cu vegetație acvatică abundentă înaltă (stuf etc.) pe maluri. Poate fi întâlnită și în parcuri, unde se plimbă pe iarbă. Este răspândită pe toate continentele, cu excepția Australia și Antarcticei. În România și Republica Moldova sosește pe la mijlocul lunii martie sau chiar în februarie și este întâlnită vara pretutindeni unde sunt bazine acvatice cu vegetație emersă, iar toamna prin septembrie migrează spre locurile de iernat din vestul Europei, în jurul Mării Mediterene și în sud-vestul Asiei, dar în iernile blânde unele exemplare rămân pe apele neînghețate. Este o specie diurnă, dar se hrănește și în serile cu lumină puternică a lunii. Poate înota și se scufundă foarte bine cu toate că degetele nu au membrane sau lobi înotători, ci sunt mult alungite spre a-i permite mersul pe frunzele plutitoare. Când înoată își mișcă în mod tipic capul, pe care-l înalță ritmic. Zborul este greoi și scurt, la înălțimi joase, la înălțare pasărea bătând apa, pe o distanță de câțiva metri, cu picioarele, care-i atârnă și după ce s-a înălțat. Coada este ținută în sus, fiind mișcată atât în timpul înotului, cât și al mersului. Se hrănește cu vegetație acvatica (rizomi de stuf, semințe și fructe), nevertebrate acvatice (insecte etc.), pești mici și ouă de pasare. Cuibărește la marginea apei în vegetație deasă (stufăriș, rogoz), la mică înălțime, aproape de suprafața solului sau în arbori mici, dar și la oarecare înălțime spre a fi ferită de creșterile viiturilor. Adesea folosește și cuiburi vechi de mierle, gaițe, turturele etc. Cuibul are forma de cupă și este construit de ambele sexe, pe care îl apară cu agresivitate. Atinge maturitatea sexuală la vârsta de un an. Perechile formate sunt în general monogame. Ponta constă din 6-12 ouă nisipii, cu mărimea de 43 x 31 mm și cu puncte brun-roșcate, depuse prin martie-mai. Ambii soți clocesc alternativ, 19-22 de zile. În mod curent au loc două ponte pe an. Puii eclozați sunt nidifugi, negricioși, cu creștet ruginiu și cioc roșu și sunt hrăniți de ambii părinți. După 40-50 de zile de la eclozare, puii încep să-și dobândească hrana independent. La vârsta de 35 de zile devin zburători. Specia Gallinula chloropus include 5 subspecii. În România și Republica Moldova cuibărește subspecia Gallinula chloropus chloropus.

Gaița sau „Gaița albastră” sau Matiaș (Garrulus glandarius) este o pasăre din familia corbului (Corvidae).

Gaița este o pasăre de mărime mijlocie (32 – 35 cm) având o greutate de ca. 170 g. Penajul gaiței este cenușiu-roșcat, aripile având culoare pestriță de un albastru deschis punctat cu negru. Ea poate imita glasul unor păsări din pădure sau alte sunete percepute de pasăre. În caz de pericol, atenționează alte animale prin strigăte de alarmă.

Pasărea consumă începând de la hrană de natură animală (pui de pasăre, ouă) până la semințe, fructe, insecte și larvele acestora. Semințele le depozitează ca rezervă pentru iarnă în scorburi sau sub scoarța copacilor, acest obicei al lor contribuind la răspândirea unor specii de plante.

Gaițele sunt răspândite în Europa, Africa de Nord și Asia până în Japonia. Preferă biotopul pădurilor mixte de conifere sau de foioase, dar poate fi întâlnită și în parcuri, teritoriul unei păsări fiind de cca. 25 ha.

Cuibul este construit de gaițe la începutul lui aprilie, din crengi și paie, căptușit cu mușchi, fiind situat în copaci la o înălțime de 2 – 10 m. Femela depune în cuib o dată pe an, la sfârșitul lunii aprilie, 5 - 7 ouă de culoare albastră verzuie. Puii eclozează la 16 - 20 de zile.

Gârlița mare (Anser albifrons) este o specie de gâscă de talie mare. Penajul este în majoritate gri cu maroniu și are o pată albă care înconjoară baza ciocului rozaliu. Coada este închisă la culoare cu o dunga alba la vârf. Pieptul este mai deschis la culoare iar pe abdomen are pete negre mari (la juvenili pieptul este nemarcat). Picioarele sunt de culoare portocalie. Lungimea corpului este de 64-78 cm și are o greutate medie de 1800-3600 g. Anvergura aripilor este cuprinsă între 130-160 cm.

Specia cuibărește în zona de tundră din nordul Asiei și al Americii de nord. Exemplarele care cuibăresc în vestul Siberiei migrează pentru iernare în zonele centrale din Europa, de pe țărmul Atlanticului până în zona Asiei Mici. În România iernează de obicei în numere foarte mari, în zonele de câmpie, în special în sud-est. În numere mai mici iernează și în Câmpia de Vest.

Specia nu cuibărește în România, fiind prezentă la noi doar pentru iernat. Sosește începând cu luna octombrie și pleacă înapoi în teritoriile de cuibărire în martie.

În perioada de iernare este o specie extrem de gregară, formând grupuri de câteva mii de indivizi (uneori zeci de mii) care se hrănesc sau înnoptează împreună.

Gârlița mică (Anser erythropus) este una dintre speciile de gâște europene de talie mai mică. Lungimea corpului este de 56-66 cm și are o greutate de circa 1900-2300 g. Anvergura aripilor este cuprinsă între 115-135 cm. Adulții au înfățișare similară. Specia este foarte asemănătoare cu gârlița mare (mult mai comună); se deosebește prin dimensiunile mai reduse, ciocul mai mic, prezența unui cerc galben în jurul ochiului, pata albă de pe frunte care urcă mai mult spre creștet depășind linia ochilor, iar pe burtă, petele negre sunt mai mici și mai puțin numeroase.

Specia cuibărește în zona de tundră din nordul Europei și al Asiei, însă teritoriul de cuibărire nu este continuu. Declinul din ultimii ani a dus la fragmentarea teritoriului în 4 regiuni izolate: nordul Scandinaviei, peninsula Kola, zona nord-vestică a Siberiei și zona nord-estică a Siberiei. În România specia iernează, însă în numere foarte mici, de obicei în asociere cu grupurile de gârliță mare, în zonele joase de câmpie (Bărăgan, Dobrogea).

Gâsca cu cioc scurt (Anser brachyrhynchus) ajunge accidental în România, de obicei în pasaj în timpul migrațiilor din regiunile nordice spre centrul continentului european. Cuibărește în colonii dispersate în Groenlanda, Islanda și Svalbard, în zone stâncoase sau de tundră. În perioada de iernat paște pe terenuri arabile și înnoptează pe lacuri și estuare. Asemănătoare cu gâsca de semănătură (Anser fabalis), prezintă picioarele și partea mijlocie a ciocului scurt de culoare roz, capul mic și închis la culoare, iar spatele deschis cu un luciu gri-albastru. Gâtul este întunecat. În zbor, întreaga coadă pare mai albă. Lungimea corpului este de 63-73 cm, iar anvergura aripilor de 135-160 cm, cu o masă corporală medie de 1,8-3,4 kg. Se hrănește cu semințe de rapiță, rădăcini de sfeclă de zahăr și cartofi și fire de iarbă. Longevitatea maximă înregistrată este de 21-22 de ani.

Specia este migratoare, călătorind pe un front îngust pe rute specifice, între teritorii de cuibărit dispersate și teritoriile de iernare. Cuibărește începând cu lunile mai-iunie în perechi teritoriale care pot forma colonii dispersate de până la 10 perechi. După cuibărit, perechile se adună în stoluri pe lacuri în perioada lunilor iulie-august, fără a zbura pe distanțe lungi în căutarea hranei pentru aproximativ 25 de zile. Ulterior acestei perioade, specia migrează în lunile august-septembrie, ajungând în teritoriile de iernat în luna octombrie. Se hrănește prin păscut de obicei pe timpul zilei cu cereale și iarbă, înnoptând pe lacuri cu suprafață mare. Începe cuibăritul la vârsta de 3 ani. Cuibăritul are loc în zone stâncoase în apropierea ghețarilor care le oferă protecție împotriva prădătorilor. Perechile rămân adeseori împreună pe viață și vor reutiliza același cuib de la an la an.

Populația europeană de iarnă este mare atingând până la 290.000 de indivizi și, în ciuda declinului din unele țări în perioada 1990-2000, populația speciei a crescut în alte zone și a rămas stabilă per total. Populația de iarnă a României se ridică la aproximativ 1-5 de indivizi care pot apare accidental de la an la an.

Femela depune 3-6 ouă în luna mai, a căror dimensiuni sunt de 84x56 mm, incubația fiind de 26-27 zile. După eclozare, puii acompaniază părinții la cel mai apropiat lac, unde dezvoltă penajul în 56 de zile. Perechile îngrijesc o singură generație de pui pe an.

Gâsca cu gât roșu (Branta ruficollis), numită și gâsca cu piept roșu, gâsca cu cravată, este o gâscă mai mică decât gârlițele cu penajul cel mai frumos colorat întâlnit în Europa, care cuibărește în tundra siberiană și iernează mai ales în sud-estul Europei (România și Bulgaria, uneori în Republica Moldova). Este o pasăre-simbol pentru Dobrogea.

Gâsca cu gât roșu cuibărește în zonele de tundră din Siberia arctică, în special în peninsula Taimîr, cu o mică populație în peninsulele Gîdan și Iamal. Iernează din noiembrie până în martie în sud-estul Europei și sud-vestul Asiei, în principal pe coastele nordice și vestice ale Mării Negre (în România, Bulgaria și Ucraina) și pe coastele Mării Caspice. În trecut ierna numai pe coastele vestice ale Mării Caspice, dar înlocuirea culturilor de cereale cu cele de bumbac și viță de vie a determinat în anii ’60 schimbarea cartierelor de iernare a acestei specii în vestul Mării Negre (România), iar mai recent a început să iernează și pe coastele Bulgariei, uneori în Grecia. Doar puține exemplare ajung să ierneze în vestul Europei, împreună cu efective din alte specii din același gen - gâscă neagră (Branta bernicla) sau gâscă călugăriță (Branta leucopsis). Populația estimată din cartierele de iernare este situată în jurul valorii de 27.000 de exemplare, dar este fluctuantă. Cea mai mare parte a populației mondiale (circa 90%) iernează în România și Bulgaria. În iernile mai blânde, rămâne pentru a ierna în număr mai mare în Ucraina, iar în iernile mai aspre coboară spre sud, până în Grecia. În România se pot observa în timpul pasajelor 8.000-17.000 de exemplare și iernează 9.000-20.000 de exemplare, mai ales în zonele umede din sudul Deltei Dunării, deplasându-se pe câmpurile cu grâne de toamnă. În Republica Moldova este o specie mai rară, care poate fi observată în timpul pasajului de toamnă (noiembrie-decembrie) în bălțile Prutului, se estimează că iernează până la 220 de exemplare. Fiind o specie rară și vulnerabilă, este protejată în Rusia și în mai multe țări europene, inclusiv în România și în Republica Moldova. Este inclusă în Cartea Roșie a Republicii Moldova și a României și este o specie ocrotită la nivel internațional prin convenții și legi: CEE 2-3, BERNA 3, BONN 2, AEWA.

Este o specie vegetariană. Hrana în locurile de cuibărit este formată din specii vegetale aflate în tundra siberiană (iarbă, frunze sau semințe). În cartierele de iernă din sud-estul Europei se hrănește în timpul zilei pe culturile agricole, la început cu boabele de porumb care au rămas risipite după recoltare, iar mai apoi cu grâu de toamnă (uneori și cu rapiță). Înnoptează pe lacuri, iar când acestea îngheață, se așază și pe mare. Atunci când distanța între locurile de înnoptare și cele de hrănire depășește 30 km, preferă să caute alte locuri de hrănire și înnoptare, de obicei mai în sud, mai ales când culturile de cereale sunt acoperite de zăpadă.

Părăsește locurile de iernat la sfârșitul lunii ianuarie - prima jumătate a lunii februarie. Ajunge în zona de tundră din Siberia o dată cu apariția vegetației. În nordul Siberiei cuibărește în colonii mici (formate din 4-5 perechi), situate pe malurile râurilor. După sosirea la începutul lunii mai în locurile de cuibărit începe imediat construirea cuibului, care este situat în ierburile dese de pe malurile abrupte ale râurilor în cavități din sol, de circa 5-8 cm adâncime. Uneori cuibul este amplasat în apropierea cuiburilor șoimului călător (Falco peregrinus), șorecarului încălțat (Buteo lagopus) sau ale bufniței zăpezilor (Nyctea scandiaca), care le protejează de prădătorii tereștri, așa cum este vulpea polară (Alopex lagopus). Pentru constituirea cuibului, femela folosește tulpinițele de graminee uscate și puful de pe abdomenul propriu. Femela depune o singură pontă pe an formată din 3-10 (de obicei 6-7 ouă) ouă pe care le clocește timp de 23-25 de zile, masculul stă în apropiere, asigurând-o cu hrană. Pe la mijlocul lunii iulie are loc eclozarea puilor care, după 24–36 de ore de la eclozare pot înota și sunt conduși de către femelă și mascul în locurile de hrănire. Puii devin zburători la 35-42 de zile. Păsările adulte năpârlesc complet la sfârșitul lui iulie. Majoritatea păsărilor devin zburătoare după năpârlire, în a treia decadă a lunii august, iar pe la finele lunii septembrie își iau zborul spre sud ultimele cârduri de păsări. Distanța parcursă între zonele de cuibărit și cartierele de iernare depășește 4.000 km.

Gâsca de vară (Anser anser) este o specie de păsări anseriforme din familia Anatidae. Ea este specia tip a genului Anser și poate fi întâlnită pe larg aproape în toată Europa, inclusiv în România și Republica Moldova.

Gâsca de vară este o specie de gâscă de talie mare. Penajul este în majoritate gri cu maroniu cu părțile superioare definite de marginile albe ale penelor de zbor. Pieptul și abdomenul sunt mai deschise și relativ uniform colorate. Picioarele sunt de culoare rozalie. Lungimea corpului este de 74-84 cm și are o greutate medie de 2070-4560g. Anvergura aripilor este cuprinsă între 149-168cm.

Este distribuită în toată regiunea Palearctică, cuibărind din Islanda până în Kamceatka, la latitudini temperate. Este singura specie de gâscă ce cuibărește și în România. Iernează în Europa cam în aceleași teritorii, însa migrează mai la sud în condiții de ierni dificile.

Specia cuibărește în România, fiind prezentă la noi tot timpul anului. Prezența este constantă, însă diferă ca distribuție. În sezonul de cuibărit este mult dispersată, iar începând din vară se adună în grupuri mai mari, la început pentru creșterea puilor și năpârlire, iar mai apoi pentru iernare.

În perioada de cuibărit preferă zonele umede vaste, asociate marilor râuri din zonele de câmpie. Densitatea ce mai mare o întâlnim în Delta Dunării și sistemul lagunar. În perioada de iernare, preferă zonele joase, de câmpie, bogate în culturi agricole de toamnă sau zone cu vegetație ierboasă naturală.

Specia este erbivoră, consumă materie vegetală foarte diversă: ierburi, muguri, rădăcini etc. În perioada de cuibărit se hrănesc în special cu materiale vegetale de pe culturile agricole, precum frunzele răsărite ale grâului, rapiței sau a altor culturi agricole de toamnă.

În perioada de pre-migrație, păsările se adună în grupuri numeroase pentru năpârlire - de obicei în zone acvatice diverse. În această perioadă care durează până la o lună, păsările sunt incapabile de zbor, fiind astfel foarte vulnerabile.

Populația globală este estimată la 1 000 000 - 1 100 000 de indivizi. Cea europeană este estimată la 259 000 - 427 000 de perechi. În România, estimările arată o populație de aproximativ 3 100 - 6 700 de perechi cuibăritoare. Având o populație atât de mare și un teritoriu de răspândire imens, specia este clasificată ca ”Risc scăzut”. Tendința populațională în Europa este considerată crescătoare. În România, deocamdată, tendința populațională este necunoscută.

Perioada de reproducere începe la sfârșitul lunii martie / începutul lunii aprilie. Femela depune de obicei 4-6 ouă, pe care le clocește singură, mascul apărând teritoriul. Incubarea durează 27-28 de zile. Puii devin zburători la 50-60 de zile. Perechile cuibăresc izolat sau în colonii laxe. Cuiburile sunt amplasate direct pe sol, în vegetație, adesea în zonele mlăștinoase din apropierea apei, dar uneori pot fi amplasate și în arbori.

Gasca de semănătură (Anser fabalis) este întalnita langa lacuri, rauri, mlastini sau lunci, in tundra arctica sau padurile taiga. Ierneaza pe terenuri agricole, mlastini, pajisti din apropierea lacurilor. Este o gasca maronie cu cap si gat putin mai intunecate, gat de culoare palida si tartita alba. Pene palide bretonate formează dungi albicioase în zona pieptului și pe laterale formează benzi albe. Picioarele și labele sunt portocaliu deschise și ciocul lung este de culoare neagră la bază și la vârf, cu o bandă portocalie pe mijloc. Lungimea corpului este de 71-89 cm, anvergura aripilor de 135-163 cm, iar greutatea medie a corpului este de 3400 g (masculul) și 2800 g (femela). Se hrănește cu iarbă, cereale, cartofi și alte culturi. Longevitatea maximă este de 22 de ani.

Cuibărește în regiunile scandinave și nordul Rusiei și iernează cu precădere în vestul, centrul și sud-estul Europei. Părăsește terenurile de cuibărit în prima decadă a lunii septembrie, începând călătoria de întoarcere în martie. Se hrănește prin păscut de obicei pe timpul nopții. Începe cuibăritul la vârsta de 3 ani. Femela construiește cuibul – o movilă de vegetație – la nivelul solului și adeseori în apropierea apei. Perechile sunt, în mod normal, dispersate, cu toate că pot forma colonii detașate.

Populația europeană de iarnă este mare atingând peste 390.000 de indivizi și, în ciuda declinului din unele țări în perioada 1990-2000, populația speciei a crescut în alte zone și a rămas stabilă per total.

Cuibăritul începe în lunile mai-iunie. Femela clocește 4-6 ouă, a căror dimensiuni sunt de 84x56 mm, timp de 27-29 de zile. Puii sunt apărați de ambii părinți și dezvoltă penajul la 31-37 de zile după eclozare, dar rămân cu părinții până în primăvara următoare. Perechile îngrijesc o singură generație de pui pe an.

Gâsca neagră (Branta bernicla) prefera sa stea pe coaste, dar poate fi gasita in mlastinile sarate si lagunele adiacente coastelor marii. Se inmulteste in tundra si ierneaza in estuare, mlastini si pajisti. O gasca mica, se aseamana cu rata salbatica, lungimea corpului de 55-62 cm, anvergura de 105-117 cm, masa corporala medie de 1,5 kilograme. Partile superioare sunt de culoare gri-maronie, tartita este alba, pieptul si capul sunt negre cu un guler alb. Culoarea badomenului si a lateralelor variaza de la maro deschis la negru, in functie de subspecie. Ciocul, picioarele si labele picioarelor sunt negre. Masculul seamana foarte mult cu femela. Se hraneste cu vegetatie acvatica si cu nevertebrate acvatice. In salbaticie, durata medie de viata este de 11 ani.

Rareori cuibareste in partea de nord a Europei, dar ierneaza in zonele de coasta din vestul continentului. Pleaca din zonele de cuibarit in lunile august-septembrie si se intoarce aici in luna martie. Se hraneste si ziua si noaptea cu vegetatie de pe pamant sau scufundandu-se dupa vegetatie acvatica, exact ca o rata. La doi ani atinge maturitatea sexuala. Formarea perechilor incepe de pe teritoriile unde ierneaza. Cand isi curteaza perehea, masculul merge cu gatul intins la orizontala, pentru a-si etala gulerul alb. Perechile formate raman impreuna toata viata. Cuibaritul are loc in colonii, desi ambii parinti apara cu ferocitate spatiul din jurul cuibului, care este construit pe o adancitura mica din tundra.

Populatia care ierneaza in Europa este mare, peste 240.000 de indivizi, dar mai multe populatii cheie au suferit declinuri in perioada 1990-2000, astfel incat a fost afectata intreaga specie.

Ouale sunt depuse in luna iunie. Femela cloceste intre trei si cinci oua cu dimensiunea de 5x47 mm, pentru 24-26 de zile. Ambii parinti au grija de pui pana cand acestia parasesc cuibul, la 36-44 de zile de la eclozare. Puii vor fi acompaniati de maturi pe toata durata primei lor migratii. Scot un singur rand de pui pe an.

Graurul (lat. Sturnus vulgaris) este o pasăre din familia Sturnidae. Originari din Eurasia și Africa, graurii au fost răspândiți de către om pe celelalte continente. Specie de pasăre cântătoare de talie medie, care are o culoare negricioasă relativ uniformă, cu reflexii metalice verzui-violet, dar cu diferite caracteristici în funcție de vârstă, sex și perioada anului. Are coada scurtă, picioarele maroniu-rozaliu și ciocul relativ lung și ascuțit. Ciocul este gri-negricios la juvenili și la adulții în penaj de iarnă. Specia prezintă dimorfism sexual. Sexele se aseamănă în penaj de iarnă, având penele de corp cu vârful deschis la culoare, dând aspectul general pestriț al păsărilor. În penajul nupțial, masculul își pierde aspectul pestriț, având pieptul lipsit de pete deschise la culoare, capătă irizații metalice verzui-violet mult mai accentuate și ciocul devenind galben cu baza gri-albăstrui, pe când femela prezintă irizații mai puțin accentuate, are un aspect mai pestriț față de mascul (dar nu la fel de accentuat ca în penajul de iarnă), iar ciocul este galben cu baza deschisă la culoare. Juvenilii au o culoare gri-maronie relativ uniformă, cu striații închise la culoare pe piept și abdomen. Lungimea corpului este de 19 - 22 cm, iar greutatea este de 55 - 100 g.

Specia are o distribuție mare la nivel global, mai ales în emisfera nordică, dar este nativă în Eurasia și nordul Africii. Specia este prezentă în aproape toată Europa (cu excepția Peninsulei Iberice, unde apare în pasaj), în Asia cuprinzând partea vestică și sud-vestică și sudică a Rusiei, la est până la limita nord-estică a Mongoliei, nord-vestul Chinei, și în sudul Asiei, cuprinzând fâșia de la vestul Munților Himalaya până în nordul Peninsulei Arabice. Mare parte din populațiile Europene și din sud-vestul Asiei sunt rezidente. Iernează în sudul Europei, nordul Africii și sud-vestul Asiei. Populații non-native, rezultate ale introducerilor începute din a 2-a jumătate a secolului XIX, sunt prezente în America de nord, restrâns în America de sud, Africa de sud, Australia și Noua Zeelandă. În România, specia este prezentă peste tot cu excepția zonelor montane.

Specia cuibărește în România, fiind parțial migratoare. Populația din Transilvania și nordul Moldovei este în general migratoare, dar în Oltenia, Muntenia, Dobrogea și sudul Moldovei, foarte mulți indivizi rămân peste iarnă (în special în iernile mai blânde). În afara sezonului de cuibărit, pot apărea în aceste regiuni și indivizi din populații mai nordice.

Specia cuibărește în habitate deschise unde sunt prezente locuri propice de cuibărire, reprezentate de arbori scorburoși și construcții antropice în care se găsesc cavități, cu acces la locuri de hrănire de tipul zonelor agricole sau alte zone cu vegetație scundă, inclusiv parcuri și grădini. În afara perioadei de cuibărire este prezent într-o varietate mare de habitate, dar mai ales în habitatele agricole.

Populația mondială a speciei este estimată la 150 000 000 de indivizi. Cea europeană este estimată la 28 800 000 - 52 400 000 de perechi. Tendința la nivel european este considerată ușor descrescătoare.
În România, populația estimată este de 1 500 000 – 3 000 000 de perechi. Tendința în România este deocamdată fluctuantă.

Cuibărește începând cu luna aprilie, până în luna iunie. Depune 1-2 ponte pe an, formate din 4 - 6 ouă, incubate preponderent de femelă, pentru o perioadă de 11 - 14 zile. Puii sunt hrăniți la cuib de ambii părinți pentru o perioadă de 21 de zile, și încă 5 zile după ce au părăsit cuibul. Locul de amplasare a cuibului este reprezentat de cavități localizate în arbori, stânci și în construcții antropice, specia ocupând cu succes și cuiburile artificiale. Cuibul este construit din crenguțe, fire de iarbă, pene, păr și lână, masculul împodobind deseori cuibul cu flori sau frunze proaspete. Este o specie în general monogamă, dar prezintă și poliginie, un mascul putând avea până la cinci partenere. În general cuibărește solitar, dar cuibărește și sub formă de colonii, acolo unde habitatele permit acest lucru, depunerea pontelor desfășurându-se sincron în cadrul coloniilor.

Guguștiucul (Streptopelia decaocto Frivaldszky, 1838) este o pasăre sedentară din familia Columbidae, ordinul Columbiformes, asemănătoare cu porumbelul sălbatic. Are penajul cenușiu-brun pe spate și pe pântece, cu o dungă neagră pe gât, lungimea de circa 28 cm și este originar din Asia Mică.

Prin 1930, guguștiucul era prezent numai în Turcia, Siria, Irak, nordul Greciei și sudul Bulgariei. În următorii 15 ani era deja prezent și în Iugoslavia, Ungaria, Austria, sudul României, Cehoslovacia și în unele regiuni din Germania. În anii '70, populația de guguștiuci devenise abundentă în toată Europa de Vest, Insulele Britanice și Scandinavia, invadând practic toată Europa. Aici au găsit o nișă ecologică liberă, în care s-au putut instala. Nu interferează cu porumbeii de oraș, care au alte obiceiuri decât ale lor. În timp ce perechile de guguștiuci își apără teritoriul de alte perechi din aceeași specie, porumbeii nu au astfel de teritorii delimitate. Guguștiucii cuibăresc în copaci, în timp ce porumbeii în construcții antropice, ca balcoane, poduri, șoproane, astfel că, practic, nu există competiție pentru locul de cuibărit.În ultimii ani au fost observate perechi de guguștiuci cuibărind în imediata vecinătate a locuințelor. Nici hrana, care este suficientă în orașe, nu constituie subiect de competiție.

În anul 1970 a fost adusă în Bahamas de unde s-a deplasat în Florida, ajungând astfel să se răspândească și în America de nord.

Este o pasăre sedentară, care cuibărește însă numai în localități sau în imediata apropiere a acestora, pentru a fi la adăpost de păsările răpitoare de ouă ca stăncuța, coțofana, gaița, cioara grivă.

Cuibărește aproape în tot timpul anului, putând scoate 3-5 rânduri de pui între lunile martie și noiembrie. Ponta, din 2 ouă albe, este clocită ca și la celelalte columbide, alternativ de ambii părinți, femela stând pe cuib noaptea, iar masculul ziua. Incubația durează 15-17 zile, după care puii mai sunt acoperiți de părinți, circa 10 zile. Puii sunt hrăniți cu o secreție generată de gușa părinților. În 15-19 zile, puilor le crește penajul, astfel că în a 21-a zi puii pot să părăsească cuibul, iar după 30-40 de zile devin complet independenți. Ajung la maturitate sexuală în primăvara anului următor eclozării. În Europa, mortalitatea este de 50-70% în primul an de viață scăzând la 33-55% anual pentru adulți.

Guguștiucul nu prezintă dimorfism sexual, atât masculul cât și femela având acel „guler” specific speciei. Puii se nasc fără guler, care devine similar cu al părinților după circa 3 luni de viață.

În ultima perioadă, guguștiucul a început să fie crescut în captivitate ca pasăre de companie, la fel ca porumbeii. Prin selecție au fost obținute și culori mai speciale. Speranța de viață în captivitate este de până la 20 de ani, însă în mediul natural este mai scurtă din cauza prădătorilor și a condițiilor de trai mai grele.

Regional se numește și turturica cu guler, turturica euroasiatică sau porumbel-turcesc.

În jargonul urban este numit și „șobolan zburător”, deoarece se hrănește scormonind prin gunoaie, alături de șobolani și are o culoare asemănătoare acestora.

Hamsterii (Cricetinae) sunt o subfamilie de animale rozătoare care face parte din familia Cricetidae, suprafamilia Muroidea. Această grupă de animale cuprinde cca. 25 de specii, clasificate în 6 sau 7 genuri,[1] care trăiesc în areale cu climă uscată, aridă. În Europa Centrală hârciogul este semnalat pentru prima oară în perioada miocenă, el ar fi migrat din nordul Africii. Cele mai multe specii nu sunt periclitate de dispariție, un caz de excepție este hârciogul sirian auriu (Mesocricetus auratus). Animalele după talie au de la mărimea unui șoarece până la mărimea unui șobolan, ele au în general o coadă scurtă și au pe maxilarul inferior trei dinți tăioși și buzunare în ambele părți ale gurii în care își depozitează hrana pentru a transporta în galeriile subterane. Hârciogul european (Cricetus cricetus) este prezent nativ într-un areal larg în majoritatea regiunilor Europei, Rusiei, până în Kazahstan

Hârciogii trăiesc de regulă în regiunile de șes sau munte cu climă uscată, sau semiuscată. Hrana lor este în general de natură vegetală, formată din semințe, rădăcini, fructe, frunze sau flori, ce o procură din iarba sau tufișurile care cresc în regiunile de stepă, sau zonele păduroase din munți. Dar ei pot face și pagube însemnate în terenurile cultivate cu cereale sau zarzavaturi. Animalele mai consumă de asemenea insecte, nevertebrate mici sau pui de păsări, șoareci, broaște și șerpi. Hrana pe care o transportă în buzunare, o parte o consumă în liniște în apropiere de gura galeriei subterane, cealaltă parte o depozitează în galerii, această fiind rezerva lui pentru anotimpul rece, de iarnă. În asemenea galerii a hârciogului european s-au găsit cantități de hrană ce cântăreau până la 90 de kilograme. Galeriile hârciogilor sunt compartimentate și au mai multe ieșiri, ei sunt animale active seara și noaptea. Speciile mai mari hibernează iarna, hârciogii sunt animale solitare fiind deosebit de agresive față de intruși care intră în teritoriul lor, speciile mari atacă chiar câinii. Probabil această agresivitate este explicată prin sărăcia în hrană a regiunii.

Hârciogul european (Cricetus cricetus), sau hamsterul comun, este un mamifer rozător, unica specie din genul Cricetus, familia Muridae. Este prezent nativ într-un areal larg în majoritatea Europei, Rusiei, până în Kazahstan. Este considerat dăunător datorită depozitelor mari de grăunțe pe care le face. Blana sa este apreciată și era vânat pentru ea. Specia este considerată ca fiind în siguranță deși în anumite zone europene este amenințată cu dispariția

Are un corp gros, coadă scurtă, prezintă buzunare în amândouă părțile gurii în care își depozitează hrana pentru a o transporta în galeriile subterane unde hibernează. Blana este de culoare gălbui-roșcată, cu pieptul și burta negre. Coada este scurtă. Formula sa dentală este 1/1, 0/0, 0/0, 3/3

Este o specie nocturnă sau crepusculară. Trăiește singur în sisteme complexe de tuneluri. Se hrănește cu semințe, legume, rădăcini și ierburi dar și cu insecte, fiind un animal omnivor.

Hermină sau hermelină (Mustela erminea) este o specie de animale carnivore din familia Mustelidae, nativă din Eurasia și America de Nord, deosebită de nevăstuică prin dimensiunea mai mare a corpului. Herminele au blană prețioasă, de culoare cafenie vara, și albă, fină și lucioasă iarna. Sunt de talie mică, având corpul alungit și subțire, de până la 32 cm. Picioarele-i sunt scurte, iar coada (al cărei vârf este negru) măsoară între 6,5 și 12 cm. Începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, herminele au fost introduse în Noua Zeelandă pentru a controla populația de iepuri sălbatici, însă au avut un impact devastator asupra populației locale de păsări.

Hermina a fost numită una din 100 ”cele mai rele specii invazive din lume” de către Grupul de Specialiști pe Speciile Invazive al IUCN Species Survival Commission.

În evul mediu hermina era considerată un animal de companie de lux, fiind adesea întâlnită la monarhi catolici, suverani pontifi și cardinali.

Hoitarul alb sau vulturul egiptean (Neophron percnopterus) este o specie de vultur cu o arie de răspândire destul de largă: sud-vestul Europei, în nordul Africii, dar puține exemplare se mai găsesc și în sudul Asiei.

Exemplarele adulte măsoară din vârful ciocului până în extermitatea cozii 85 cm.Deschiderea aripilor are de obicei 1,7m dar au fost exemplare care au depășit această măsură. Poate cântări 2,1 kg. Penajul este alb dar prezintă câteva pete în zona cozii dar și a aripilor.Penele se tocesc repede și înainte de năpârlire culoarea penelor tocite este mai degrabă bej decât albă. Uneori el își "vopsește" penele cu un praf care conține oxid de fier și astfel penele sale capătă o nuanță însemnată de galben. Din această cauză localnicii îi mai spun și vulturul murdar. Trăiește pe langa carierele de piatră și prin zonele cu mult praf căutând cadavre(hoituri). Pielea feței este nudă,aspră și galbenă. Doar în perioada de reproducere pielea de pe față la mascul se colorează în portocaliu.

Cuibul care este construit de ambii părinți din ramuri de copaci pe care le "cos" cu resturi de gunoi și hrană este situat în locurile stâncoase inaccesibile. Materialele sunt cărate în cioc spre deosebire de celelalte păsări de pradă care le cară cu ghearele. În perioada sfârșitului lunii martie și începutul lunii iunie femela depune 3 ouă la interval de două zile între ele.Ele sunt albe cu pete albe și cântăresc cca. 94g și 65mm. După ce ies din ouă,puii au un colorit maron închis și se deschid gradual până la vârsta de 5 ani.

De curând (2008) specia a fost adăugată în lista animalelor pe cale de dispariție în cadrul unei conferințe a Organizației Națiunilor Unite (ONU) de la Roma deoarece din cele 50000 de exemplare au rămas doar 1000 în toată lumea.

Huhurezii sunt păsări nocturne care fac parte din familia Strigidae. Huhurezul se hrănește ca și bufnița cu mamifere mici, în special cu șoareci. Genul Strix cuprinde 21 de specii.

Huhurezul mic (specie: Strix aluco, familie: Strigidae, ordin: Strigiformes) este cunoscut în toatǎ Europa; culoarea penajului variazǎ de la cenușiu la brun-roșcat. Este un vânǎtor iscusit, plonjeazǎ silențios asupra victimei; poate prinde liliacul și în zbor.

În Europa Centralǎ și de Est îl întâlnim în pǎdurile mixte, dese, ce îi oferǎ suficienți copaci bǎtrâni și scorburoși. Apare și în parcuri, cimitire, chiar și în orașe, uneori putând fi observat pe acoperișurile caselor. Preferǎ marginea pǎdurilor de brad, deoarece spre centrul acestora nu gǎsește destulǎ hranǎ și nici suficiente scorburi. Se pare cǎ apare mai frecvent în zonele cu surse de apǎ, unde lǎstǎrișul rǎrește pǎdurea.

Lungimea: 37-39 centimetri Greutatea corporala: 360-650 grame Anvergura aripilor: 94-104 centimetr. Maturitatea sexualǎ:la 1-2 ani Perioada de clocit:din luna martie pânǎ în luna mai Numarul ouǎlor depuse: 2-5 ouǎ albe Vârsta pǎrǎsirii cuibului: dupǎ 32-37 de zile.

Comportament: de regulǎ duce o viațǎ strâns legatǎ de un anumit loc; de obicei sunt monogami Hrana: mamifere mici, pǎsǎri, amfibieni, râme și insecte Durata vieții: cea mai în vârstǎ pasǎre din libertate a trǎit 18 an.

Huhurezul mic este o pasǎre nocturnǎ, vâneazǎ exclusiv noaptea. Așteaptǎ liniștit și rǎbdǎtor în locul lui de observație, iar dacǎ vede ceva planeazǎ silențios datoritǎ penajului moale.

Se hrǎnește cu multe specii de animale mici. Natura prǎzii depinde de locul în care trǎiește, în pǎdure mǎnâncǎ mai ales mamifere mici, pǎsǎri, râme și insecte, iar în apropierea așezǎrilor umane pǎsǎri mici.

În Europa are douǎ rude apropiate: huhurezul mare (Strix uralensis) și huhurezul bǎrbos (Strix nebulosa), ambele fiind mai mari decât el.

Huhurezul mare (Strix uralensis) este o specie de pasăre răpitoare de noapte de talie medie. Sexele sunt asemănătoare (femela fiind mai mare). Penaj gri-maroniu gălbui deschis (mai deschis decât la huhurezul mic), striat cu brun. Cap rotund cu disc facial gri-gălbui uniform, ochi negri și cioc galben. Coada lungă sub formă de pană de despicat (vizibilă în zbor) prezintă pe partea dorsală dungi întunecate și late. Lungimea corpului este de 50-59 cm, anvergura aripilor este de 103 – 124 de cm, iar greutatea de 500 – 950 grame la mascul și 570 – 1300 grame la femelă.

Specia are o distribuție largă în regiunea Palearctică, începând din zona nordică și central estică a Europei până în estul Asiei. În Asia centrală distribuția corespunde aproximativ cu cea a pădurilor boreale, iar în sud-est coboară până în Coreea de Sud și Japonia. În România specia cuibărește în zonele de deal și de munte, urcând până în etajul pădurilor de amestec (fag cu molid).

Specia cuibărește în România, fiind sedentară.

Trăiește în pădurile boreale bătrâne, care alternează cu zone deschise (turbării, luminișuri sau rariști de arbori) și terenuri agricole mici. În România, specia este prezentă în pădurile de deal și montane, în special în cele de gorun, gorun cu fag, fag sau amestec de fag cu molid.

Specie carnivoră, se hrănește cu mamifere de talie mică (șoareci, chițcani) sau medie (iepuri), amfibieni, șopârle și insecte. Ocazional se hrănește și cu păsări mici sau chiar de talie mai mare (precum porumbei, ieruncă etc.).

Este o specie agresivă în perioada cuibăritului, în special când puii sunt gata să părăsească cuibul. Femela atacă furios intrușii din apropierea cuibului.

În România, populația estimată este de 6 000 – 12 000 de perechi. Tendința populațională este deocamdată necunoscută.

Perioada de reproducere începe devreme, începând cu luna martie. Depune 2-4 ouă, pe care le clocește femela timp de 28 - 35 de zile, perioadă în care aceasta este hrănită de către mascul. Puii părăsesc cuibul după 35 - 40 de zile, dar rămân în preajma părinților și sunt hrăniți și apărați de către aceștia pentru încă două luni. Cuibărește izolat în trunchiuri de arbori (de tip ”horn”), scorburi artificiale sau cuiburi de păsări răpitoare de zi, abandonate.

Iepurele de vizuină (Oryctolagus cuniculus), numit și lapin, este singura specie a genului Oryctolagus din familia Leporidae, ordinul Lagomorpha. Această specie este strămoșul tuturor raselor de iepuri de casă. Nu dă hibrizi la încrucișarea cu iepurele de câmp, dat fiind numărul diferit de cromozomi al celor două specii.

Blana iepurelui de vizuină este gri-maro. În zona cefei culoarea variază de la maro până la ruginiu. Spre deosebire de iepurele de câmp, iepurele de vizuină are urechi relativ scurte (6 – 8 cm), este semnificativ mai mic (1,3 – 2,2 kg) și are membre posterioare mai scurte. Lungimea corpului fără coadă este de 35 – 45 cm.

Iepurii de vizuină trăiesc în colonii mai mari sau mai mici. Își sapă vizuini cu adâncime de până la 3 m, de preferință, în soluri ușoare nisipoase. Lungimea tunelurilor poate atinge 45 m. Teritoriul unei colonii cuprinde de obicei 0,3 – 0,7 ha.

Această specie se hrănește cu ierburi și frunze. Ocazional mănâncă mlădițe și scoarță de copaci.

Perioada de gestație durează 30 de zile. Iepuroaica fată 3 – 7 pui orbi, surzi și aproape golași. Ochii li se deschid abia în a unsprezecea zi a vieții și la 18 zile încep să iasă din vizuină. Longevitatea este de cel mult 9 ani.

După ultima perioadă glaciară arealul acestei specii se limita la Franța de Sud-Vest, Peninsula Iberică și zone în Maroc și Algeria. În Antichitate a fost introdusă în Italia, în Evul Mediu — în Franța și Insulele Britanice, în Germania – la începutul Epocii Moderne.

De asemenea, în secolele 18 și 19 iepurele de vizuină a fost introdus în Australia și Nouă Zeelandă, unde s-a înmulțit excesiv.

În România a fost adus din Franța între anii 1905 și 1907, pe moșia Sturza, în apropiere de Iași, de unde s-a răspândit pe o rază de circa 25 km. În prezent, nuclee mai mult sau mai puțin importante sunt instalate în mai multe județe (Prahova, Brașov, Alba ș. a.). Nucleul de lângă Iași a dispărut ca urmare a mixomatozei.

Iepurele de câmp (Lepus europeaus) sau iepurele comun este un mamifer din familia leporidelor. Această specie populează landșafturile deschise și semideschise din zona temperată a Europei și a unor părți ale Asiei. Numărul iepurilor de câmp este în scădere din cauza intensivizării agriculturii. Iepurele de câmp nu este înrudit cu iepurele de casă (Oryctolagus cuniculus domesticus) și nu dă urmași la încrucișare cu acesta.

Această specie este una dintre cele mai mari dintre lagomorfe. Lungimea corpului împreună cu capul variază de la 60 până la 75 cm și lungimea cozii de la 7,2 până la 11 cm. Greutatea este de obicei între 3 și 5 kg.

Culoarea blănii este brună-gălbuie pe spate; roșcată pe umeri, labe și gât; albă pe partea de jos și neagră la coadă și vârfurile urechilor.

Iepurele de câmp se întâlnește în cea mai mare parte a Europei continentale și în părți ale Asiei. Arealul său se întinde din Spania de Nord până în Scandinavia de Sud, Europa de Est, și părțile de nord ale Asiei Occidentale și Centrale. Iepurele de câmp își extinde arealul în Siberia. În Regatul Unit a fost adus de către romani cu circa 2000 de ani în urmă. De asemenea a fost adus în America de Nord (provincia Ontario, Canada și statul New York, Statele Unite), Conul Sudic al Americii de Sud, Australia, Nouă Zeelandă și sudul coastei pacifice a Rusiei.

Iepurii trăiesc în principal în câmpurile deschise cu desișuri izolate pentru adăpost. Sunt foarte adaptabili și prosperă pe terenurile agricole mixte. În conformitate cu un studiu realizat în Cehia, densitatea medie a iepurilor este cea mai mare la altitudinile sub 200 m, între 40 și 60 de zile cu zăpadă pe sol, între 450 și 700 mm de precipitații anuale și temperatura medie anuală a aerului de 10 °C. Ei au nevoie de adăpost, precum fâșii forestiere, șanțuri și zone de adăpost permanent, pentru că aceste habitate le oferă o dietă variată, și prezintă o densitate mai joasă în câmpurile mari deschise. Prelucrarea intensivă a câmpurilor conduce la o mortalitate ridicată în rândul iepurilor tineri.

Iepurele este un animal în mare parte nocturn și își petrec o treime din timp hrănindu-se. Pe timp de zi, iepurele se ascunde într-un culcuș într-o adâncitură în sol. Iepurii pot alerga cu până la 70 km/h și, în cazul unui atac al prădătorilor, se bazează pe superioritatea lor la viteză. Se crede că în general sunt solitari, dar pot fi văzuți în cadrul unor grupuri mari și mici. Nu par să fie teritoriali, trăind în domenii vitale utilizate în comun de circa 300 ha. Comunică printr-o gamă largă de semnale vizuale. Ca să arate interes, ridică urechile, pe când urechile coborâte îi avertizează pe ceilalți să rămână la distanță. Provocând pe un altul, iepurele bate cu labele din față; se folosește de labele din spate că să-i avertizeze pe ceilalți de un prădător. Un iepure țipă când este rănit sau speriat și o iepuroaică scoate strigăte "guturale" ca să-și cheme puii. Iepurele poate trăi până la 12 ani.

Fătarea are loc într-o adâncitură în sol. Iepuroaica poate avea până la 3 fătări pe an cu o perioadă de gestație de 41 – 42 zile. Puii cântăresc la naștere circa 130 g. Iepurașii sunt acoperiți de blană și sunt în stare să părăsească cuibul în scurt timp după naștere, o adaptare la absența unei protecții fizice comparabile cu cea oferită de o vizuină. Iepurașii se împrăștie în cursul zilei și se adună seara în apropiere de locul unde s-au născut ca să fie alăptați de mama lor. După două săptămâni pot mânca hrană solidă și după patru sunt deja înțărcați.

Ierunca (Bonasa bonasia) este o specie sedentară, larg răspândită în nordul Asiei, respectiv în Rusia, și pe tot cuprinsul Europei, preferând habitatele de pădure de conifere din regiunile muntoase. Culoarea specifică a penajului este maro-cenușiu, diferența dintre mascul și femelă fiind foarte mică. Masculul, se deosebește de femelă numai prin pata neagră de sub bărbie. Când pasărea este în alertă, moțul prezent pe capul acesteia se strânge, penele lipindu-se de ceafă. Când se ridică în zbor, partea inferioară a spatelui și coada apar de un gri-albastru uniform. Se hrănesc în general cu semințe și material vegetal, cules de obicei la nivelul solului, iar în perioada de cuibărit capturează și insecte. Lungimea corpului este de 35-39 cm, iar anvergura aripilor este de 55-70 cm, cu o masă corporală de 300-450 g. Longevitatea maximă atinsă în sălbăticie este de 10-11 ani.

Specia este sedentară și reprezentativă pădurilor de conifere sau amestec din zonele montane ale Asiei și Europei. Cuibărește în special pe versanții și pe povârnișurile cu orientare sudică ai masivilor muntoși, în România fiind întâlnită cu precădere în Carpații Orientali și Carpații de Curbură. Nefiind o specie migratoare, ierunca este prezentă pe tot parcursul anului atât în teritoriile de hrănire, cât și în cele de cuibărit. Coboară adesea în sezonul de vară până în pădurile de foioase, unde se hrănește cu alune, amenți și muguri pe care îi culege la nivelul solului. Este o specie monogamă, perechile formându-se încă din toamnă, dar împerecherea se desfășoară din luna martie până spre jumătatea lui aprilie. Cuibarul constă dintr-o adâncitură rudimentară, căptușită cu fire de iarbă, mușchi și frunze uscate ascuns sub trunchiuri de copaci doborâți de vreme, ferigi, tufe sau pietre mai mari. Găinușa nu se ridică de pe cuib în caz de primejdie decât în momentul când dușmanul este foarte aproape. Simulează rănirea lăsându-și o aripă în jos pentru a atrage dușmanul după ea, apoi revine în zbor cotit la cuib. Hrana este în mare parte vegetală, dar în sezonul de cuibărit consumă și insecte, moluște sau alte nevertebrate. Cocoșul de ieruncă are nevoie de un teritoriu de până la 15 ha pe care îl apără cu îndârjire de alți masculi. Păsările devin active pentru reproducere de la vârsta de 2 ani.

Populația europeană este relativ mare, până la 2.500.000-3.100.000 de perechi cuibăritoare, populația rămânând stabilă în perioada 1970-1990. Cu toate că populația a scăzut în unele țări în perioada 1990-2000, aceasta a fost compensată prin creșterea ei în regiunile de bază din Rusia, astfel populația a crescut per total.

Femelele depun 6-14 ouă în lunile martie-aprilie, incubația fiind de 21-24 zile. Puii dezvoltă penajul de juvenili la aproximativ 60-75 zile de la eclozare. Masculul revine la cuib unde se îngrijește de pui împreună cu femela abia după eclozarea puilor, rămânând cu aceștia până când încep să se hrănească singuri. Perechile au o singură pontă pe an.

Jderul (Martes) este un gen de animale carnivore arboricole sau terestre din familia Mustelidae, cuprinzând opt specii răspândite în Europa, Asia (vestul Siberiei, Japonia) și în America de Nord. Jderii au blană prețioasă, de culoare cafenie-aurie spre negricioasă, cu corpul de până la 61 cm lungime (cap + trunchi), iar coada de 15-30 cm lungime. Jderul flămânzilă sau glutonul, deși poartă denumirea de jder, face parte din alt gen decât jderul propriu-zis.

Uzual, jderul, de asemenea este și o denumire comună pentru toate speciile din genul Martes, care sunt asemănătoare cu dihorul sau nevăstuica.

Au o lungime (cap + trunchi) de 34-61 cm; iar coada de 15-30 cm și o greutate de 0,680-2 kg. Longevitatea = 5-10 ani.

Corpul este alungit, zvelt, mlădios. Capul este relativ mare; botul ascuțit. Urechile sunt destul de mari, de formă triunghiulară, cu un vârf rotunjit. Coada lungă și stufoasă; lungimea sa este de aproximativ ½-⅔ din lungimea corpului + capului.

Jderii au o blană de culoare cafenie-aurie spre negricioasă, mai închisă pe picioare și pe vârful cozii; pieptul este gălbui, portocaliu sau alb.

Craniul este îngust și alungit. Formula dentară: I 3/3, C 1/1, P 4/4, M 1/2 = 38. Ultimul premolar și molar superior sunt alungiți transversal.

Sunt animale digitigrade terestre sau arboricole, cu degete scurte, care la picioarele posterioare sunt în parte unite prin membrane. Ghearele, adesea retractile pe jumătate, sunt scurte, ascuțite și curbate.

Jderii sunt animale grațioase, solitare, care sunt active atât ziua, cât și noaptea, inclusiv și în timpul iernii. Cu toate acestea, când vremea este nefavorabilă, jderii pot sta retrași în ascunzișurile din scorburi și sub trunchiuri 1-2 zile; uneori, ei migrează la altitudini mai coborâte din regiunile muntoase.

Sunt mamifere arboricole, cea mai mare parte a timpului o petrec în arbori, dar coboară și pe sol. Noaptea, în căutarea hranei, jderii pot parcurge distanțe de 16 km depărtare de culcușurile lor.

Jderii vânează singuri. Sunt specii preponderent carnivore, dar care consumă frecvent și fructe. Se hrănesc cu șoareci, șobolani, iepuri, veverițe, pârși, șopârle, păsări (fazani, păsări de curte etc) și chiar iezi de căprioară mici de câteva zile. Consumă însă și broaște, pești, melci, insecte, ouă de pasăre, fructe dulci și zemoase, vâsc, miere, iar atunci când sunt înfometați jderii consumă și cadavre.

Jderul de piatră (beica) face mari daune printre păsările de casă, făcând adevărate masacre printre ele. Omoară una după alta găinile, le taie capul ca și când le-ar fi retezat cu un cuțit, le soarbe doar sângele, și le mănâncă creierii, abia de mai gustă altceva din ele. După ce a făcut o adevărată hecatombă și s-a săturat de sânge, uneori se culcă și doarme în mijlocul orătăniilor omorâte de el.

Jderii din nordul Europei și din Asia au o blană prețioasă de culoare închisă, care a fost mult timp utilizată la confecționarea hainelor de foarte mare valoare. În trecut, jderii erau de mare interes vânătoresc, astăzi se vânează doar în zonele de munte.

În România și Republica Moldova trăiesc 2 specii de jderi

Jderul de piatră sau pietrarul, beica (Martes foina)
Jderul de copac sau jderul de pădure, jderul de scorbură (Martes martes)
Jderul de piatră sau pietrarul, beica (Martes foina), este răspândit în Europa centrală,de sud și răsăriteană, până în Himalaya și Tibet, Mongolia și China; în România, în regiunile colinare și montane, cu stâncării.

Jderul de copac sau jderul de pădure, jderul de scorbură (Martes martes), este răspândit din Anglia traversînd Europa pînă în vestul Siberiei, iar la sudul Europei, în Insulele Corsica, Sardinia, Sicilia, apoi în Munții Caucaz și Elburs; în România, în pădurile de foioase și mai rar în cele de conifere.

Lebedele sunt un gen de păsări acvatice mari, aparținând familiei Anatidae. Pot fi recunoscute după gâtul curbat (au cel mai mare număr de vertebre cervicale dintre toate vertebratele) și după penajul alb (sau negru pentru unele specii). În România sunt întâlnite 4 specii: lebăda de iarnă (Cygnus cygnus), lebăda de vară (Cygnus olor) și lebăda mică (Cygnus columbianus); în grădinile zoologice de la noi este des întâlnită lebăda neagră (Cygnus atratus).

Lebădă de iarnă (Cygnus cygnus) este o specie de talie mare, cu aspect general inconfundabil. Adulții au colorit complet alb. Ciocul lung și subțire are culoare galbenă cu vârful și marginile negre. Juvenilii au colorit alb-murdar (cu tentă maronie) și ciocul maro deschis cu vârful negru. Lungimea corpului este de 140-160 cm şi are o greutate de 5600-13100 g. Anvergura aripilor este cuprinsă între 205-235 cm.

Specia cuibărește în zonele boreale și de tundră a Europei și Asiei și zonele centrale ale Asiei, din Islanda până în Kamceatka. În România este prezentă doar iarna, fiind răspândită mai ales în zonele joase extracarpatice, în special în regiunile din apropierea zonelor umede mari.

Specia nu cuibărește în România, fiind prezentă la noi doar pentru iernat. Sosește începând cu sfârșitul lunii octombrie și pleacă înapoi în teritoriile de cuibărire în februarie sau la începutul lui martie.

Lebăda de iarnă este aproape majoritar vegetariană, hrănindu-se cu plantele acvatice (inclusiv submerse) și palustre. Suplimentar, consuma iarbă și plante agricole (inclusiv semințe), în special iarna. Păsările tinere, aflate încă în zonele de reproducere, consumă frecvent nevertebrate (insecte acvatice, scoici, viermi, melci, mormoloci etc.).

Este una dintre speciile de lebădă aproape complet migratoare. Exemplarele care iernează la noi provin în special din populațiile cuibăritoare în zona boreală și de tundră a Rusiei.

Lebedele sunt un gen de păsări acvatice mari, aparținând familiei Anatidae. Pot fi recunoscute după gâtul curbat (au cel mai mare număr de vertebre cervicale dintre toate vertebratele) și după penajul alb (sau negru pentru unele specii). În România sunt întâlnite 4 specii: lebăda de iarnă (Cygnus cygnus), lebăda de vară (Cygnus olor) și lebăda mică (Cygnus columbianus); în grădinile zoologice de la noi este des întâlnită lebăda neagră (Cygnus atratus).

Lebăda de vară (Cygnus olor) este o specie de talie mare, cu aspect general inconfundabil. Adulții au colorit complet alb. Ciocul are culoare portocalie iar picioarele sunt negre. Juvenilii au colorit alb-murdar (cu tentă maronie) și ciocul maro deschis. Lungimea corpului este de 140-160 cm și are o greutate de 6600-15000 g. Anvergura aripilor este cuprinsă între 200-240 cm.

Specia cuibărește nativ în zonele temperate ale Europei și Asiei, din Irlanda până în China. A fost introdusă și în America de Nord. În România este distribuită pe întreg teritoriul țării, cuibărind în numere mai mari în zonele joase extracarpatice. În România iernează de obicei în numere mari, pe toate apele interioare care nu îngheață.

Specia cuibărește în România și este sedentară. Pe perioada de iarnă efectivele sunt mai numeroase, datorită exemplarelor nordice care iernează la noi.

Specia este legată de habitatele acvatice naturale, întinse, zone de mlaștini și lacuri cu suprafețe de stuf, în care își amplasează cuiburile. În România cuibărește pe întreg teritoriul țării, însă efectivele mai numeroase sunt în regiunile extracarpatice. Cele mai abundente populații sunt în Delta Dunării și în zonele lacurilor mari și a zonelor umede aflate de-a lungul râurilor, din zonele joase ale Moldovei, Bărăgan și Câmpia de Vest.

Lebăda de vară este aproape exclusiv vegetariană, hrănindu-se preponderent cu plantele acvatice (inclusiv submerse, la care ajunge folosindu-și gâtul lung, însă fără a se scufunda). Suplimentar, consumă iarbă și plante agricole (inclusiv semințe). Ocazional poate consuma și hrană animală din zonele acvatice (insecte acvatice, viermi, melci, mormoloci etc.).

Populația globală este estimată la 598 000 - 615 000 de indivizi. Cea europeană cuibăritoare este estimată la 83 400 - 116 000 de perechi. În România, estimările arată o populație de aproximativ 3000 - 5000 de perechi cuibăritoare. Având o populație atât de mare și un teritoriu de răspândire imens, specia este clasificată ca ”Risc scăzut”. Tendința populațională în Europa este considerată crescătoare. Și în România tendința este la fel, crescătoare.

Perioada de reproducere începe devreme, uneori pe la sfârșitul lui martie sau începutul lui aprilie. Femela depune de obicei 5-7 ouă, pe care le clocește singură, masculul apărând teritoriul. Incubarea durează 35-41 de zile. Puii devin zburători la 120-150 de zile. Perechile cuibăresc izolat. Cuiburile sunt construite din vegetație acvatică, sub forma unei grămezi masive, amplasate pe mal în imediata vecinătate a apei, în masivul de stuf sau pe insule plutitoare (plauri).

Lebedele sunt un gen de păsări acvatice mari, aparținând familiei Anatidae. Pot fi recunoscute după gâtul curbat (au cel mai mare număr de vertebre cervicale dintre toate vertebratele) și după penajul alb (sau negru pentru unele specii). În România sunt întâlnite 4 specii: lebăda de iarnă (Cygnus cygnus), lebăda de vară (Cygnus olor) și lebăda mică (Cygnus columbianus); în grădinile zoologice de la noi este des întâlnită lebăda neagră (Cygnus atratus).

Lebăda mică (Cygnus columbianus) este o specie de lebădă de talie mai mică, cu aspect general caracteristic grupului. Adulții au colorit complet alb. Ciocul lung și subțire are culoare galbenă cu vârful și marginile negre, care se întinde până la mai mult de jumătatea ciocului. Juvenilii au colorit alb-murdar (cu tentă maronie) și ciocul maro deschis cu vârful negru. Lungimea corpului este de 115-127 cm şi are o greutate de 4500-7800 g. Anvergura aripilor este cuprinsă între 170-195 cm.

Lebăda mică are două subspecii distincte: Cygnus columbianus columbianus, distribuită în America de Nord și Cygnus columbianus bewickii, distribuită în Europa și Asia. În România, exemplarele care iernează aparțin subspeciei bewickii.

Specia cuibărește în zonele de tundră a Europei (doar nordul Rusiei), Asiei și Americii de Nord (distribuție Palearctică). În România este prezentă doar iarna, însă în numere mult mai mici decât restul lebedelor, fiind răspândită mai ales în zonele joase extracarpatice, în special în regiunile din sud-est (Dobrogea, Bărăgan).

Specia nu cuibărește în România, fiind prezentă la noi doar pentru iernat. Sosește începând cu sfârșitul lunii octombrie și pleacă înapoi în teritoriile de cuibărire în februarie sau la începutul lui martie.

Lebăda de mică este aproape majoritar vegetariană, hrănindu-se cu plantele acvatice (inclusiv submerse) și palustre. Suplimentar, consuma iarbă și plante agricole (inclusiv semințe), în special iarna. În zonele de reproducere consumă ocazional nevertebrate (insecte acvatice, scoici, viermi, melci, mormoloci etc.).

Lișița (Fulica atra) este o pasăre acvatică migratoare din familia ralide care cuibărește în regiunile temperate și calde din Europa, Asia, Africa de Nord, India, Australia, Noua Zeelandă, Noua Guinee. Este comună pe lângă lacurile și iazurile de la altitudini joase, cu vegetație abundentă. În România și Republica Moldova este prezentă aproape în toate bălțile cu stuf și cu papură. Toamna migrează pentru iernare în vestul Europei și în ținuturile din jurul Mării Mediterane; populațiile din sud-estul arealului de cuibărit iernează în sudul și estul Asiei. Migrează în timpul nopții, plecă spre zonele de iernat prin septembrie, iar călătoria de întoarcere începe prin luna februarie. Este de mărimea unei rațe. Lungimea corpului este de 36-43 cm, anvergura aripilor de 65-75 cm, iar greutatea medie de 800 g. Longevitatea maximă cunoscută este de 20 ani. Are penajul de culoare cenușie-neagră, fruntea și ciocul albe, capul și gâtul negre. Picioarele sunt verzi, cu nuanțe portocalii în partea de sus; degetele și palmatura acestora cenușii. Degetele picioarelor nu au membrane interdigitale, însă sunt înzestrate cu lobi laterali, adaptate la deplasarea pe substrat moale. Sexele nu se pot diferenția (nu prezintă dimorfism sexual), însă femelele au o greutatea mai mică. Se hrănește în principal cu vegetale acvatice: frunze, muguri, vârfuri proaspete de ierburi, semințe de buruieni acvatice, mai rar cu insecte acvatice și larvele lor, moluște, peștișori, mormoloci. Înoată foarte bine și se cufundă frecvent în apă după hrană. Deși se înalță greu de pe apă, bătând pe distanțe mari apa cu picioarele, după ce ajunge în aer poate parcurge, cu ușurință, distanțe foarte mari. Un exemplar de lișiță a parcurs în timpul migrației 730 km în 48 ore. Când înoată are aceleași mișcări de ridicare ritmică a capului ca și la găinușa de baltă. Nu ține coada în sus, iar pe uscat umblă puțin gheboasă. Este o specie monogamă și extrem de teritoriala în sezonul de împerechere, fiind agresivă fața de exemplarele din propria specie sau din alte specii. Păsările care își dispută teritoriul se amenință reciproc, cu pieptul adâncit în apă și se reped una spre cealaltă cu picioarele, bătând din aripi. Cuibul și-l face în general între trestii, papură și alte plante; uneori pe suprafața apei, în crengile ce atârnă sau care sunt culcate pe apă. Cuibul format din tulpini uscate și frunze de stuf, rogoz are forma unei ulcele cuprinzătoare și este construit de femelă cu materialul adus de mascul. În apropierea cuibului mai construiește un cuib suplimentar care-i servește pentru odihnă. Ponta are loc de la mijlocul lui martie. Ouăle, în număr de 8-10, depuse zilnic, sunt netede, cu luciu slab, izabel deschis, cu pete și puncte maro-închis și negre, ele au o dimensiune medie de 53×36 mm. Adeseori au câte doua sau trei ponte pe an. Incubația ouălor durează 21-24 de zile. Clocitul începe după depunerea a 1-2 ouă și este asigurat, pe rând, de ambele sexe. Puii sunt nidifugi, fiind acoperiți cu puf cenușiu pe spate și negru pe cap la eclozare; ei au creasta golașă, roșcată, ciocul roșcat cu vârful alb, picioarele gri-negricioase. Ambii părinți îngrijesc puii; în primele 3-4 zile ei sunt acoperiți de femelă și hrăniți de mascul. La o lună puii își caută singuri hrana; la 8 săptămâni devin total independenți. Este o specie de vânat; vânare în România este permisă în perioada 1 septembrie - 28(29) februarie. Specia Fulica atra include 4 subspecii: atra, lugubris, novaeguineae și australis. În România și Republica Moldova cuibărește subspecia Fulica atra atra. Populația cuibăritoare din România este estimată pe timpul verii la 67.000-79.000 de perechi de lișițe, iar în iernile blânde în timpul pasajului la 80.000-140.000 de indivizi, care sosesc din nordul Europei și se concentrează pe litoralul românesc, în bălțile neînghețate.

Sfrânciocii (Laniidae) sunt o familie păsări cântătoare, migratoare, care cuprinde ca. 70 de specii, răspândite pe glob în zona caldă și temperată, cu excepția celor două Americi, în America de Nord sunt mai puțin răspândite, iar în America de Sud n-au fost semnalate.

Laniidaele sunt păsări de pradă îndrăznețe de talie mică (18-30 cm), cu ciocul caracteristic, mandibula superioară fiind încovoiată la vârf în formă de cârlig. Înapoia cârligului există un dinte asemănător falconidaelor, la baza ciocului au vibrize bine dezvoltate. Corpul este de o constituție robustă, tarsele sunt puternice cu degete scurte su unghii curbate. Păsările au un dimorfism sexual puțin accentuat sau inexistent. Cuiburile sunt construite migălos în formă de cupă. Femela depune ouă colorate diferit în funcție de specie. Sfrânciocii trăiesc în pâlcuri în regiuni de pădure, câmpie, tufișuri cu luminișuri. Hrana lor constă din insecte mari, broaște, șopârle și păsărele. Prada este înfiptă în prealabil în spini de arbori pentru a fi ucisă și sfâșiată mai ușor, în acest mod își fac și provizii de hrană.

În România trăiesc 4 specii (L. collurio, L. minor, L. excubitor și L. senator).

Sfrânciocul roșiatic (Lanius collurio) este o specie de sfrâncioc de talie mică. Dimorfismul sexual este mai accentuat decât la restul speciilor de sfrâncioci. Masculul are capul gri, spatele castaniu roșcat și pieptul alb cu nuanțe rozalii; banda neagră din zona ochilor, caracteristică sfrânciocilor este îngustă și se termină în zona ciocului. La femelă culorile sunt mai șterse, capul gri, maro pe spete și aripă, gri deschis cu striații fine pe laterale; banda din zona ochilor este mai redusă și de culoare maro închis. Lungimea corpului este de 16-18 cm și are o greutate medie de 23-34 g. Anvergura aripilor este cuprinsă între 24-27 cm.

Specia cuibărește în România, fiind migratoare. Sosește de obicei începând cu sfârșitul lunii aprilie / începutul lunii mai și pleacă înapoi spre locurile de iernare spre sfârșitul lunii august. Specia iernează în special în zona estică a Africii, din zona sub-sahariană, până în sudul continentului. Este cea mai abundentă și răspândită specie de sfrâncioc din România. Cuibărește în toate habitate deschise, de pajiști și pășuni cu tufăriș, sau mozaicuri agricole, de culturi care alternează cu habitate seminaturale, cu tufe izolate sau în aliniamente. Intră inclusiv în localități unde găsește habitate propice (terenuri virane de la periferie, parcuri, grădini etc.). Specie oportunist carnivoră, se hrănește în special cu insecte de talie mare (ortoptere, coleoptere, odonate etc) și vertebrate de talie mică (rozătoare, șopârle, broaște, păsări de talie mică). Toamna consumă și fructe mici (cireșe sălbatice, fructe de soc etc.).

Sfrânciocul cu frunte neagră (Lanius minor) Este o specie de sfrâncioc de talie medie. Dimorfismul sexual este redus. Ambele sexe au coloritul relativ similar: capul și spatele gri, obrajii albi, coada neagră; pieptul are o nuanță deschisă de roz; banda neagră din zona ochilor, caracteristică sfrânciocilor este lată și se continuă și pe frunte; aripile sunt negre, cu o pată albă în zona centrală. Lungimea corpului este de 19-21 cm și are o greutate medie de 41-61 g. Anvergura aripilor este cuprinsă între 32-34 cm.

Are o distribuție largă, din Europa sudică și estică, până în centrul Asiei (lipsește în jumătatea nord vestică a Europei). Pe latitudine, este răspândit din zona mediteraneană și a Asiei Mici, până în sudul Lituaniei. În România, are o răspândire largă în toată țara, din Delta Dunării până în zona dealurilor înalte subcarpatice. Specia cuibărește în România, fiind migratoare. Sosește de obicei începând cu sfârșitul lunii aprilie / începutul lunii mai și pleacă înapoi spre locurile de iernare spre sfârșitul lunii august. Specia iernează în sudul continentului African.

Specie aproape exclusiv insectivoră, consumă insecte de talie mare (în special ortoptere și coleoptere). Ocazional consumă păianjeni sau alte nevertebrate. Foarte rar consumă și micromamifere sau păsări de talie mică. Specia cuibărește semi-colonial și are nevoie de o succesiune de arbori pentru amplasarea cuiburilor. Astfel că tăierea arborilor de pe marginile drumurilor și din pajiști/pășuni reprezintă o amenințare majoră.

Sfrânciocul mare (Lanius excubitor) numit și sfrâncioc coțofănesc, sfrâncioc ghebos, sfrâncioc de iarnă, berbecel mare, lupul vrăbiilor, șoimuț, capra dracului, țăcăitoare, este o pasăre răpitoare din familia laniidelor (ordinul paseriformelor), de mărimea unei turturele sau unei mierle negre, răspândită practic în toată Europa, în Africa la nord de ecuator, în Asia, din Siberia până în China, și în America de Nord, din California și New Jersey până în Alaska. Sunt descrise mai multe subspecii, în România și Republica Moldova se întâlnesc 2 subspecii: Lanius excubitor excubitor, oaspete de iarnă și Lanius excubitor homeyeri, care este sedentară și cuibăritoare. Populația cuibăritoare din România este estimată între 15.000 și 50.000 de perechi. Preferă locurile deschise: pășunile și fânețele presărate cu arbuști și tufe, cu puncte mai înalte de pândă. Stă adesea în vârful unui copac, uneori pe o prăjină, gard, stâlp de curent sau pe o piatră mai înaltă. Este cel mai mare dintre sfrânciocii europeni. Are o lungimea de 24-25 cm și o greutate medie de circa 70 g. Longevitatea maximă observată în sălbăticie este de 8 ani. Ciocul este puternic, comprimat lateral, mandibula superioară este încovoiată mult peste cea inferioară și prevăzută înainte de vârf, de fiecare latură, cu câte un dintre bine pronunțat, iar picioarele sunt puternice și prevăzute cu gheare ascuțite și încovoiate; ciocul și picioarele au aspectul celor de la păsările răpitoare. Este cenușiu-deschis pe cap și pe spinare, alb pe obraji și pe partea ventrală. Între creștetul cenușiu și obrazul alb se observă o dungă peste ochi, neagră groasă, mărginită sus de o sprânceană albă. Coada, destul de lungă și neagră, este mărginită cu alb. Aripile rotunde sunt de asemenea negre, cu o oglindă alară albă destul de întinsă și foarte vizibilă în timpul zborului. Sexele nu se pot distinge după penaj. Se hrănește cu rozătoare, păsări de talie mai mică, insecte mari, șopârle. Prada este zărită din loc de pândă sau din zbor și prinsă după o scurtă urmărire aeriană sau cu o coborâre rapidă pe sol. O parte din hrana capturată este înfiptă în spinii plantelor sau în sârma gardurilor, pentru depozitare. Sunt păsări agresive, lovesc cu ciocul și își înfig ghearele în degetele inelatorului. Sfrânciocul este o specia monogamă și foarte teritorială. Cuibărește în arbori, la peste 1 m înălțime de la sol. Cuibul este solid, construit din crenguțe de ambele sexe. În interior este căptușit cu fire de plante, iarbă, pene și alte materiale. Ponta este depusă prin luna mai sau la începutul lunii martie, și constă din 4-7 ouă alb-cenușii sau alb-albăstruii, cu pete gălbui până la brun-roșcate sau purpurii. Depune frecvent două ponte în anii cu hrană suficientă. Ouăle sunt clocite îndeosebi de femelă, circa 15 zile. Puii părăsesc cuibul după 20 zile de la eclozare. Ei continuă să fie dependenți de hrana adusă de părinți încă 10 zile.

Sfrânciocul mare se hrănește în principal cu vertebrate mici și artropode mari. Este foarte oportun și flexibil în utilizarea diferitelor feluri de hrană, precum și în tacticele de vânătoare.

Vertebratele mici joacă un rol esențial în hrana acestui sfrâncioc, mai ales în timpul iernii, deoarece el trăiește tot timpul anului în climatul rece subartic sau temperat, unde insectele sunt rare în timpul iernii.

Sfrânciocul cu cap roșu (Lanius senator) este o specie de sfrâncioc de talie mică. Dimorfismul sexual este redus. Ambele sexe au coloritul relativ similar: creștetul maroniu-castaniu (la mascul culorile sunt mult mai intense), dungă neagră peste ochi, bărbie albă; burta este albă (la femelă cu striații laterale fine), iar spatele negru cu târtița albă; aripile sunt negre, cu pete albe în zona centrală. Lungimea corpului este de 17-19 cm și are o greutate medie de 21-29 g. Anvergura aripilor este cuprinsă între 25-27 cm.

Are o distribuție peri-Mediteraneană. Cuibărește în sudul Europei, din Portugalia până în Turcia, nordul Africii, Orientul apropiat și sudul Munților Caucaz. În România specia cuibărește în zonele cu influențe sub-mediteranene. Este răspândită în sud est (Dobrogea continentală) și sud vest (județele Gorj - Mehedinți - Caraș-Severin). Este cea mai rară și puțin răspândită specie de sfrâncioc din România.

Specia cuibărește în România, fiind migratoare. Sosește de obicei începând cu luna aprilie și pleacă înapoi spre locurile de iernare în august. Specia iernează în Africa sub-sahariană. Cuibărește în habitate deschise, mai ales de pajiști / pășuni, dar și mozaicuri agricole, cu arbori izolați și tufăriș; uneori și în livezi. Preferă pentru cuibărit habitatele clasificate ca păduri deschise (sau pajiști împădurite), în zone uscate, însorite. Specie aproape exclusiv insectivoră, consumă insecte de talie mare (în special coleoptere și ortoptere). Ocazional mai consumă și reptile de talie mică (șopârle) și foarte rar păsări mici.

Lopătarul (Platalea leucorodia) este o pasăre de baltă din familia treskiornitidelor (Threskiornithidae).

Lopătarul are penajul de culoare albă cu nuanțe gălbui portocalii pe piept și pe cap. Pe ceafă are un moț format din pene mai lungi, care, când este iritat se ridică în formă de evantai. Este o pasăre de talie mare atingând înălțimea de 80 de cm. Picioarele sunt lungi de culoare neagră, ciocul lung care este lățit la vârf, la tineret este de culoare galbenă, iar la adulți devine de culoare neagră, numai vârful ciocului rămâne galben.

Lopătarul cuibărește în regiuni de baltă, smârcuri, lunci umede, în Africa sau pe insule stâncoase. Cuibul este ascuns în stuf, dar poate fi așezat în copaci sau pe stânci în colonii lângă pescăruși care fură ouă sau pui de lopătari.

Hrana lopătarilor constă din pești, amfibii (broaște), moluște crustacei viermi, larve de insecte. Hrana este procurată prin filtrarea mâlului cu ciocul. Păsările sunt migratoare fiind răspândite pe un areal geografic larg, în Eurasia de Sud, din Spania, Frislanda până în Japonia și Africa de Nord. În Europa, doar Olanda, Spania, Austria, Ungaria și Grecia au populații considerabile.

Descriere: Lupul, a cărui denumire științifică este Canis lupus, (Linne, 1821), este inclus din punct de vedere sistematic în familia Canidae (Canide), alături de câine, vulpe, șacal și enot. Pe vremuri, lupul era prezent în întreaga emisferă nordică, adaptându-se cu succes la cele mai diferite condiții de trai. Pentru a se descurca în aceste condiții diverse, lupul a fost nevoit să învețe să vâneze cele mai diferite varietăți, fie insecte, rozătoare, sau animale mai mari, cum este elanul, bizonul sau boul moscat. Este un vânător foarte talentat, însă modul lui de trai are un impediment major: este concurentul direct al omului, și pe majoritatea zonei lui de răspândire a pierdut în această luptă inegală. Lupul este cea mai mare specie din familia câinilor (Canidae). Cele două specii de lupi sunt lupul (Canis lupus) și lupul roșu (Canis rufus). Subspeciile lupului sunt lupul arctic (C. l. arctos), lupul nord-american (C. l. lycaon), lupul de șes (C. l. campestris) și lupul obișnuit (C. l. lupus).

Lupul este răspândit în: Canada, Alaska, Europa de Est, Peninsula Scandinavă, Rusia, Orientul Apropiat, Asia Centrală și Siberia, dar densitatea lor este în general redusă pe aceste arii. Lupul are mai multe subspecii distincte, cum este lupul arctic, lupul de pădure nord-american, lupul de stepă din deșerturile Asiei Centrale și lupul comun, care trăiește și astăzi în pădurile est-europene și ale Peninsulei Scandinave. Lupul de pustiu este mai zvelt și mai deschis la culoare decât lupul european și nord-american, iar lupii polari din tundrele nordice sunt mai mari, având blană albă, mai groasă și trăiește atât de aproape de pol încât este nevoit să vâneze permanent în întuneric, însă este în siguranță față de inamicul principal, omul. Lupul roșu, care pe vremuri popula regiunea sud-estică a Statelor Unite, azi este foarte rar, exemplarele care trăiau în sălbăticie poate chiar au dispărut complet.

Disparitia: Specia inițială de lup cenușiu din Alaska a dispărut de 12.000 de ani, dar cea din prezent este o subspecie, dovedește o cercetare realizată la Universitatea din California. Cercetarea a implicat analizarea unor mostre de ADN, studierea compușilor chimici a acestora și datarea cu carbon a lupilor păstrați la Muzeul Smithsonian de Istorie Naturală. Rezultatele au fost comparate cu date de același gen obținute de la lupii care trăiesc în prezent și au scos la iveală o mare diferență, ceea ce a dus la concluzia că cele două animale sunt diferite din punct de vedere genetic.

Specia originală de lup gri din Alaska a trăit în permanență de acum 45.000 de ani, probabil chiar și de mai devreme, însă datarea cu carbon nu permite stabilirea unei perioade mai înaintate decât aceasta, până acum aproximativ 12.000 de ani, explică Blaire Van Valkenburgh, profesor de ecologie și biologie evolutivă în cadrul UCLA. Această specie nu seamănă deloc cu specia modernă de lup din nordul Americii, Europa sau Asia, a continuat el. Lupul gri de acum 12.000 de ani nu diferă foarte mult din punctul de vedere al dimensiunilor de lupul gri care trăiește în prezent în Alaska, însă avea dinți mai mari și mușchi faciali mult mai puternici, fiind în stare să ucidă chiar și un bizon.

Ei sufereau în principal din cauza problemelor cu dantura. Profesorul a studiat fracturi de dinți și la alte animale preistorice, precum și la speciile de acum de lei, tigri, leoparzi și lupi. Se pare că mamiferele străvechi de dimensiuni mari, își rupeau deseori dinții atunci când se hrăneau, în special pentru că spărgeau oasele prăzii. Animalele din zilele noastre preferă în schimb să smulgă carnea, evitând oasele.

Înainte de această cercetare, nu se știa dacă lupii gri din Alaska sau din alte zone ale globului erau descendenți direct ai lupilor gri din Pleistocen, și nici dacă această specie a fost pierdută sau numai în pragul extincției în America de Nord.

În trecut lupii au populat tot teritoriul insulelor Britanice. După bătălia de la Hastings din 1066, soldații englezi căzuți au fost lăsați pradă viermilor și lupilor pe câmpul de luptă. În secolul XVI, sub domnia reginei Maria Stuart, în Scoția a avut loc o invazie de lupi. Ultimul lup scoțian a fost omorât în 1743.

Lupii au fost exterminați din toate țările Europei Centrale și de nord în perioada secolului XIX și al doilea război mondial. Au mai rămas populații în Portugalia, Spania, Italia, Grecia și Finlanda, deși lupii au repopulat în mod natural multe părți ale Europei; recolonizând Franța, Germania, Suedia și Norvegia. Cele mai mari populații sunt întâlnite în Europa de est, România, Peninsula Balcanică și Polonia.

În România, lupul, vânat frenetic în vremea lui Ceaușescu, nu mai prezintă un areal continuu, nenumărate goluri fiind create de vânarea necontrolată. În mod natural lupul se găsește în România în Delta Dunării, în golul alpin, prezentând o mare amplitudine ecologică, datorată inteligenței sale deosebite, așa cum se întâmplă și în cazul corbului.

Folclor si mitologie: Lupul, deși nu este nici pe departe cel mai mare sau mai puternic dintre carnivorele europene, s-a impus încă din cele mai vechi timpuri. El a fost primit ca simbol de daci, de licaoni și de alte popoare antice, chiar și romanii avându-l ca semn al începuturilor lor (legenda lupoaicei ce i-a hrănit pe Romulus și Remus).

În munții din Transilvania mai trăiesc lupi în număr mare, fapt ce a dat naștere numeroaselor legende despre oameni-lupi. La români există o veche tradiție în ceea ce privește lupul, privit cu teamă și admirație. În unele zone, ca de pildă în Ținutul momârlanilor, se păstrează încă tradițiile dacice ale legăturii cu lupul. Cei care se îngrijesc de lupi sunt sub protecția Sfântului Andrei și, chiar dacă la bătrânețe trupul lor este plin de cicatrici de la mușcăturile prea tari ale unor cățelandri sau lupi, nu se cunoaște nici un caz în care să fi fost sfâșiați ori mâncați de aceste animale. Acești oameni au fost una din cele două surse ale legendelor despre omul-lup sau licantropi.

Deși circulă nenumărate legende despre oameni mâncați de lupi, nu se cunoaște nici un caz concret în care un adult să fi fost atacat și mâncat de lupi. Deși s-au înregistrat cazuri de urmărire și schițare a atacului, acesta nu a fost niciodată finalizat. Se cunosc însă cazuri în care lupii, iarna, în teritoriul lor, au încercat să mănânce sau au mâncat trupurile celor înghețați. Alte atacuri înregistrate sunt ale câte unui lup bolnav de turbare.

Aspect fizic, alimentatia si comportamentul: Este un animal robust și suplu, lung de până la aprox. 1,5 m, la care se adaugă o coadă de până la cca 0,8 m. Masa este variabilă, de obicei între 30 și 50 kg, dar depășind în unele cazuri 70 kg.

Blana este de o culoare brun-cenușie cu variații multiple. Ea se compune, de fapt, din două rânduri de peri: unul foarte des, lânos, lângă piele, de culoare gălbui-cenușie și un al doilea, mai lung, numit spic, având vârful negru. Năpârlind în general toamna în zonele temperate, lupul are o „haină” de vară, mai închisă la culoare, și alta de iarnă, mai deschisă, pentru a se putea camufla, fiind astfel mai greu zărit de pradă și putând deci să vâneze mai ușor.

Lupul este un animal digitigrad, călcând pe perinițele degetelor și având unghii neretractile - spre deosebire de râs - astfel încât acestea se văd clar în urmele lăsate pe pământ moale sau pe zăpadă.

Alimentația și dentiția sunt tipice pentru un carnivor. Deși la nevoie este și omnivor, putând supraviețui și cu fructe sau alte vegetale - consumând chiar și scoarță de copac -, lupul preferă totuși carnea. El se comportă atât ca vânător cât și ca necrofag, fiind un important factor în păstrarea echilibrului natural. Acolo unde lupii au fost exterminați, indiferent de motive, a avut loc o prăbușire a echilibrului ecologic. Acest lucru a făcut necesară reintroducerea sa în multe din țările care îl eliminaseră. Lupul mănâncă aproape orice fel de vietate, de la broaște și larve, iepuri, pârși și alte animale mici, la mistreț, cerb, măgar domestic sau colun, saigale, boi și chiar urși.

Împerecherea are loc în lunile februarie-martie, după care lupul rămâne cu lupoaica, pentru a crește puii împreună. După aceea, lupii, inclusiv cățelandrii, se adună în haite, care, mai ales în iernile grele, se pot asocia între ele. După o gestație de 62-63 zile, lupoaica fată 4-6 pui, orbi cca. 2 săptămâni, alăptați vreme de 6 săptămâni.

Performanțele fizice ale lupilor sunt cel puțin impresionante. În căutarea hranei ei pot parcurge peste 100 km într-o singură noapte. Viteza de alergare a lupului poate depăși 60 km/oră. Simțurile sale sunt extraordinare. Nu doar mirosul este deosebit de fin, dar și auzul și văzul, lupul putând vâna foarte bine atât noaptea - timpul său preferat de vânătoare - cât și ziua sau în perioadele de amurg și dimineață. Are o mare rezistență la durere și un mare curaj în luptă. Dar, mai mult decât performanțele fizice, lupul are și o inteligență deosebită. La vânătoare folosește felurite tactici, de la strategia de învăluire pe flancuri a prăzii la mânarea treptată către zone închise. De multe ori izbutește să observe și să ocolească capcanele puse pentru el. Laponii spun că "ursul are minte cât un om și putere cât șapte, iar lupul are putere cât un om și minte cât șapte".

Are nevoie de un teritoriu întins, de cca. 2400-2500 ha, de zece ori mai mult decât, de pildă, un urs.

Reproducere: La sfârșitul primăverii comportamentul lupilor din haită se schimbă. Migrarea pe întreg teritoriul este înlocuită cu vânătoarea scurtă, având punctul de plecare tabăra. Alegerea acestui loc este privilegiul femelei gestante. Aceasta de obicei este femela cu rangul cel mai înalt, perechea masculului conducător din haită (la lupi perechea de obicei rămâne până la moarte). După o perioadă de gestație de șapte săptămâni 62—65 zile se nasc de la 3 până la 10—13 pui neputincioși, orbi și încep să deschidă ochii peste 12—13 zile. În următoarele trei săptămâni, femela nu iese aproape deloc din vizuină, își alege vizuina săpată sub rădăcini sau stânci se căptușește cu frunze uscate, mușchi și păr smuls de pe burtă. Uneori se revine la același culcuș de la an la an, mai ales în regiunile unde locurile potrivite sunt rare, cum ar fi în apropierea polului. Perechea ei face rost de hrana necesară , ajutat și de ceilalți indivizi din haită, care participă atât la hrănirea femelei cât și a puilor. Aceștia acceptă și îngrijirea puilor, când lupoaica este la vânătoare. După două-trei luni puii ies deja împreună cu haita. Nu mai au nevoie de vizuină, dar rămân cu părinții încă mulți ani . În acest timp învață cum, unde și ce să vâneze, iar în final părăsesc haita proprie.Cu toate că lupii sunt foarte precauți cu puii, 60—80 % din ei mor în primul an al vieții. Femelele ajung la maturitate sexuală peste 2 ani iar masculul peste 3. Lupii trăiesc 15 ani dar actualmente se observă primele manifestări a îmbătrânirii la 10-12 ani.Lupii au capacitatea mușcăturii de cca. 1450–2100 kg presiune pe 0,1 cm pătrat. Lupul poate ajunge la vârsta de 15 - 16 ani, fiindcă a fost vânat în exces a dispărut de pe teritoriul multor țări.

Marmotele (Marmota) sunt un gen de mamifere rozătoare plantigrade galericole din familia sciuride (Sciuridae) de talie relativ mare (30-60 cm lungime și o greutate de 3-7,5 kg), cu corp greoi, membre scurte, coada ușor comprimată și acoperită de peri lungi. Au un cap masiv, urechile mici și rotunjite. Grosimea blănii lor este influențată de condițiile climatice, iar culoarea variază după specie, de la cafeniu-gălbui, la cafeniu-roșcat sau cafeniu închis pe spate și flancuri.

Marmotele sunt animale diurne, bune săpătoare, dar se pot cățăra și în arbori. Galeriile sunt săpate în soluri afânate sau printre pietre și au o structură complicată cu mai multe ieșiri, iar pe traiectul lor se găsește camera principală, mare, unde se odihnește întreaga familie. Galeria de iarnă este mai mare și mai profundă decât cea de vară. Când sunt în pericol marmotele emit șuierături puternice și se retrag în galerii. Sunt animale puțin sprintene, greoaie, cu sărituri scurte. În timpul mersului îndepărtează membrele, lăsând impresia că se clatină. Trăiesc în colonii sau sunt solitare. Hibernează în sezonul rece. Hrana este de natură vegetală, graminee, buruieni, rădăcini nu numai în stare verde, ci și uscată. Ocazional consumă și insecte. Își aleg loc pentru galerii aproape de sursa de hrană pentru ca la nevoie să se poată refugia în adăpostul său. Dușmanii cei mai mari sunt acvila de munte, vulpea și câinele ciobănesc lăsat liber. Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 2-3 ani. Se împerechează în aprilie-mai. Durata sarcinii este de 33-42 zile. Femelele nasc o singură dată pe an 2-10 (de obicei 4-5) pui golași și cu pleoapele lipite.

Genul cuprinde 14 specii răspândite în regiunile palearctice și nearctice. Se întâlnesc în Europa, Asia septentrională și centrală, Canada, Statele Unite (cu excepția părților sudice), regiunile muntoase din Alaska. În Europa marmotele trăiesc în Alpi, Pirinei, Tatra, Carpații românești. Pe verticală urcă până la altitudini de 1.600 - 3.000 m. În România viețuiește marmota alpină, în Munții Rodnei, Făgăraș și Retezat, iar în prezent își extinde continuu arealul.

Marmotele sunt apreciate atât pentru blană și carne, cât și pentru grăsimea lor, folosită în medicina tradițională pentru tratarea afecțiunilor reumatice, respiratorii, și a colicilor etc.

Specia cea mai cunoscută în Europa este marmota alpină (Marmota marmota) care trăiește în munți, în timp ce în America de Nord, e cunoscută Marmota monax, denumită în mod obișnuit în Canada francofonă siffleux („fluieraș”).

Termenul românesc marmotă este un împrumut din limbile franceză, marmotte și italiană, marmotta.

Marmotele trăiesc în colonii stabile sau solitar. Spațiul vital al familiei este de 2.000-20.000 m2, și este marcat cu secreții odorante produse de glandele jugale. Sunt foarte legate de locul de trai și nu se depărtează mult de vizuini.

Marmotele o activitate exclusiv diurnă, fiind active îndeosebi dimineața, mai puțin după-amiaza. În orele călduroase se adăpostesc în galerii. Sunt bune săpătoare, dar se pot cățăra și în arbori.

Marmotele sunt animale puțin sprintene, se deplasează greoi, cu sărituri scurte. În timpul mersului au mersul oarecum legănat, datorită faptului că își depărtează picioarele alternativ și lateral, lăsând impresia că se clatină.

Sunt animale extrem de atente, dotate cu simțuri excelente, dintre care auzul și văzul sunt pe primul loc, iar mirosul este slab. Adesea, se ridică în poziție verticală pe labele dinapoi și rămân nemișcate un timp oarecare, în care inspectează amănunțit împrejurimile. În caz de pericol scot țipete sau șuierături ascuțite și puternice, de alarmă, după care toată colonia se refugiază în galerii. În perioada împerecherii își modulează glasul, care devine asemănător unui mieunat.

Marmota are nevoie de foarte multă liniște în teren, nu suportă activitățile omenești în apropiere și cel mai mult o deranjează oile și câinii de la stânele din zonă.

Marmota hibernează 5 luni și jumătate. Toamna ea mănâncă enorm de mult pentru a-și constitui rezervele de grăsime care îi vor permite să supraviețuiască.

Marmotele alpine se hrănesc cu vegetale erbacee, semințe și mici nevertebrate (insecte, păianjeni, viermi). Ele preferă mlădițe fragede și își țin hrana cu membrele anterioare.

Marmotele au o importanță economică semnificativă: grăsimea și carnea lor sunt consumate de către oameni, iar blana lor este valoroasă. Numărul mic de indivizi al populațiilor de marmote alpine din țara noastră nu pune problema industrializării acestora.

În România trăiește o singură specie în Carpați:

Marmota marmota (Linnaeus, 1758) = Marmota alpină
În trecut în România a trăit și bobacul sau marmota de stepă (Marmota bobak)

După Bielz (1888), citat de Călinescu (1931), marmota alpină ar fi trăit până în secolul XIX și în Carpații românești, pe vârfurile înalte din Făgăraș, Retezat, și Rodnei, dar a dispărut din fauna României, la sfârșitul secolului al 19-lea. După mai multe eșecuri în reintroducerea acesteia, numai în anul 1972-1973 s-a reușit repopulare cu marmote importate din Franța și Austria în trei masive muntoase: Făgăraș și Retezat din Carpații Meridionali și Caliman din Carpații Orientali.

Mierla (Turdus merula) este o pasăre cântătoare care este răspândită în Europa, Asia, Africa de Nord, Australia și Noua Zeelandă. Ea se hrănește în special cu hrană de origine animală, dar consumă în funcție de anotimp și unele fructe și semințe vegetale. Mierla este clasificată după culoarea penajului sau după dimensiunea corpului.

Astfel se poate aminti „mierla neagră” (Turdus merula merula), la care masculul are culoarea neagră ciocul galben și ochelari (inel în jurul ochilor) portocalii, pe când femela are penajul de culoare maroniu închis, pieptul pestriț și ciocul maroniu cu baza gălbuie. Lungimea corpului este de 23,5 – 29 de cm, iar greutatea este de 60 – 149 de g..

În trecut mierla era o pasăre de pădure, însă începând cu secolul XIX prin apariția parcurilor a început să trăiască prin grădini în apropierea omului. Exemplarele de la noi sunt sedentare. În România, pot apărea în timpul iernii exemplare din regiunile muntoase carpatine sau din zonele nordice ale Europei. Populațiile care migrează ajung iarna în nordul Africii și sud-vestul Asiei.

Specia cuibărește într-un număr mare de habitate, fiind prezentă în majoritatea tipurilor de păduri, liziere, livezi, aliniamente de tufișuri, grădini și parcuri.

Specia este omnivoră și oportunistă, dieta constând în: insecte și larvele acestora, râme, melci, păianjeni, vertebrate mici (tritoni, broaște, șopârle, pui ale altor păsări, etc.), dar și fructe de: porumbar, păducel, corn, mur, măceș, soc, măr, păr și altele. În timpul perioadei de reproducere, preferă hrana de origine animală, aceasta fiind mai abundentă, iar iarna se bazează mai mult pe hrana de origine vegetală.

Specia este cunoscută pentru cântecul melancolic al masculului, care de multe ori este asociat cu venirea primăverii. Având în vedere distribuția largă a speciei în România și faptul că aceasta este sedentară, cântecul este bine cunoscut.

Minunița (Aegolius funereus) este o bufniță de talie mică, asemănătoare cu cucuveaua, din familia strigide, ordinul strigiforme, răspândită în nordul Eurasiei și a Americii de Nord, unde trăiește în păduri de conifere, dar și în cele de amestec cu foioase, a căror altitudine variază între 400 și 2.000 m. Este o specie sedentară, nemigratoare. În România este rară, populația fiind estimată între 600 și 1.000 de perechi cuibăritoare, și se întâlnește în pădurile de conifere din Carpați. Este puțin mai mare decât cucuveaua (Athene noctua) cu care se aseamănă. Lungimea corpului este de 21-28 de cm; femelă fiind mai mare decât masculul: mascul are o o greutate de 93-139 g, iar femela 132-215 g. Anvergura aripilor este de 55-58 cm la mascul și 59-62 cm la femelă. Longevitatea maximă cunoscută în natură (după datele de inelare) este de 16 ani, dar trăiește în medie 3-11 ani. Pasăre adultă are partea superioară brună cu pete albe în formă de stropi, iar cea inferioară albă cu pete brune-deschis. Ochii galbeni cu pupile negre sunt mărginiți deasupra de două sprâncene albe care îi dau o expresie facială de mirare. Discul facial este alb cu o pată neagră în fața ochilor. Capul este mare cu puncte albe. Ciocul este galben. Picioarele și partea superioară a degetelor îmbrăcate cu pene albe. Pasăre tânără este colorată aproape uniform brun-cafeniu; numai remigele și rectricele cu pete albe dungate. Sexele nu se pot diferenția. Are o asimetria considerabilă în structura craniului păsării, un factor care îi permite să localizeze prada cu mare precizie. Încă de la la sfârșitul iernii, din februarie până în mai, masculul emite un cântec dulce repetitiv de chemare și teritorial "pupupupupupupu", care poate fi auzit la peste 3 km, în condiții prielnice, mai ales în toiul nopții. Masculul și femela scot, de asemenea, țipete scurte de alarmă sau de contact mai ascuțite "cuuiu", care pot fi auzite pe tot parcursul anului. Este o specie strict nocturnă. Duce o viață destul de ascunsă; numai strigătul ei caracteristic îi trădează prezența. Minunița este solitară și vânează în special noaptea, uneori și la răsăritul sau apusul soarelui, pândindu-și prada în așteptare pe crengi. Se hrănește în special cu mamifere mici (șoareci de pădure și chițcani), mai puțin cu păsări mici și insecte mai mari. Atinge maturitatea sexuală după primul an de viață. Cuibărește în scorburi, mai ales în cuiburi vechi de ciocănitori negre sau al altor ciocănitori mari, în crăpături de maluri etc., dar și în cuiburi artificiale. În martie-iunie, femela depune 3-6 ouă albe, pe care le clocește singură, circa 25-31 de zile; ea este hrănită în tot acest timp de către mascul. Uneori, în anii cu hrană abundentă, femela depune două ponte. Puii sunt nidicoli, la eclozare cântăresc 8-9 grame, ei devin zburători la 30-36 de zile, însă sunt îngrijiți de către părinți până la 4-6 săptămâni. Minunița este un răpitor folositor, deoarece consumă cantități mari de rozătoare dăunătoare. Sunt descrise 6 subspecii, în România se întâlnește subspecia Aegolius funereus funereus.

Mistrețul (denumire științifică Sus scrofa) este un mamifer sălbatic omnivor, în general nocturn. Aria sa de răspândire cuprinde întreaga Europă, nordul Africii inclusiv Munții Atlas, mare parte din Asia, întinzându-se la sud până în Indonezia. În România populează pădurile, începând cu Delta și Lunca Dunării, până în desișurile Carpaților. Este colorat negru - cafeniu. Scoate sunete foarte asemănătoare celor ale porcilor domestici. Colindă în turmă pădurile și culturile agricole de la marginea acestora. Produce stricăciuni în special în lanurile de porumb și cartofi. Scroafa fată 4-6 purcei, pe care hrănește cu lapte. Este vânat pentru trofeu și pentru carne. Poate ataca omul, de aceea întâlnirea cu aceste animale trebuie evitată. Dentiția este adaptată modului de hrănire și e formată din incisivi, canini și măsele. Trunchiul său este puternic, îndesat, turtit lateral, mai rotunjit la umeri și mai lat la șale. Râtul lung se termină cu un disc mobil, susținut de un os cu care poate săpa și pământul tare.

Mistrețul este un mamifer artiodactil de circa 1,5 m lungime, 1 m înălțime și 200 kg greutate, cu capul mare, caninii lungi și tăioși, păr aspru, de culoare sură-neagră. Trăiește în păduri. Este strămoșul porcului domestic.

În anul 2009, Europa se confrunta cu o creștere explozivă a numărului de mistreți, ca rezultat al încălzirii globale și al cultivării pe scară largă a porumbului și rapiței pentru biocombustibili.

Muflonul european, numit și oaie sălbatică (Ovis ammon musimon, Pallas, 1811), este strămoșul oii domestice. Are lungimea corpului de 1,1-1,3 m, coada de 3–6 cm și înălțimea la greabăn de 60–80 cm. Greutatea poate atinge 50 kg. Poate face salturi de 2 metri inaltime si 3–4 m lungime

Aspectul general al muflonului este asemănător cu al berbecului. Mai ales masculul are coarne inelate, puternice și răsucite. Acestea cresc în spirală odată cu vârsta animalului, putând ajunge la 90 cm. Femelele poartă uneori și ele coarne, mai mici, de până la 10–12 cm. Copita este la fel cu cea a oii domestice.

Muflonul a trăit în România în trecut, dispărând într-o perioadă nedeterminată precis din Evul mediu. În secolul XX a fost reintrodus, după mai multe încercări de aclimatizare, în primul rând în Dobrogea, centrul Munteniei, județul Argeș, județul Alba. S-a dezvoltat bine, deși nu atât de rapid pe cât ar fi dorit cei care s-au ocupat de introducerea lor. S-a acomodat în special în pădurile din zonele de dealuri joase și coline, precum și în pădurile de câmpie cu umiditate relativ crescută, spre deosebire de arealul originar, stâncos și destul de arid. Cu toate acestea evită și zonele cu prea multă apă și nu înoată decât în cazuri cu totul excepționale. Este predispus, ca și oaia domestică, la gălbează.

Muflonul are simțuri foarte bune, precum și o agerime și sprinteneală surprinzătoare pentru cei ce se lasă înșelați de înfățișarea sa aparent greoaie.

Păscutul și adăpatul se desfășoară seara și noaptea.

Împerecherea are loc în octombrie-noiembrie, iar după cca. 22 săptămâni oaia sălbatică se retrage singură, în locuri ascunse și fată unul sau, mai rar, doi miei. După câteva zile revine cu mielul la cârd.

Hrana muflonului este vegetală, constând din ierburi de pădure, lăstari, frunze etc. Uneori intră și în culturi, dacă acestea sunt prea aproape de arealul său.

Printre dușmanii naturali ai muflonului se numără câinii hoinari, râsul, lupul, ursul, iar pentru miei și acvila, zăganul și alți vulturi, vulpea, șacalul și pisica sălbatică.

Nagâțul (Vanellus vanellus) este o pasăre migratoare din familia Charadriidae. Este o pasăre reprezentativă pentru regiunile de câmpie și de pășune din Europa Africa de Nord și Asia. Mai demult, ouăle păsărilor puteau fi găsite pe listele de bucate, fiind adevărate delicatese, dar azi culegerea lor în Europa este interzisă.

În România păsările cuibăresc frecvent pe lângă regiuni de baltă. Ele preferă regiunile joase, deschise, de câmpie și smârcuri. Sunt păsări monogame. Teritoriul cuibului este apărat cu înverșunare de mascul. Ponta este depusă în lunile aprilie, mai fiind alcătuită din 3 - 4 ouă verzui cu puncte întunecate. Clocesc ambii părinți, iar puii eclozează la circa 26 - 27 de zile. Iarna păsările migrează spre Asia de Sud și spre bazinul mediteran.

Nagâțul este de mărimea unui porumbel (28 – 31 cm), cu coloritul penajului aripilor și spatelui negru-verzui, iar creștetul și gușa sunt negre. Penele de pe cap formează un moț arcuit în sus. Partea laterală a capului cu abdomenul sunt albe. Nu există un dimorfism sexual la nagâț. Sunt bune zburătoare, pasărea având 70 - 80 cm cu aripile deschise.

Era o pasăre extrem de detestată în Evul Mediu. Atunci când românii se ascundeau în mlaștini de teama năvălitorilor tătari, nagâțul îi semnala, zburând în jurul lor și făcând zgomot. Se mai numește și câine-tătărăsc din această cauză. În germană, nagâțul se numește Kiebitz ; termenul chibiț vine de la comportamentul insuportabil al acestei păsări pe care l-am amintit mai devreme.

Hrana păsărilor constă din insecte, larve, viermi, și alte nevertebrate mici ce trăiesc pe câmpie, iar hrană vegetală ca de exemplu semințe, o consumă în cantități mai mici. Nagâțul este activ atât ziua cât și noaptea.

Nevăstuica (Mustela nivalis) este o specie de animale carnivore din genul Mustela, familia Mustelidae. Nevăstuica este cel mai mic mamifer carnivor și este nativă din Eurasia, America de Nord și Africa de nord.

Caracteristica morfologică a nevăstuicii este corpul lung și suplu, cu picioare scurte în raport cu lungimea trupului. Corpul este acoperit pe partea dorsală de o blană de culoare brună, iar ventral de culoare albă gălbuie. La unele specii se schimbă culoarea blănii în funcție de anotimp. Nevăstuica este foarte asemănătoare cu hermelina, însă este de dimensiuni mai mici.

Nevăstuicile trăiesc în general solitar, și sunt active mai ales noaptea. Ele sunt animale foarte agile, iuți și agresive, și vânează animale care pot să-i depășească mărimea corporală. Printre animalele vânate se numără mamifere mici, păsări, rozătoare (frecvent iepuri) etc.

Nurca europeană, Mustela lutreola este un animal din familia Mustelidae ce trăiște în unele regiuni din Spania, Franța, România, Ucraina, Estonia și Rusia. În trecut trăia în regiuni din întreaga Europă. Este similară la înfățișare cu nurca americană.

Nurca europeană este o specie în pericol de dispariție. Această nurcă, în pericol, este crescută în captivitate pentru a fi eliberată în natură.

Nurca europeană are blana în totalitate maro, cu excepția buzelor. Se hrănește cu viețuitoare acvatice (broaște, pești şi raci, la sol şi în apă), dar și cu păsări și mamifere mici.

Lungimea: 30 – 40 cm. Coada: 12 – 19 cm. Greutatea: 500 – 800 g.

Nurca americană sau vizonul (Neovison vison, sin. Mustela vison) este un animal carnivor din familia Mustelidae. Este originară din America de Nord, dar a fost introdusă în Europa, Asia și Siberia. În Europa ca urmare a evadărilor din crescătoriile din Europa s-a extins în habitatele naturale din Islanda, Irlanda, Anglia, Norvegia, Suedia și Finlanda, apoi în Germania, Ucraina și în România, precum și în mai multe zone împădurite, și străbătute de cursuri de apă, din Rusia.

Are o lungime de aproximativ 50 cm și o greutate de 900 g. Se hrănește cu rozătoare, crustacee, pești, amfibieni și păsări. Au fost cazuri în care au atacat cormorani și pescăruși.

Pasărea ogorului (Burhinus oedicnemus) este o pasăre migratoare din familia burhinidelor (Burhinidae), ordinul caradriiformelor (Charadriiformes) răspândită în regiunile nisipoase și pietroase din vestul și estul Europei, sud-vestul Asiei, nordul Africii, cu o talie de 35 cm, spatele cafeniu cu dungulițe întunecate, remigele negricioase, partea inferioară roșiatică, spre abdomen albicioasă, ciocul galben cu vârful brun, picioarele verzi-gălbui. Cuibul și-l face pe pământ, în formă de covată plană. Se hrănește cu nevertebrate (moluște, râme, insecte, larve), rareori cu mici rozătoare, broaște, unele vegetale. Iernează în Africa tropicală și în sudul Peninsulei Arabice. În România cuibărește în regiunile aride din Dobrogea, grindurile nisipoase din Delta Dunării și în unele zone din sudul țării; pleacă în sezonul rece.

Pelicanul (Pelecanus) face parte din familia păsărilor acvatice Pelecanidae care cuprinde 8 specii. Sunt păsări mari, răspândite în regiunile temperate și tropicale.

Pelicanul, excelent zburător și bun înotător, are un corp îndesat, un cioc lung, cu o pungă de o culoare de galben cu nuanțe de portocaliu sub el, ce se poate dilata. Pelicanii nu se pot scufunda, dar pescuiesc împreună, încercuind peștii sau broaștele și aruncându-și simultan capetele în apă cu ciocurile larg deschise, la adâncime mică. Se folosesc atunci de pungile lor ca de o plasă. Se hrănesc mai ales cu pești bolnavi sau izolați în bălți pe cale de desecare, fiind considerați ca adevărați „sanitari piscicoli”. În caz de penurie de pește, li se poate întâmpla să atace cuiburile altor păsări sau mai adesea depozitele de gunoaie omenești. Fiind păsări migratoare, sosesc în România între martie și mai, apoi pleacă în septembrie-octombrie, spre Delta Nilului, regiunea Golfului Persic sau coastele Asiei.

În România trăiesc în delta Dunării, singurul loc din țară în care clocesc, două specii de pelicani :

• Pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus) și
• Pelicanul creț (Pelecanus crispus),

reprezentând 2-3 colonii de pelicani cu efective de maximum 2 000-3 000 de indivizi.

Pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus) este o pasăre mare, migratoare, ihtiofagă, cu penaj alb, marginea aripilor neagră și cu un cioc lung și încovoiat la vârf și un sac (pungă) de piele galbenă și elastică sub maxilarul inferior în care adună peștii cu care se hrănește; este bun înotător și zboară cu ușurință pe distanțe lungi; trăiește în colonii în stufăriș din sud-estul Europei (majoritatea în Delta Dunării) până în estul Mongoliei și Africa. Este o specie rară, ocrotită la nivel internațional, fiind inclusă în Cartea Roșie și o specie-simbol pentru Delta Dunării.

Este o specie acvatică masivă, ce pare complet albă atunci când e așezată pe sol. În zbor se distinge ușor culoarea neagră de pe partea inferioară a aripilor. Adulții au o lungime a corpului cuprinsă între 160-180 cm și o greutate de 8000-10000 g. Anvergura aripilor este cuprinsă între 270-320 cm. Adulții au înfățișare similară. Se hrănesc cu pește în ape cu adâncime redusă (1,5-2,5 m) deoarece nu se pot scufunda într-un mod asemănător cormoranilor. Haina „completă adultă„ este vizibilă din al patrulea an, când devine matur, iar penajul se colorează încă din luna aprilie într-un „roz somon frumos„. Din luna iulie începe să năpârlească și culoarea roz-roșiatică se pierde. Este considerată specia națională a României fără a exista însă un act normativ.

Apare în sud-estul Europei și cuibărește în colonii, uneori împreună cu ruda sa, pelicanul creț. În Rezervația Biosferei Delta Dunării, într-o zonă izolată și inaccesibilă din partea de nord a acesteia (Lacul Hrecisca) se află cea mai mare colonie de pelican comun din Europa. Pelicanii comuni sunt păsări care trăiesc în grupuri mari. Se hrănesc împreună și organizează „adevărate goane în cerc„ în care pelicanii așezați roată împing peștele în centrul cercului prin bătăi repetate ale aripilor, asemeni unei plase vii și mișcătoare, după care îl pescuiesc. De asemenea organizează și „goane cu flancuri larg desfăcute„, iar peștii sunt împinși în apropierea unui mal de unde sunt pescuiți în apa mică. Adesea, în special în ape mai adânci, se asociază cu cormoranii pentru a dirija și prinde peștele. Este remacabilă ușurința cu care această pasăre mare plutește în aer în cercuri largi, folosind curenții ascensionali. Cartierele de iernare sunt localizate în Israel și pe coastele Africii. E o specie longevivă, putând trăi până la 30 de ani.

Populația europeană a pelicanului comun este estimată la un efectiv de până la 5100 de perechi. Rezervația Biosferei Delta Dunării este locul tradițional de cuibărit pentru pelicanul comun (până la 4000 de perechi).

Se reîntorc din cartierele de iernare în a doua parte a lunii martie. Cuibăresc în colonii mari unde cuiburile sunt alăturate, construite simplu (adâncituri căptușite cu plante) și depun 1-2 ouă, deși uneori se întâmplă să fie depuse și trei ouă. Dimensiunile medii ale ouălor sunt de 95,2 x 60,2 mm. Incubația durează 32-36 de zile și ouăle sunt clocite de către ambii parteneri. Puii abia ieșiți din ouă sunt golași în primele zile și primesc hrana de la adulți prin regurgitare și aproape digerată. Puii rămân în cuib și sunt hrăniți de părinți timp de nouă săptamâni, până devin zburători.

Pelicanul (Pelecanus) face parte din familia păsărilor acvatice Pelecanidae care cuprinde 8 specii. Sunt păsări mari, răspândite în regiunile temperate și tropicale.

Pelicanul, excelent zburător și bun înotător, are un corp îndesat, un cioc lung, cu o pungă de o culoare de galben cu nuanțe de portocaliu sub el, ce se poate dilata. Pelicanii nu se pot scufunda, dar pescuiesc împreună, încercuind peștii sau broaștele și aruncându-și simultan capetele în apă cu ciocurile larg deschise, la adâncime mică. Se folosesc atunci de pungile lor ca de o plasă. Se hrănesc mai ales cu pești bolnavi sau izolați în bălți pe cale de desecare, fiind considerați ca adevărați „sanitari piscicoli”. În caz de penurie de pește, li se poate întâmpla să atace cuiburile altor păsări sau mai adesea depozitele de gunoaie omenești. Fiind păsări migratoare, sosesc în România între martie și mai, apoi pleacă în septembrie-octombrie, spre Delta Nilului, regiunea Golfului Persic sau coastele Asiei.

În România trăiesc în delta Dunării, singurul loc din țară în care clocesc, două specii de pelicani :

• Pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus) și
• Pelicanul creț (Pelecanus crispus),

reprezentând 2-3 colonii de pelicani cu efective de maximum 2 000-3 000 de indivizi.

Pelicanul creț (Pelecanus crispus) este ruda apropiată a pelicanului comun. Este doar cu puțin mai mare decât ruda sa și atinge o greutate de 10000-12000 g. Penajul este alb suriu. În penaj nupțial, pe cap apare un moț de pene buclate și moi, care la păsările foarte bătrâne atinge o lungime de 14-16 cm, iar gușa se colorează intens în roșu coral. Se hrănește în mod similar cu pelicanul comun. Năpârlește în iulie-octombrie.

Populația sa este distribuită în sud-estul Europei, în special în Grecia, România și Rusia. În România cuibărește în Delta Dunării alături de pelicanul comun, dar și izolat, în colonii mici de câteva zeci de perechi, în zona sudică a Deltei Dunării și complexul lagunar Razim-Sinoe. Cel puțin o parte din exemplarele acestei specii iernează pe culoarul inferior al Dunării, însă Grecia și Turcia reprezintă cartierele de iernare cele mai importante. E mai prudent și mai sperios decât ruda sa.

Populația europeană a speciei este estimată la un efectiv de până la 2000 de perechi cuibăritoare. Din cauza efectivelor reduse și a degradării continue a condițiilor de cuibărit, această specie este considerată amenințată. Alături de pelicanul comun reprezintă speciile simbol ale Deltei Dunării.

Se reîntorc din cartierele de iernare mai devreme decât pelicanii comuni, la începutul lui martie. Cuibul este mai elaborat, alcătuit din rizomi de stuf și alte resturi vegetale. Cuibăritul se desfășoară în mod similar celeilalte specii, în lunile martie-aprilie. Femela depune 2-4 ouă a căror perioadă de incubație durează circa 31 de zile. Puii sunt gata de zbor după 75-85 zile și ating maturitatea sexuală la 3-4 ani.

Pisica sălbatică (Felis silvestris), numită și mâță sălbatică, mârtan sălbatic sau cotoi sălbatic, este o felină mică, nativă Europei, părții vestice a Asiei și Africii. Specia este carnivoră și se hrănește cu mamifere mici precum rozătoare, pasări și alte animale de mărime asemănatoare. Se disting câteva subspecii răspândite în regiuni diferite. Pisica de casă (Felis silvestris catus) este inclusă în aceeași specie. Toate pisicile domestice provin din subspecia nord-africană - pisica sălbatică africană (Felis silverstris lybica).

În ambianța sa nativă, pisica sălbatică poate să se obșinuiască ușor cu arii de râspandire diverse: savană, stepă și pădure. Indivizii sălbatici sunt cenușii sau bruni și au dungi negre. Pot să ajungă 45–80 cm de lungime, coada de 25–40 cm și masa de 3–8 kg. Subspeciile africane sunt în general mai mici și au culori mai deschise.

Pisica sălbatică a fost, datorită aspectului și dimensiunilor ei, mai puțin râvnită și vânată decât râsul. Ca urmare, astăzi se întâlnește din Delta Dunării până în munți, pe teritorii mult mai largi decât râsul. Ea preferă pădurile liniștite, cât mai întinse, cu mulți arbori bătrâni și/sau hățișuri.

Ca și râsul, este un animal singuratic, dar în perioada împerecherii poate fi întâlnită și în grupuri. Pisica sălbatică se împerechează în februarie-martie, iar după o gestație de circa 70 zile, femela naște 2-4 pui. Aceștia sunt orbi timp de 10-12 zile. După numai o lună, puii sunt capabili să își urmeze mama la vânătoare. De la aproximativ 3 luni pot vâna singuri. O caracteristică a împerecherii la pisica sălbatică este glanda perianală, de secreție externă, ce secretă un lichid cu miros de valeriană, folosit pentru marcarea teritoriului, dar și pentru atragerea partenerului. După unele ipoteze mirosul acesta provoacă reacția de vânare necontrolată din partea râsului.

Cele mai dezvoltate simțuri sunt auzul și mirosul. Ca animal nocturn și de amurg, are ochii bine adaptați la văzul de noapte, dar departe de performanțele râsului. Tacticile de vânătoare sunt asemănătoare cu ale pisicii de casă. Dacă este nevoită, poate înota, dar în general evită apa.

Nu urmărește niciodată prada care îi scapă.

Porumbelul de scorbura (Columba oenas) cu o talie de 33cm, îşi face cuibul în scorburi de copaci şi chiar în găurile din pereții calcaroşi ai râurilor sau folosesc cuiburile de coțofană. La noi este pasăre de vară. Are penajul cenuşiu, cu reflexe metalice verzui, iar în regiunea gâtului violete, avînd şi cîteva pete negre pe aripi. Depune 2—3 ponte pe vară, în păduri de şes şi deal. Cele două ouă albe, aproape sferice, sunt clocite cu rândul de ambii părinți, circa 17—18 zile, după care puii nidicoli mai sunt acoperiți încă 10—12 zile. Toamna migrează spre sudul şi estul Europei, în schimb, în iernile blînde, se pot observa unele exemplare ale populațiilor nordice. Alte locuri de iernat sunt în nord-vestul Africii şi sud-vestul Asiei.

Columba palumbus este o pasăre din familia Columbidae (porumbei).

Columba palumbus este cea mai mare dintre speciile de porumbei întâlnite în Europa Centrală, fiind întâlnită atât în zone împădurite cât și în orașe - în parcuri și chiar în perimetrele locuite unde există zone cu vegetație lemnoasă.

Se deosebește de porumbelul de casă prin două trăsături caracteristice: benzile albe de pe aripi, care pot fi observate mai ales în zbor, și dungile albe din zona gâtului (în părțile laterale). În poziție statică, la marginea inferioară a aripii este vizibilă o dungă albă, de circa 1 cm, bordată de una mai subțire, de culoare închisă. Rectricele (penele mari ale cozii) prezintă la capătul terminal o bandă închisă la culoare, care poate fi observată atât în zbor cât și la observarea frontală și de jos, când este așezat în copac.

Cântecul său este asemănător cu al guguștiucului (Streptopelia decaocto), și poate fi ușor recunoscut.

Iarna nu ezită să se hrănească în jurul hrănitoarelor pentru păsărele, cu semințele și resturile căzute. Trăiesc în perechi.

Potârnichea sau potârnichea cenușie (Perdix perdix) este o pasăre sedentară din familia fazianidelor (Phasianidae) ordinul galiformelor (Galliformes), răspândită în terenurile agricole din câmpie și de pe coline în Europa și Asia, cu o talie de 30 cm, de culoare cafeniu-deschis, cu gâtul și gușa cenușii, abdomenul alburiu, și o pată brună-ruginie în formă de potcoavă pe piept. Se hrănește cu plante (semințe, cereale, vegetale, fructe, frunze verzi, ierburi) și nevertebrate (insecte, larve, râme, melci). Cuibul și-l face pe pământ, ascuns în iarbă sau sub tufișuri. În România se găsește în regiunile joase, în câmpie, culturi de cereale, mai rar în golurile alpine ale Carpaților. Lungimea corpului este de 29-31 cm, iar anvergura aripilor este de 40-50 cm, cu o masă corporală de 300-450 g. Longevitatea maximă atinsă în sălbăticie este de 10-11 ani.

Sezonul de cuibărit începe în lunile aprilie-mai și durează până în lunile septembrie-octombrie ale anului. Cuibul este amenajat la nivelul solului în adâncituri sau la baza vegetației dense, femela căptușindu-l cu puf și fire de iarbă sau crenguțe. În cazul în care cuibul sau ouăle sunt distruse femela poate depune o nouă pontă, dar în mod firesc specia are o singură generație de pui pe an. La sfârșitul sezonului de cuibărit, atât femelele cât și masculii se grupează în stoluri de până la 10-15 indivizi. Hrana este în mare parte vegetală, constând în semințe și cereale pe care le culege din terenurile agricole în urma treieratului, dar în sezonul de cuibărit consumă și insecte, moluște sau alte nevertebrate. Păsările devin active pentru reproducere din al doilea an de viață.

Femelele depun 14-16 ouă în lunile martie-aprilie, incubația fiind de 18-21 zile. Puii dezvoltă penajul de juvenili la aproximativ 40-55 zile de la eclozare, dar încep să se hrănească singuri la 10-14 zile de la eclozare. Masculul revine la cuib unde se îngrijește de pui împreună cu femela abia după eclozarea puilor, rămânând cu aceștia până când puii încep să se hrănească singuri. Perechile au o singură pontă pe an.

Prepelița (Coturnix coturnix) este o pasăre ca. de mărimea unui sturz, fiind cele mai mici și singura specie din ordinul „Galliformes” care sunt păsări migratoare în România. Ele sunt răspândite Europa Centrală, fiind păsări sperioase care se pot vedea ca potârnichile destul de rar, efectivul lor a scăzut considerabil în ultimii anii, cauza fiind vânarea lor excesivă și reducerea habitatului printr-o agricultură extensivă.

Prepelița este o pasăre migratoare de câmpie din ordinul galiformelor, de circa 18 cm lungime, de culoare brună, cu dungi pe spate (Coturnix coturnix). Vânat apreciat pentru carnea gustoasă; pitpalac. O varietate domestică (prepelița japoneză) este crescută pentru carne și îndeosebi pentru ouă, prescrise în alimentația dietetică.

Prepelița trăiește în general în ținuturile cultivate din regiunile de deal și de câmpie. Coloritul corpului este brun-cafeniu cu striuri longitudinale de culoare deschisă și întunecată. Masculul are sub bărbie o pată de culoare cafenie închisă. Prepelița credește de regulă două generații de pui într-un an, cuibul este o gropiță în sol căptușită de femelă și ascunsă în ierburi care sunt aplecate de pasăre în boltă deasupra cuibului. Femela depune între lunile mai și august cca. 8 - 15 ouă de culoare gălbuie punctate cu brun pe care le clocește femela singură. Puii eclozează la 18 - 19 zile. Toamna păsările migrează spre sud în Africa de Nord, Africa Centrală și Asia de Sud Vest unde iernează. Unele specii din Scandinavia iernează în regiunile din Europa de Sud.

Prigoria (Merops apiaster) este o pasăre migratoare, zveltă, din familia meropidelor (Meropidae), ordinul coraciiformelor (Coraciiformes) răspândită în mare parte a Europei, nordul Africii, de mărimea unei turturele, viu colorată cu capul și spatele cafenii, bărbia galbenă, pieptul albastru, coada verde, aripile galben, cafeniu și verde, cu ciocul lung, subțire, ascuțit și ușor curbat în jos și cu coada lungă și ascuțită, care trăiește prin malurile lutoase ale unor ape și se hrănește în zbor mai ales cu viespi și cu albine. În România este oaspete de vară (mai-august). Iernează în Sudul Africii.

Denumirile populare sugerează că prigoriile mănâncă numai albine sau viespi. În realitate, impactul lor asupra populațiilor de albine este însă mic. Mănâncă mai puțin de 1% din albinele lucrătorilor în zonele în care trăiesc. Meniul acestor păsări este mult mai extins. Ghidurile de păsări descriu modul de hrănire al acestor păsări ca fiind specializate în capturarea insectelor în zbor, preferabil Hymenoptera, care reprezintă între 69.4% și 82% din meniul acestor păsări. Hymenoptera este denumirea științifică comună a albinelor, viespilor, furnicilor și la nivel global acoperă peste 150.000 de specii. Cercetările au evidențiat și faptul că aceste păsări selectează speciile pe baza dimensiunii acestora, preferă insectele mai mari, implicit cu valoare nutrițională mai mare, în special în perioada de hrănire a puilor.

Conflictul dintre apicultori și prigorii datează de secole, datorită consumului de albine și implicit pagubelor aduse stupinelor. Preferințele alimentare ale prigoriilor nu au fost niciodată pe placul apicultorilor care deseori iau măsuri radicale pentru eliminarea prigoriilor din apropierea stupinelor, deși prigoria este o specie protejată în România și la nivelul Uniunii Europene.

Ornitologii susțin că prigoriile consumă cantități mari de albine melifere numai în cazul în care stupina este înființată în apropierea unei colonii de prigorii din simplul motiv că sunt mai abundente decât alte insecte. De asemenea, observațiile lor arată că prigoriile nu zboară în mod intenționat în stupine, ele se hrănesc cu insectele capturate pe pășunile, pajiștile aflate din jurul coloniei. Observațiile cercetătorilor și ale apicultorilor din țară au mai arătat că aceste păsări intră în stupine numai în perioade reci și ploioase, când albinele nu părăsesc stupul și probabil și celelalte insecte sunt mai greu detectabile, ocazie cu care se ospătează cu albinele aflate pe scândura de zbor a stupului.

Prigoriile mai sunt acuzate de către apicultori și pentru inactivitatea albinelor muncitoare care ar rămâne în interiorul stupilor în cea mai mare parte a zilei, în loc să caute hrană. Cu toate acestea, un studiu efectuat în padurea de eucalipt din regiunea Alalous, la 80 km (50 mi) est de Tripoli, Libia, a demonstrat ștințific că prigoriile nu au fost principalul obstacol în calea hrănirii albinelor, ci dimpotrivă, în unele cazuri, rata de hrănire a fost mai mare în prezența păsărilor.

Apicultorii pot evita cu ușurință neplăcerile pricinuite de aceste păsări dacă nu își amplasează stupinele în apropierea coloniilor de prigorii și prin închiderea stupilor în perioadele reci și ploioase, dacă observă aglomerarea prigoriilor în zona stupinelor.

Râșii sau lincșii (Lynx) sunt un grup al celor patru specii de feline sălbatice de mărime medie. Toate sunt considerate ca făcând parte din genul Lynx, dar unele autorități le clasifică să facă parte din genul Felis, căruia îi aparține pisica sălbatică și pisica de casă. Caracalul, numit uneori râsul african sau râsul persian, este considerat ca făcând parte din genul Felis.

Din toate patru speciile de lincși, doar râsul iberic (L. pardinus) a fost evaluat la lista roșie a IUCN ca specie amenințată critic. Celelalte, în ciuda faptului că au fost vânate în mod necontrolat în secolele XIX și XX, rămân să fie în afara oricărui pericol de dispariție la nivelul mondial, fiind totuși amenințate în unele țări.

Cuvântul râs este de origine slavă; cuvântul linx este un împrumut mai recent din franceză, are origine în limba latină și este derivat din denumirea științifică lynx.

Statutul în care se găsesc toate speciile de lincși este foarte variat. Râsul carpatin, râsul roșu și râsul canadian sunt prezentate de populații destul de mari pentru a asigura continuitatea speciei. Râsul iberic este pe cale de dispariție, doar 84-143 lincși de această specie mai trăind în Spania. Prezența râșilor în Portugalia este incertă.

Râșii carpatini trăiesc în multe arii ale Europei și Asiei, ceea ce a rezultat în a doua denumire a lor – râșii eurasiatici. Toată populația din această specie este estimată la 55.000 de indivizi, din care majoritatea trăiește în Rusia. În țările Europei Centrale, de-a lungul Carpaților, există o populație mare, dar amenințată, izolată și nestabilă a acestor feline. În afară Rusiei, cea mai mare populație a lincșilor se găsește în România, numărul indivizilor atingând 2.050 în 2001. Încercări de a reintroduce râsul au avut loc în Slovenia și Elveția.

Râșii au mărimea asemănătoare cu cea a câinelui. Au între 70 și 150 cm lungime, cu coadă relativ scurtă — de 5–25 cm. Vârful cozii la toate speciile este de obicei negru, iar în vârful urechilor sunt smocurile de peri negri, ceea ce deosebește lincșii de alte felide. Culoarea perilor este diversificată și depinzând de specia și condițiile climatice, variază între castaniu și bej sau chiar alb. De asemenea, toți râșii au perii albi la piept, pântece și partea interioară a gambelor. Greutățile maxime raportate se găsesc între 50 kg și 58 kg, dar în mod normal reprezentanții niciunei specii nu depășesc greutatea de 30 kg. Ca toate felinele, râșii au gheare ascuțite și retractile care ajung lungimea de 4–6 cm. Lincșii trăiesc aproximativ 20 ani.

Cei mai mari sunt lincșii carpatini, având 80–150 cm lungime și o greutate de 18–30 kg. Urmează cei iberici, cu 85–120 cm și 13–25 kg și ambele specii americane care au aceleași valori de lungime (70–120 cm) și de greutate (9–15 kg).

Râșii mici sunt uneori confundați cu pisicile sălbatice în ciuda faptului că sunt genuri separate.

Toate speciile de lincși sunt carnivore, prădătoare și teritoriale, iar arealul lor ocupă de la 100 la aproxmativ 2.000 km², însă speciile europene au teritoriul limitat din cauza activității umane. Se pot găsi mai ales în păduri din regiuni muntoase, dificil accesibile, bogate în vânatul potențial. Râșii sunt capabili să se cațăre dar de obicei vânează la nivelul pământului. Râșii nu acceptă vulpile și pisicile sălbatice în compania lor și le îndepărtează, reprezentând comportamentul ostil față de ele.

Prada lor tipică constă în diverse animale forestiere și cele care trăiesc în câmpuri, cum ar fi șoareci, iepuri, cerbi, saigale, coluni și diverse specii ale păsărilor. Uneori consumă și animalele domesticite, cum ar fi găini, rațe, gâște, curcani, oi ș.a.m.d., atacând chiar câini când se simte primejduit. La nevoie este necrofag, deși în mod obișnuit îngroapă prada pe care nu a putut-o mânca.

Râșii se mișcă repede și fără zgomot, ceea ce le permite să atace prada pe neașteptate. Pot și sări la o distanță de 4-6 metri în orice direcție. Auzul și mirosul lincșilor sunt foarte dezvoltate. De asemenea, ca majoritatea pisicilor, râșii pot vedea bine seara și noaptea.

Toate speciile râșilor se împerechează în timpul primăverii timpurii, în martie și aprilie. Fiindcă sunt animale solitare, împerecherea nu are loc la fiecare an. Ciclul estral la femelele durează 10-15 zile, iar sarcina — 65-90 de zile, depinzând de specie, după care se nasc 2-4 pui, orbi pentru două aproximativ săptămâni. Alăptarea durează relativ mult, până la șase luni. Puii se despart de mamă când au doi ani de vârstă, cu scopul de a se pregăti pentru prima împerechere.

Rața este numele atribuit unei varietăți de specii din familia Anatidae. Sunt păsări de apă, mai mici decât rudele lor, lebedele și gâștele și pot fi găsite atât în apa dulce cât și în cea sărată. Există numeroase specii, majoritatea fiind migratoare.

Majoritatea rațelor au un cioc lung și lat, folosit la săpat. Rațele au un meniu divers; pot consuma ierburi, plante acvatice, pești, insecte, amfibieni mici, viermi și moluște mici.

Rațele scufundătoare (Aythyinae) și rațele marine se hrănesc sub apă. Pentru a se scufunda mai ușor, ele sunt mai grele decât celelalte rase de rațe, chiar dacă le este mai dificil să zboare. Rațele din subfamilia Anatinae (rasă care cuprinde și rața de curte) se hrănesc la suprafața deși pot prinde și alte vietăți subacvatice, atâta timp cât pot ajunge cu gâtul la ele, fără să se scufunde complet.

Rațele sălbatice sunt adesea vânate pentru mâncare sau pentru sport, prin împușcare.

Rața cârâitoare (Anas querquedula) este o pasăre anzeriformă din familia anatidelor (Anatidae) răspândită în regiunile cu lacuri și iazuri ale Europei și Asiei occidentale, cu o mărime de 34–41 cm (aproape cât porumbelul) și o greutate de 290-480 g, de culoare cenușie, cu capul cafeniu cu o dungă albă spre ceafă la masculi, cafeniu la femele; ciocul puțin lat, verzui-negricios la masculi, cenușiu-verzui la femele și picioarele brun-cenușii. Masculii sunt mai mari decât femelele. Se hrănește de obicei cu vegetale: semințe, grăunțe, cereale, ierburi etc.; destul de des și cu lipitori. Își face cuibul pe sol în ierburi, în apropierea apelor, în stufăriș; cuibul este o adâncitură cu ceva plante, puf și câteva pene. Ponta este depusă de la mijlocul lui aprilie până la începutul lui mai. Ouăle, în număr de 8-10, sunt de culoarea smântânii până la brun-ruginii. Incubația durează 21-23 de zile. Clocitul începe o dată cu depunerea ultimului ou, fiind asigurat de femele. Are loc o singură clocire pe an. Puii sunt nidifugi (acoperiți cu puf, imediat după ieșirea din ou) și sunt conduși de femele; pot zbura la 5-6 săptămâni. Puii sunt acoperiți cu un puf cafeniu închis, cu pată galben deschisă între aripi; cenușiu pe abdomen și au ciocul brun-cenușiu; tarsurile și picioarele gri-galbene.

În România este răspândită în toată țara; în timpul migrărilor se întâlnește până sus la munte, pe lacuri sau râuri și este prezentă în timpul cald, toamna migrează pentru iernare în Africa Centrală și sudul Asiei.

Rața este numele atribuit unei varietăți de specii din familia Anatidae. Sunt păsări de apă, mai mici decât rudele lor, lebedele și gâștele și pot fi găsite atât în apa dulce cât și în cea sărată. Există numeroase specii, majoritatea fiind migratoare.

Majoritatea rațelor au un cioc lung și lat, folosit la săpat. Rațele au un meniu divers; pot consuma ierburi, plante acvatice, pești, insecte, amfibieni mici, viermi și moluște mici.

Rațele scufundătoare (Aythyinae) și rațele marine se hrănesc sub apă. Pentru a se scufunda mai ușor, ele sunt mai grele decât celelalte rase de rațe, chiar dacă le este mai dificil să zboare. Rațele din subfamilia Anatinae (rasă care cuprinde și rața de curte) se hrănesc la suprafața deși pot prinde și alte vietăți subacvatice, atâta timp cât pot ajunge cu gâtul la ele, fără să se scufunde complet.

Rațele sălbatice sunt adesea vânate pentru mâncare sau pentru sport, prin împușcare.

Rața catifelată (Melanitta fusca) este o specie de rață scufundătoare de mărime medie. In timpul migratiei, frecventeaza apele dulci interioare. Iarna, este preponderent o specie marina, desi in Romania este observata si pe apele interioare naturale (dulci si salmastre) sau artificiale (lacuri de acumulare) si pe cursurile raurilor mari in zonele caracterizate de o viteza mica e curgere a apei.

Rața catifelata cuibareste in nordul Europei (Scandinavia) si al Asiei (vestul Siberiei). Ierneaza, in special, pe coasta Marii Baltice si pe coasta vestului Europei (Marea Nordului, Oceanul Atlantic). O mica parte a populatiei ierneaza si pe coasta Marii Negre. In Romania este un rar oaspete de iarna, poate fi observat in numar mic pe coasta Marii Negre, in Delta Dunarii si in complexul lagunar Razelm-Sinoe, pe cursul Dunarii si pe cel al Oltului. Specie migratoare care, in afara sezonului de cuibarit, prefera apele marine putin adanci. Rata catifelata, desi are un comportament gregar, se aduna in stoluri relativ mici in afara sezonului de cuibarit. Hrana este formata preponderent din moluste, dar consuma si crustacee si, mai rar, pesti mici. Se hraneste in timpul zilei, iar hrana este procurata prin scufundari.

Rața este numele atribuit unei varietăți de specii din familia Anatidae. Sunt păsări de apă, mai mici decât rudele lor, lebedele și gâștele și pot fi găsite atât în apa dulce cât și în cea sărată. Există numeroase specii, majoritatea fiind migratoare.

Majoritatea rațelor au un cioc lung și lat, folosit la săpat. Rațele au un meniu divers; pot consuma ierburi, plante acvatice, pești, insecte, amfibieni mici, viermi și moluște mici.

Rațele scufundătoare (Aythyinae) și rațele marine se hrănesc sub apă. Pentru a se scufunda mai ușor, ele sunt mai grele decât celelalte rase de rațe, chiar dacă le este mai dificil să zboare. Rațele din subfamilia Anatinae (rasă care cuprinde și rața de curte) se hrănesc la suprafața deși pot prinde și alte vietăți subacvatice, atâta timp cât pot ajunge cu gâtul la ele, fără să se scufunde complet.

Rațele sălbatice sunt adesea vânate pentru mâncare sau pentru sport, prin împușcare.

Rața cu cap alb (Oxyura leucocephala) este o specie caracteristică zonelor umede deschise, cu apă salmastră sau salină și adâncime mică. Lungimea corpului este de 43-48 cm, inclusiv coada ce măsoară 8-10 cm, și are o greutate de 500-600 g. Ciocul lat și umflat este izbitor de evident la această specie. Spre deosebire de mascul, femela are o dungă închisă care acoperă o parte a obrazului alb. Se hrănește în principal cu larve de chironomide, dar și cu alte nevertebrate și plante acvatice.

Este o specie cu răspândire fragmentată fiind prezentă numai în Spania și în sud-estul Europei. Este o rață scufundătoare și preferă apele puțin adânci (30-50 cm). Își culege hrana prin scufundare, în special noaptea. Specia europeană este amenințată cu dispariția din cauza încrucișării frecvente cu rața jamaicană (Oxyura jamaicensis), specie introdusă pe continentul european din America. Perechile monogame se păstrează pe durata sezonului de cuibărit. Cuibărește solitar în cuiburi alcătuite din stuf și papură, folosind și cuiburile altor specii de rațe și de lișiță (Fulica atra) și chiar cutii artificiale. Iernează în nordul Africii și pe coastele Mediteranei.

Populația europeană a speciei este mică, cuprinsă între 550-1400 de perechi cuibăritoare. În perioada 1970-2000 populația speciei a crescut ușor. Un risc major îl reprezintă hibridizarea cu rața jamaicană. Populația prezentă în cartierele de iernare este estimată la circa 5700 de exemplare, cele mai mari efective fiind prezente în Turcia și Azerbaijan. În România apare în numar mic (50-700 de exemplare) în special pe lacul Techirghiol.

Exemplarele ce migrează se întorc din cartierele de iernare în aprilie. În Spania specia este sedentară. Dimensiunile cuibului sunt de circa 20 de cm la diametrul intern și circa 40 de cm la diametrul extern. În centru, cuibul are o adâncitură de circa 12 cm, căptușită cu pene ale raței. Femela depune în perioada mai-iunie un număr de 5-6 ouă ce au o dimensiune medie de 65,6 x 50,2 mm. Incubația durează 22-24 de zile și este asigurată de femelă. Puii devin zburători la 56-70 de zile.

Rața este numele atribuit unei varietăți de specii din familia Anatidae. Sunt păsări de apă, mai mici decât rudele lor, lebedele și gâștele și pot fi găsite atât în apa dulce cât și în cea sărată. Există numeroase specii, majoritatea fiind migratoare.

Majoritatea rațelor au un cioc lung și lat, folosit la săpat. Rațele au un meniu divers; pot consuma ierburi, plante acvatice, pești, insecte, amfibieni mici, viermi și moluște mici.

Rațele scufundătoare (Aythyinae) și rațele marine se hrănesc sub apă. Pentru a se scufunda mai ușor, ele sunt mai grele decât celelalte rase de rațe, chiar dacă le este mai dificil să zboare. Rațele din subfamilia Anatinae (rasă care cuprinde și rața de curte) se hrănesc la suprafața deși pot prinde și alte vietăți subacvatice, atâta timp cât pot ajunge cu gâtul la ele, fără să se scufunde complet.

Rațele sălbatice sunt adesea vânate pentru mâncare sau pentru sport, prin împușcare.

Rața cu cap castaniu (Aythya ferina) este o specie de rață scufundătoare de mărime medie. Specie cu un areal mare, care cuprinde o mare parte din Europa si din Asia. In ultimii 150 de ani a fost inregistrata o expansiune a arealului inspre vest si nord. Specia are un areal mare care cuprinde in perioada de cuibarit centrul si sudul Europei, vestul si centrul Asiei. Ierneaza in sudul Europei, Asia mica, nordul Africii si sudul Asiei. In Romania este o specie cuibaritoare relativ frecventa in zonele cu habitat optim, este intalnita in Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Banat, Moldova si Transilvania. Iarna, efective importante sunt cantonate in delta si pe cursul Dunarii si pe cursurile si lacurile limitrofe raurilor mari din tara (Olt, Siret, Prut etc).

Specia poate fi intalnita intr-o varietate mare de zone umede. Prefera lacurile dulci sau salmastre de cel putin cateva hectare, cu adancime de 1,5-2 m cu vegetatie submergenta bogata si cu resurse de hrana si inconjurate de zone dense de stuf. In timpul iernii si in migratie, poate fi intalnita si pe lacuri de acumulare, ape marine. Este o specie omnivora si consuma, in special, vegetatie submersa (seminte si parti vegetative). De asemenea, poate consuma insecte acvatice si microcrustacee. Hrana este obtinuta prin scufundari in ape de 1,5 – 2m.

Populatia cuibaritoare din Europa este estimata la 210.000 - 440.000 de perechi, trendul populational fiind necunoscut. Efectivul speciei este in crestere sau stabil in majoritatea tarilor europene.

Specie puternic gregara in afara sezonului de cuibarit. Masculii incep sa se asocieze in stoluri mici, din a doua parte a lunii mai, cand inca femelele sunt pe cuib. Rata cu cap castaniu isi instaleaza cuibul in apropierea apei (max.5m), pe sol in vegetatie densa. De asemenea, poate cuibari pe intinderea zonei umede, in zonele propice cu vegetatie palustra emergenta abundenta, cuibul fiind amplasat deasupra nivelului apei, pe substratul solid format de tulpinile de trestie culcate. Perioada de cuibarit dureaza din jumatatea lunii aprilie/inceputul lunii mai si pana la mijlocul lunii iunie. Ponta este formata din 8-10 oua care sunt clocite de femela timp de 25 de zile. Puii sunt nidifugi si sunt ingrijiti de femela.

Rața este numele atribuit unei varietăți de specii din familia Anatidae. Sunt păsări de apă, mai mici decât rudele lor, lebedele și gâștele și pot fi găsite atât în apa dulce cât și în cea sărată. Există numeroase specii, majoritatea fiind migratoare.

Majoritatea rațelor au un cioc lung și lat, folosit la săpat. Rațele au un meniu divers; pot consuma ierburi, plante acvatice, pești, insecte, amfibieni mici, viermi și moluște mici.

Rațele scufundătoare (Aythyinae) și rațele marine se hrănesc sub apă. Pentru a se scufunda mai ușor, ele sunt mai grele decât celelalte rase de rațe, chiar dacă le este mai dificil să zboare. Rațele din subfamilia Anatinae (rasă care cuprinde și rața de curte) se hrănesc la suprafața deși pot prinde și alte vietăți subacvatice, atâta timp cât pot ajunge cu gâtul la ele, fără să se scufunde complet.

Rațele sălbatice sunt adesea vânate pentru mâncare sau pentru sport, prin împușcare.

Rață cu cap negru (Aythya marila) este o specie de rață scufundătoare cu areal holartic foarte mare, cuibareste in nordul Europei, Asiei si al Americii de Nord. Ierneaza mai la sud de arealul de cuibarit, atinge California in America de Nord, Marea Mediterana si Marea Neagra in Europa, Marea Caspica si coasta chineza a Pacificului in Asia. In Romania, rata cu cap negru este oaspete de iarna, relativ rar, are o aparitie regulata in special pe Valea Oltului Inferior, cursul Siretului si Prutului, cursul Dunarii si Delta Dunarii si pe coasta Marii Negre.

Pe timpul iernii, poate fi intalnita intr-o varietate mare de zone umede cu conditia sa nu fie inghetate: lacuri naturale dulci sau salmastre, lagune, ape marine, elestee piscicole, lacuri de acumulare, cursurile raurilor mari in zonele unde apa nu are o viteza mare de curgere. Regimul trofic este omnivor, insa are o preferinta pentru scoici, in special in zonele de iernare. De asemenea, poate consuma crustacee, insecte, anelidae si materiale vegetale. Se hraneste in special ziua. Hrana este procurata mai ales prin scufundari.

Populatia care cuibareste in Europa este de 180.000-190.000 de perechi. Pe continent, ierneaza un numar de peste 120.000 de indivizi.

Specie foarte gregara in afara sezonului de cuibarit. In Romania, poate fi inregistrata in special intre lunile octombrie si martie.

Rața este numele atribuit unei varietăți de specii din familia Anatidae. Sunt păsări de apă, mai mici decât rudele lor, lebedele și gâștele și pot fi găsite atât în apa dulce cât și în cea sărată. Există numeroase specii, majoritatea fiind migratoare.

Majoritatea rațelor au un cioc lung și lat, folosit la săpat. Rațele au un meniu divers; pot consuma ierburi, plante acvatice, pești, insecte, amfibieni mici, viermi și moluște mici.

Rațele scufundătoare (Aythyinae) și rațele marine se hrănesc sub apă. Pentru a se scufunda mai ușor, ele sunt mai grele decât celelalte rase de rațe, chiar dacă le este mai dificil să zboare. Rațele din subfamilia Anatinae (rasă care cuprinde și rața de curte) se hrănesc la suprafața deși pot prinde și alte vietăți subacvatice, atâta timp cât pot ajunge cu gâtul la ele, fără să se scufunde complet.

Rațele sălbatice sunt adesea vânate pentru mâncare sau pentru sport, prin împușcare.

Rața cu ciuf (Netta rufina) este o specie des întâlnită în România și în restul Europei. Rața cu ciuf preferă habitatele cu apă salmastră și lacurile cu stufăriș. Masculul are culori relativ strălucitoare, flancurile corpului sunt de un alb lucitor, iar capul este maro-gălbui cu penele creștetului în formă de creastă erectibilă. Ciocul este de culoare roșie. Femela este cafenie, cu obraz alb și o dungă roz de-a lungul ciocului. Ambele sexe au pe aripile deschise un câmp mare alb. Se hrănește în special cu rădăcini, semințe și diverse părți ale plantelor acvatice, dar ocazional se poate hrăni și cu nevertebrate acvatice, amfibieni sau pești mici. Lungimea corpului este de 55 cm, iar anvergura aripilor este de 85-90 cm, cu o masă corporală de până la 1-1,4 kg. Longevitatea maximă atinsă în captivitate este de 7-8 de ani.

Rațele cu ciuf sunt migratoare, dar prezintă și populații sedentare care nu părăsesc teritoriile de cuibărit. Regiunea de distribuție a rațelor cu ciuf se întinde din Marea Britanie până în China. Suprafața teritoriului nu este bine stabilită datorită faptului că specia este în continuă mișcare și nu ocupă aceleași zone de la an la an. Cuibăritul începe în lunile aprilie-mai, de obicei în perechi solitare sau grupuri restrânse. În acest timp, masculii cu pereche și cei solitari se grupează și nu zboară pentru aproximativ 4 săptămâni din iunie până în august. Păsările zboară spre teritoriile de iernat în lunile septembrie-octombrie ulterior sezonului de cuibărit. Ca specii diurne, sunt mai active dimineața și spre seară. Cuiburile sunt construite la nivelul solului, în vegetație densă sau în stufăriș. Rațele cu ciuf formează perechi pe viață, începând cu al doilea an de viață.

Populația europeană este relativ redusă, însumând aproximativ 59.000 de perechi, și a suferit un declin în perioada 1970-1990. Cu toate că specia a suferit un declin în unele țări în perioada 1990-2000, multe din ele au crescut sau au rămas stabile per total.

Femelele depun 6-14 ouă în luna aprilie, cu dimensiuni de 60x40 mm, incubația fiind de 26-28 zile. Puii sunt îngrijiți de femelă timp de aproximativ 35-40 de zile, până când dezvoltă penaj de juvenili și rămân în continuare cu femela pentru încă 5-10 zile. Femela depune o singură pontă pe an.

Rața este numele atribuit unei varietăți de specii din familia Anatidae. Sunt păsări de apă, mai mici decât rudele lor, lebedele și gâștele și pot fi găsite atât în apa dulce cât și în cea sărată. Există numeroase specii, majoritatea fiind migratoare.

Majoritatea rațelor au un cioc lung și lat, folosit la săpat. Rațele au un meniu divers; pot consuma ierburi, plante acvatice, pești, insecte, amfibieni mici, viermi și moluște mici.

Rațele scufundătoare (Aythyinae) și rațele marine se hrănesc sub apă. Pentru a se scufunda mai ușor, ele sunt mai grele decât celelalte rase de rațe, chiar dacă le este mai dificil să zboare. Rațele din subfamilia Anatinae (rasă care cuprinde și rața de curte) se hrănesc la suprafața deși pot prinde și alte vietăți subacvatice, atâta timp cât pot ajunge cu gâtul la ele, fără să se scufunde complet.

Rațele sălbatice sunt adesea vânate pentru mâncare sau pentru sport, prin împușcare.

Rața de gheţuri (Clangula hyemalis) este o specie complet migratoare și diurnă. Petrece mult timp în căutarea hranei și se scufundă relativ departe de țărm în căutarea prăzii. Specia este caracteristică coastelor nord europene și americane, efectuează migrații sezoniere de la nord la sud, ajunge până în Europa centrală și pe coastele nordice ale Mării Negre. Ce mai importantă zonă de iernat se află pe coastele Mării Baltice, unde se pot aduna până la 4,5 milioane de indivizi pe sezon. Rareori poate ajunge în sezonul de iarnă și în România, cu precădere pe coasta de vest a Mării Negre. Habitatul de cuibărit al speciei se află în mlaștinile și iazurile din tundre, dar mai poate cuibări și de-a lungul coastelor mărilor și pe malurile lacurilor montane din zonele Nord-Atlantice, Alaska, nordul Canadei și Europei și Rusia. Aripile sunt complet negre și trase spre spate, bat în principal sub linia orizontală. Spatele masculului este alb cu o linie mediană longitudinală, coadă lungă și ascuțită, și pată albă în jurul ochiului cu abdomen alb. Femela în sezonul de iernat este maro pe partea dorsală, ventral albă cu o dungă pectorală maronie și capul alb cu o pată întunecată sub obraji. Se hrănesc prin scufundare cu moluște, crustacei și pești mici. Lungimea corpului este de 40-58 cm, iar anvergura aripilor este de 70-72 cm, cu o masă corporală de 680-1100 g. Longevitatea maximă atinsă în sălbăticie este de 22-23 de ani.

Populația europeană este relativ mare, însumând aproximativ 690.000 de perechi, și a rămas stabilă în perioada 1970-1990. În România specia poate fi observată în număr redus de până la 100-200 de indivizi în sezonul de iarnă, cu precădere pe coastele Mării Negre.

Rața este numele atribuit unei varietăți de specii din familia Anatidae. Sunt păsări de apă, mai mici decât rudele lor, lebedele și gâștele și pot fi găsite atât în apa dulce cât și în cea sărată. Există numeroase specii, majoritatea fiind migratoare.

Majoritatea rațelor au un cioc lung și lat, folosit la săpat. Rațele au un meniu divers; pot consuma ierburi, plante acvatice, pești, insecte, amfibieni mici, viermi și moluște mici.

Rațele scufundătoare (Aythyinae) și rațele marine se hrănesc sub apă. Pentru a se scufunda mai ușor, ele sunt mai grele decât celelalte rase de rațe, chiar dacă le este mai dificil să zboare. Rațele din subfamilia Anatinae (rasă care cuprinde și rața de curte) se hrănesc la suprafața deși pot prinde și alte vietăți subacvatice, atâta timp cât pot ajunge cu gâtul la ele, fără să se scufunde complet.

Rațele sălbatice sunt adesea vânate pentru mâncare sau pentru sport, prin împușcare.

Rața fluierătoare (Anas penelope) este o specie de rață anseriformă din genul Anas, mai mică decât rața mare. Masculul are capul roșcat, fruntea galbenă, pieptul castaniu-deschis, coada neagră, corpul cenușiu, iar femela este castanie-pestriță cu ciocul albastru (ca rățoiul).

Cuibareste in zone acvatice de mica adancime, deschise, bogate in vegetatie submersa si natanta. Evita insa habitatele acvatice caracterizate de vegetatie limitrofa inalta si densa. Pentru iernat si pasaj, aceasta specie prefera habitatele marine adapostite, zonele umede din apropierea marii, lagunele, lacurile interioare, raurile incet curgatoare, estuarele, pasunile inundate si zonele mlastinoase.

Specie migratoare care cuibareste in partea de nord a Europei si Asiei, in special in zonele arctice si sub-arctice. In Europa, cele mai mari populatii cuibaritoare se intalnesc in Finlanda, Islanda, Norvegia, Rusia si Suedia, dar exista populatii cuibaritoare de mici dimensiuni si in Germania, Marea Britanie, Estonia, Letonia. Rata fluieratoare poate fi intalnita pe tot teritoriul Romaniei, in zonele acvatice de mica altitudine, in perioada de iarna sau de pasaj, cu precadere in apropierea Marii Negre.

Rața este numele atribuit unei varietăți de specii din familia Anatidae. Sunt păsări de apă, mai mici decât rudele lor, lebedele și gâștele și pot fi găsite atât în apa dulce cât și în cea sărată. Există numeroase specii, majoritatea fiind migratoare.

Majoritatea rațelor au un cioc lung și lat, folosit la săpat. Rațele au un meniu divers; pot consuma ierburi, plante acvatice, pești, insecte, amfibieni mici, viermi și moluște mici.

Rațele scufundătoare (Aythyinae) și rațele marine se hrănesc sub apă. Pentru a se scufunda mai ușor, ele sunt mai grele decât celelalte rase de rațe, chiar dacă le este mai dificil să zboare. Rațele din subfamilia Anatinae (rasă care cuprinde și rața de curte) se hrănesc la suprafața deși pot prinde și alte vietăți subacvatice, atâta timp cât pot ajunge cu gâtul la ele, fără să se scufunde complet.

Rațele sălbatice sunt adesea vânate pentru mâncare sau pentru sport, prin împușcare.

Rața lingurar (Anas clypeata) este o specie de rață anseriformă din genul Anas. Este o specie de rață de talie medie. Ca și la toate speciile de rațe, dimorfismul sexual este accentuat. Femela are un colorit general maroniu, marmorat, perfect pentru camuflaj în timpul clocirii ouălor. Masculul este viu colorat, capul este verde, pieptul și conturul lateral alb, partea centrală a flancurilor castanie, spatele și fundul negru. Masculul are oglinda (grupul de pene colorat din aripă) de culoare albastru deschis iar femela verde. Caracteristic ambelor sexe este ciocul de dimensiuni mari, foarte lat la vârf. Lungimea corpului este de 44-52 cm și are o greutate medie de 410-1100 g. Anvergura aripilor este cuprinsă între 73-82 cm.

Specia cuibărește pe o arie foarte largă, în toată emisfera nordică, din zonele cu climă temperată, până în zonele boreale. În România specia cuibărește localizat, în zonele joase, din Câmpia Transilvaniei, Câmpia de Vest, de-a lungul Oltului, zonele umede din Bărăgan sau de-a lungul litoralului. Nu cuibărește în Delta Dunării.

Specia cuibărește în România, fiind prezentă la noi tot timpul anului. Prezența este constantă, însă în numere mult mai mici ca alte specii de rațe. În perioada de cuibărit este mult dispersată, iar toamna se adună în numere mai mari în zone de câmpie, pe habitate acvatice. Numărul de exemplare este cel mai mare în perioada de toamnă, peste iarnă rămânând în țară efective mult mai mici, specia iernând preponderent în zone mai sudice (din zona mediteraneană până în Africa centrală.

În România este relativ localizată în perioada de cuibărit, ocupând habitate acvatice întinse din zonele joase, bogate în vegetație palustră și cu maluri mâloase (fără Delta Dunării). În sezonul de toamnă se adună în numere mari, pe suprafețele de apă deschise, la început mult mai dispersat, iar apoi, concentrat. În perioada de iarnă rămân mai puține exemplare, majoritatea iernând în zonele mediteraneene.

Rața lingurar este omnivoră, însă preponderent carnivoră, mare parte din dietă constă în specii de nevertebrate acvatice (moluște, crustacee, insecte, viermi) pe care o consumă în zonele mâloase de țărm și apă mică. Consumă și materie vegetală, în special părți ale plantelor plutitoare.

Sistemul special de lamele din interiorul ciocului o ajută să filtreze mâlul, pentru a reține nevertebratele cu care se hrănește.

Populația globală este estimată la peste 6 500 000 - 7 000 000 de indivizi. Cea europeană este estimată la 170 000 - 233 000 de perechi. În România, estimările arată o populație de aproximativ 300 - 1800 de perechi cuibăritoare. Având o populație atât de mare și un teritoriu de răspândire imens, specia este clasificată ca ”Risc scăzut”. Tendința populațională în Europa este considerată stabilă, deși la nivel global populația este în declin. În România tendința populațională este deocamdată necunoscută.

Perioada de reproducere începe în aprilie, iar depunerea ouălor are loc începând cu prima parte a acestei luni. Femela depune de obicei 9-11 ouă, pe care le clocește singură. Masculul, de obicei, apără teritoriul perechii. Incubarea durează 22-27 de zile. Puii devin zburători la 36-45 de zile. Păsările cuibăresc izolat, uneori și în grupuri laxe, amplasând cuiburile la câțiva metri distanță. Cuiburile sunt amplasate în apropierea apei, direct pe sol, ascunse în vegetație; cuibărește izolat sau în grupuri răsfirate, nu neapărat în vegetație acvatică (uneori pajiști umede).

Rața este numele atribuit unei varietăți de specii din familia Anatidae. Sunt păsări de apă, mai mici decât rudele lor, lebedele și gâștele și pot fi găsite atât în apa dulce cât și în cea sărată. Există numeroase specii, majoritatea fiind migratoare.

Majoritatea rațelor au un cioc lung și lat, folosit la săpat. Rațele au un meniu divers; pot consuma ierburi, plante acvatice, pești, insecte, amfibieni mici, viermi și moluște mici.

Rațele scufundătoare (Aythyinae) și rațele marine se hrănesc sub apă. Pentru a se scufunda mai ușor, ele sunt mai grele decât celelalte rase de rațe, chiar dacă le este mai dificil să zboare. Rațele din subfamilia Anatinae (rasă care cuprinde și rața de curte) se hrănesc la suprafața deși pot prinde și alte vietăți subacvatice, atâta timp cât pot ajunge cu gâtul la ele, fără să se scufunde complet.

Rațele sălbatice sunt adesea vânate pentru mâncare sau pentru sport, prin împușcare.

Anas platyrhynchos (cunoscută sub denumirea comună de rață mare) este o specie de păsări anseriforme din familia Anatidae. Poate fi întâlnită în zonele temperată și subtropicală din Americi, Europa, Asia și Africa de Nord, dar și în Noua Zeelandă și Australia, unde a fost introdusă de om. Este o specie de rață de talie mare. Ca și la toate speciile de rațe, dimorfismul sexual este accentuat. Femela are un colorit general maroniu, marmorat, perfect pentru camuflaj în timpul clocirii ouălor. Masculul este viu colorat, capul și gâtul verde metalic, inel subțire alb la baza gâtului, pieptul castaniu. Corpul cu nuanțe de gri, mai închise dorsal, iar penele din jurul cozii, negre. Ambele sexe au oglinda (grupul de pene colorat din aripă) de culoare albastru închis încadrat de două dungi albe. Lungimea corpului este de 50-60 cm și are o greutate medie de 735-1800 g. Anvergura aripilor este cuprinsă între 81-95 cm.

Specia cuibărește pe o arie foarte largă, în toată emisfera nordică, din zonele cu climă mediteraneană, până în zonele boreale. În România specia cuibărește pe întreg teritoriul țării, din zona Deltei Dunării, până în zonele submontane.

Specia cuibărește în România, fiind prezentă la noi tot timpul anului. Prezența este constantă, însă diferă ca distribuție și ca efective. În perioada de cuibărit este mult dispersată, iar toamna și iarna se adună în grupuri mari pe suprafețele acvatice care nu îngheață. Numărul de exemplare este mai mare, fiind suplimentat de rațele nordice care vin să ierneze în România.

Este foarte răspândită și nepretențioasă, în perioada de cuibărit ocupă orice fel de habitat acvatic disponibil, de la marile întinderi acvatice (Delta Dunării), lacurile izolate sau malurile râurilor, până la canalele sau lacurile de agrement din orașe. Uneori cuibărește și la distanțe mai mari de suprafețele acvatice. În sezonul de iarnă se adună în numere mari, pe suprafețele de apă deschise, la început mult mai dispersat, iar apoi, concentrat pe acele suprafețe care nu îngheață (în general lacurile mari de baraj).

Rața mare este omnivoră și oportunistă. Se hrănește atât pe suprafața apei, căutând cu ciocul plante acvatice sau nevertebrate (insecte, moluște, crustacee și ocazional pești mici) în zonele mâloase sau ape de adâncime mică, precum și pe uscat cu materiale vegetale sau nevertebrate pe care le poate prinde.

Din această specie provin majoritatea raselor de rațe domestice. Primele domesticiri au avut loc în Asia de Sud-Est în neolitic. Adeseori au loc împerecheri între populațiile sălbatice și exemplarele domestice, astfel că există un flux genetic continuu între cele două categorii.

Populația globală este estimată la peste 19 000 000 de indivizi. Cea europeană este estimată la 2 850 000 - 4 610 000 de perechi. În România, estimările arată o populație de aproximativ 61 000 - 75 000 de perechi cuibăritoare. Având o populație atât de mare și un teritoriu de răspândire imens, specia este clasificată ca ”Risc scăzut”. Tendința populațională în Europa este considerată stabilă. În România, deocamdată, tendința populațională este necunoscută.

Perioada de reproducere poate începe devreme, chiar în luna februarie, iar depunerea ouălor are loc începând cu a doua parte a lunii martie - începutul lunii aprilie. Femela depune de obicei 9-13 ouă, pe care le clocește singură mascul uneori apărând teritoriul. Incubarea durează 26-28 de zile. Puii devin zburători la 50-60 de zile. Păsările cuibăresc izolat, uneori și în grupuri laxe, amplasând cuiburile la câțiva metri distanță. Cuiburile sunt amplasate în apropierea apei, direct pe sol, ascunse în vegetație; uneori poate cuibări și în scorburi sau pe clădiri.

Rața este numele atribuit unei varietăți de specii din familia Anatidae. Sunt păsări de apă, mai mici decât rudele lor, lebedele și gâștele și pot fi găsite atât în apa dulce cât și în cea sărată. Există numeroase specii, majoritatea fiind migratoare.

Majoritatea rațelor au un cioc lung și lat, folosit la săpat. Rațele au un meniu divers; pot consuma ierburi, plante acvatice, pești, insecte, amfibieni mici, viermi și moluște mici.

Rațele scufundătoare (Aythyinae) și rațele marine se hrănesc sub apă. Pentru a se scufunda mai ușor, ele sunt mai grele decât celelalte rase de rațe, chiar dacă le este mai dificil să zboare. Rațele din subfamilia Anatinae (rasă care cuprinde și rața de curte) se hrănesc la suprafața deși pot prinde și alte vietăți subacvatice, atâta timp cât pot ajunge cu gâtul la ele, fără să se scufunde complet.

Rațele sălbatice sunt adesea vânate pentru mâncare sau pentru sport, prin împușcare.

Rața mică (Anas crecca) este o specie comună de rață sălbatică, ce clocește în Europa Centrală și de Nord, Asia și America de Nord. Iarna migrează spre sud, iar în România este oaspete de iarnă. Cuibareste in partea nordica si temperata a arealului. In Romania, poate fi intalnita in special in pasaj si perioada de iarna, intr-o varietate de habitate acvatice: ape costiere de mica adancime, lacuri naturale si artificiale, iazuri, estuare, delte, lagune si mlastini. In perioada de cuibarit exista populatii de mici dimensiuni in Transilvania si nordul Moldovei, in zonele acvatice montane, depresionare si de coasta.

Habitatele preferate de aceasta specie pentru cuibarit sunt apele de mica adancime, permanente, cu vegetatie densa, ierboasa in special cele aflate in vecinatatea padurilor si lizierelor. Vegetatia adiacenta trebuie sa formeze un fel de strat vegetal dens. Prefera apele de mici dimensiuni, singure sau parti ale unei zone acvatice mai intinse, cum ar fi balti, lacuri si iazuri, rauri incet-curgatoare. In perioada de iarna poate fi intalnita si pe ape deschise, lacuri, delte, campii inundate.

Specie predominant migratoare, in special populatiile nordice. In partea de sud a arealului exista mici populatii sedentare. Migratia de tomana incepe din iulie pentru exemplarele care nu au reusit sa se reproduca dar culmineaza in octombrie-noiembrie. Se intorc din cartierele de iernare in martie-aprilie. Rata mica este o specie omnivora. In perioada de cuibarit hrana este predominat formata din mici nevertebrate, moluste, crustacee, larve. In perioada de iarna se hraneste si cu seminte de plante acvatice, resturi de plante, seminte de pe terenurile agricole.

Populatia cuibaritoare de rata mica la nivelul Europei este estimata la 920 000 – 1 200 000 de perechi, tarile unde exista cele mai mari concentratii fiind Rusia, Finlanda, Norvegia, Suedia. Populatia care ierneaza in Europa este de aproximativ 730 000 de indivizi.

Gregara cu exceptia perioadei de cuibarit, se aduna in stoluri de mici dimensiuni. Perechile se formeaza in perioada de iarna, cuibaritul incepand in luna aprilie. Cuibul este construit pe sol, in vegetatie densa, in aprpierea apei. Depun 8-11 oua ce sunt incubate timp de 21-23 de zile.

Rața este numele atribuit unei varietăți de specii din familia Anatidae. Sunt păsări de apă, mai mici decât rudele lor, lebedele și gâștele și pot fi găsite atât în apa dulce cât și în cea sărată. Există numeroase specii, majoritatea fiind migratoare.

Majoritatea rațelor au un cioc lung și lat, folosit la săpat. Rațele au un meniu divers; pot consuma ierburi, plante acvatice, pești, insecte, amfibieni mici, viermi și moluște mici.

Rațele scufundătoare (Aythyinae) și rațele marine se hrănesc sub apă. Pentru a se scufunda mai ușor, ele sunt mai grele decât celelalte rase de rațe, chiar dacă le este mai dificil să zboare. Rațele din subfamilia Anatinae (rasă care cuprinde și rața de curte) se hrănesc la suprafața deși pot prinde și alte vietăți subacvatice, atâta timp cât pot ajunge cu gâtul la ele, fără să se scufunde complet.

Rațele sălbatice sunt adesea vânate pentru mâncare sau pentru sport, prin împușcare.

Rața moțată (Aythya fuligula) este o specie de rață scufundătoare de mărime medie. Este o specie de rață de talie medie. Ca și la toate speciile de rațe, dimorfismul sexual este accentuat. Femela are un colorit general maroniu, cu spatele mai închis la culoare și flancurile mai deschise; capul și gâtul au o nuanță castanie, iar moțul este foarte slab conturat. Masculul are spatele, capul și gâtul negre, iar flancurile albe; moțul caracteristic speciei este bine dezvoltat și foarte vizibil. Lungimea corpului este de 40-47 cm și are o greutate medie de 560-1020 g. Anvergura aripilor este cuprinsă între 65-72 cm.

Specia cuibărește pe o arie foarte largă, în toată regiunea Palearctică, din Europa de Vest, până pe coastele Pacificului, la latitudini medii și mari. În România specia cuibărește izolat și localizat, în foarte puține zone, în câteva locații de-a lungul Oltului și în Câmpia de Vest.

Cuibărește în România, fiind prezentă la noi tot timpul anului. Abundența însă nu este constantă. În perioada de cuibărit este mult dispersată, și în numere foarte mici, în general în locurile de cuibărit. Toamna și peste iarnă, se adună în grupuri mari pe suprafețele acvatice care nu îngheață. Numărul de exemplare este mult mai mare, fiind suplimentat de rațele nordice care vin să ierneze în România.

Rața moțată este omnivoră, însă mare parte din dietă constă în specii de moluște, crustacee și insecte acvatice, după care se scufundă la adâncimi de 3 până la 14 metri, unde stă în medie 20 de secunde. Consumă și materie vegetală, în special fructe, semințe și muguri alte plantelor acvatice sau palustre.

Populația globală este estimată la 2 600 000 - 2 900 000 de indivizi. Cea europeană este estimată la 551 000 - 742 000 de perechi. În România, estimările arată o populație de aproximativ 20 - 50 de perechi cuibăritoare. Având o populație atât de mare și un teritoriu de răspândire imens, specia este clasificată ca ”Risc scăzut”. Tendința populațională în Europa este considerată stabilă. În România tendința populațională este ușor crescătoare.

Perioada de reproducere începe în luna mai, iar depunerea ouălor are loc începând cu a doua parte a lunii mai. Femela depune de obicei 8-11 ouă, pe care le clocește singură. Incubarea durează 23-28 de zile. Puii devin zburători la 45-50 de zile. Păsările cuibăresc izolat, uneori și în grupuri laxe, amplasând cuiburile la câțiva metri distanță. Cuiburile sunt amplasate în apropierea apei, direct pe sol, ascunse în vegetație; cuibărește izolat sau în grupuri răsfirate, uneori în cadrul coloniilor altor specii (pescăruș râzător).

Rața este numele atribuit unei varietăți de specii din familia Anatidae. Sunt păsări de apă, mai mici decât rudele lor, lebedele și gâștele și pot fi găsite atât în apa dulce cât și în cea sărată. Există numeroase specii, majoritatea fiind migratoare.

Majoritatea rațelor au un cioc lung și lat, folosit la săpat. Rațele au un meniu divers; pot consuma ierburi, plante acvatice, pești, insecte, amfibieni mici, viermi și moluște mici.

Rațele scufundătoare (Aythyinae) și rațele marine se hrănesc sub apă. Pentru a se scufunda mai ușor, ele sunt mai grele decât celelalte rase de rațe, chiar dacă le este mai dificil să zboare. Rațele din subfamilia Anatinae (rasă care cuprinde și rața de curte) se hrănesc la suprafața deși pot prinde și alte vietăți subacvatice, atâta timp cât pot ajunge cu gâtul la ele, fără să se scufunde complet.

Rațele sălbatice sunt adesea vânate pentru mâncare sau pentru sport, prin împușcare.

Rața neagră (Melanitta nigra) este o specie de rață scufundătoare complet migratoare și diurnă. Specia ajunge rareori și în Marea Neagră și Caspică, uneori fiind observată și în apele continentale din centrul Europei. Cuibărește pe malurile lacurilor, râurilor și izvoarelor din zonele de tundră și habitatele subarctice. Preferă teritoriile de cuibărit acoperite, dar tinde să evite zonele umede apropiate de păduri. Când înoată, masculul pare complet negru, dar în zbor prezintă vârfurile aripilor de culoare maro. Ciocul este de culoare galbenă cu o protuberanță neagră la baza ciocului. Femela are culoarea penajului maro închis cu calota întunecată și obraji deschiși. Capul este mai rotunjit și coada mai lungă decât la rața catifelată. Se hrănesc în special cu moluște, dar prind de asemenea și creveți, viermi și insecte, precum și icre și pești mici. Lungimea corpului este de 43-53 cm, iar anvergura aripilor este de 206-241 cm, cu masa corporală de 862-1270 g. Longevitatea maximă atinsă în sălbăticie este de 16-17 ani.

Rața neagră cuibărește în nordul Europei și Rusiei, inclusiv în Islanda, Groenlanda, Scandinavia și nordul Marii Britanii, chiar și în Siberia. Populația europeană este relativ mare, aproximativ 500.000-1.00.000 de indivizi, și a rămas stabilă în perioada 1970-1990. În România, specia poate fi observată cu precădere pe coastele Mării Negre, în sezonul de iarnă, numărul de indivizi fiind redus.

Rața este numele atribuit unei varietăți de specii din familia Anatidae. Sunt păsări de apă, mai mici decât rudele lor, lebedele și gâștele și pot fi găsite atât în apa dulce cât și în cea sărată. Există numeroase specii, majoritatea fiind migratoare.

Majoritatea rațelor au un cioc lung și lat, folosit la săpat. Rațele au un meniu divers; pot consuma ierburi, plante acvatice, pești, insecte, amfibieni mici, viermi și moluște mici.

Rațele scufundătoare (Aythyinae) și rațele marine se hrănesc sub apă. Pentru a se scufunda mai ușor, ele sunt mai grele decât celelalte rase de rațe, chiar dacă le este mai dificil să zboare. Rațele din subfamilia Anatinae (rasă care cuprinde și rața de curte) se hrănesc la suprafața deși pot prinde și alte vietăți subacvatice, atâta timp cât pot ajunge cu gâtul la ele, fără să se scufunde complet.

Rațele sălbatice sunt adesea vânate pentru mâncare sau pentru sport, prin împușcare.

Rața pestriță (Anas strepera) este o specie de rață de suprafață din familia Anatidae, întâlnită în majoritate în Europa Centrală. Prefera apele dulci, statatoare sau usor curgatoare, productive, in zone deschise de mica altitudine, cu precadere cele ferite, bogate in vegetatie emergenta si insule acoperite de vegetatie ierboasa. Poate fi intalnita in canale, iazuri, lacuri.

Specie cu un areal intins ce acopera Europa si Asia in zona temperata si de sud, partea de nord si zona Nilului in Africa si partea centrala si de sud a Americii de Nord. In Romania, rata pestrita poate fi intalnita in zonele acvatice de joasa altitudine, deschise, cu apa de mica adancime, statatoare sau usor curgatoare. Specie migratoare in partea de nord a arealului, dar exista populatii cuibaritoare in zonele temperate. Formeaza, de obicei, grupuri de mici dimensiuni in afara perioadei de cuibarit. Masculii parasesc zonele de cuibarit la inceputul lunii iulie, cu o luna inaintea femelelor si puilor, deplasandu-se catre zonele unde are loc schimbarea penajului. Aceasta dupreaza aproximativ 4 saptamani, dupa care incepe migratia de toamna. Se intorc din cartierele de iernare in lunile martie-aprilie. Cuibaresc in perechi separate sau in grupuri dispersate.

Populatia la nivel global este estimata la 3 200 000 – 3 800 000 de indivizi, trendul populatiei fiind necunoscut. Populatia cuibaritoare din Europa numara aproximativ 60 000 – 96 000 de perechi, cele mai mari concentratii fiind intalnite in Rusia, Olanda si Romania.

Cuibul este construit pe sol, bine ascuns in vegetatie, aratand o preferinta pentru zonele cu vegetatie ierboasa ialta, uscata. Poate cuibari destul de departe de apa. Depun 8-12 oua incepand din a doua jumatate a lui aprilie, pe care le incubeaza timp de 24-26 de zile. Ritualul de curtare tipic ratelor, cu deplasari repetate in jurul perechii si pozitii de display. Rata pestrita se hraneste predominant cu vegetatie acvatica, dar ocazional se hraneste si cu plante si semnite de pe culturile agricole.

Rața este numele atribuit unei varietăți de specii din familia Anatidae. Sunt păsări de apă, mai mici decât rudele lor, lebedele și gâștele și pot fi găsite atât în apa dulce cât și în cea sărată. Există numeroase specii, majoritatea fiind migratoare.

Majoritatea rațelor au un cioc lung și lat, folosit la săpat. Rațele au un meniu divers; pot consuma ierburi, plante acvatice, pești, insecte, amfibieni mici, viermi și moluște mici.

Rațele scufundătoare (Aythyinae) și rațele marine se hrănesc sub apă. Pentru a se scufunda mai ușor, ele sunt mai grele decât celelalte rase de rațe, chiar dacă le este mai dificil să zboare. Rațele din subfamilia Anatinae (rasă care cuprinde și rața de curte) se hrănesc la suprafața deși pot prinde și alte vietăți subacvatice, atâta timp cât pot ajunge cu gâtul la ele, fără să se scufunde complet.

Rațele sălbatice sunt adesea vânate pentru mâncare sau pentru sport, prin împușcare.

Rața roșie (Aythya nyroca) este o specie de rață scufundătoare de mărime medie din Eurasia. Ca și la toate speciile de rațe, există dimorfism sexual, însă este mai puțin accentuat. Ambele sexe au colorit general maroniu, cu spatele contrastant mai închis la culoare decât flancurile sau abdomenul. Masculul are coloritul capului mai deschis și maroniul cu nuanțe roșcate, iar irisul deschis la culoare. Lungimea corpului este de 38-42 cm şi are o greutate medie de 460-730 g. Anvergura aripilor este cuprinsă între 60-67 cm.

Specia cuibărește pe o arie foarte largă, în regiunea Palearctică, din Europa centrală, până în Asia centrală, la latitudini temperate și în zona mediteraneană. În România specia cuibărește în toate regiunile mai joase ale țării, din Delta Dunării până în zonele de deal, în regiuni cu zone umede întinse de lacuri cu vegetație acvatică bogată. Specia cuibărește în România, fiind prezentă la noi tot timpul anului. Abundența însă nu este constantă. În perioada de cuibărit este mult dispersată, și în numere mai mari, în general în locurile de cuibărit. Toamna, se adună în grupuri suprafețele acvatice. Peste iarnă, numărul de exemplare este mult mai redus, mare parte din indivizi iernând în zonele sudice ale Europei și Asiei sau în Africa.

În România este prezentă în toate zonele umede mari în perioada de cuibărit, ocupând habitate acvatice întinse din zonele joase, bogate în vegetație palustră și cu maluri mâloase, fiind mai abundentă în Delta Dunării și în zonele umede din lunca râurilor mari. În sezonul de toamnă se adună în numere mai mari, pe suprafețele de apă deschise, la început mult mai dispersat, iar apoi, concentrat. În perioada de iarnă rămân mai puține exemplare, majoritatea iernând în zonele mediteraneene.

Rața roșie este omnivoră, însă mare parte din dietă constă în specii vegetale (macroalge, muguri și frunze ale speciilor de plante acvatice etc.); nevertebratele acvatice constituie o bună parte din dietă în special în perioada de cuibărit (moluște, crustacee și insecte acvatice).

Fiind mai rară și în declin, este un taxon de interes comunitar, fiind specie țintă pentru desemnarea ariilor Natura 2000. România este una dintre țările europene de importanță majoră pentru conservarea acestei specii. Populația globală este estimată la 180 700 - 238 300 de indivizi. Cea europeană este estimată la 17 400 - 30 100 de perechi. În România, estimările arată o populație de aproximativ 11 700 - 18 000 de perechi cuibăritoare. Specia este clasificată ca ”Aproape amenințată”. Tendința populațională la nivel european este considerată descrescătoare. În România tendința populațională este deocamdată necunoscută.

Perioada de reproducere începe în luna aprilie, iar depunerea ouălor are loc începând cu luna mai. Femela depune de obicei 8-10 ouă, pe care le clocește singură. Incubarea durează 25-28 de zile. Puii devin zburători la 55-60 de zile. Păsările cuibăresc izolat, uneori și în grupuri laxe, amplasând cuiburile la câțiva metri distanță. Cuiburile sunt amplasate în apropierea apei, direct pe sol, ascunse în vegetație sau uneori în cavități sau sub rădăcini; cuibărește izolat sau în grupuri răsfirate, uneori în cadrul coloniilor altor specii (pescăruși).

Rața este numele atribuit unei varietăți de specii din familia Anatidae. Sunt păsări de apă, mai mici decât rudele lor, lebedele și gâștele și pot fi găsite atât în apa dulce cât și în cea sărată. Există numeroase specii, majoritatea fiind migratoare.

Majoritatea rațelor au un cioc lung și lat, folosit la săpat. Rațele au un meniu divers; pot consuma ierburi, plante acvatice, pești, insecte, amfibieni mici, viermi și moluște mici.

Rațele scufundătoare (Aythyinae) și rațele marine se hrănesc sub apă. Pentru a se scufunda mai ușor, ele sunt mai grele decât celelalte rase de rațe, chiar dacă le este mai dificil să zboare. Rațele din subfamilia Anatinae (rasă care cuprinde și rața de curte) se hrănesc la suprafața deși pot prinde și alte vietăți subacvatice, atâta timp cât pot ajunge cu gâtul la ele, fără să se scufunde complet.

Rațele sălbatice sunt adesea vânate pentru mâncare sau pentru sport, prin împușcare.

Rața sulițar (Anas acuta) este o specie de rață anseriformă din genul Anas, ce atinge 55 de cm. Este o pasăre migratoare, întâlnită în Europa Centrală și de Nord, Siberia și America de Nord. În România este oaspete de primăvară și toamnă. Este o specie migratoare care cuibareste, in special, in partea de nord a Europei, Asiei si Americii de Nord, in zonele arctice si sub-arctice. In Europa, cele mai mari populatii cuibaritoare se intalnesc in Finlanda, Islanda, Norvegia, Rusia si Suedia, dar exista populatii cuibaritoare de mici dimensiuni in multe din tarile Europei centrale si de sud. Pe teritoriul Romaniei acesta specie poate fi intalnita in special in perioada de iarna si de pasaj, perechile cuibaritoare fiind putine.

In perioada de cuibarit, aceasta specie prefera habitatele continentale, acvatice, cu apa dulce sau sarata de mica adancime, deschise, situate de obicei in zone de joasa altitudine, de pajiste, tundra sau stepa, ape de obicei cu productivitate mare sau medie. In perioada de iarna, stationeaza in zone de coasta ferite, delte, estuare si terenuri inundate, lagune si lacuri ce au in apropiere terenuri agricole.

Este o specie migratoare in toata partea nordica a arealului sau, dar exista si cateva populatii sedentare in emisfera sudica. Ajung in cartierele de iernare in cursul lunii noiembrie si le parasesc in cursul lunii aprilie. Hrana ratei sulitar este compusa din materie vegetala acvatica (frunze, alge) si hrana de natura animala. Uneori se hraneste pe sol cu seminte, radacini si rizomi.

La nivel mondial, specia este estimata la un numar de 5 300 000 – 5 400 000 de indivizi, cu tendinta descrescatoare. In Europa populatia cuibaritoare este de 320 000 – 360 000 de perechi, cu un declin moderat, iar populatia care ierneaza in Europa la aproximativ 120 000 indivizi.

Cuibareste in perechi solitare relativ apropiate si uneori in grupuri dispersate, din aprilie pana in iunie in majoritatea zonelor. In partea nordica a arealului, inceputul perioadei de cuibarit este sincronizata cu dezghetul. Cuibul este construit pe sol, ascuns in vegetatie, relativ aproape de apa. Depune 7-9 oua ce sunt clocite timp de 22-24 de zile.

Rața este numele atribuit unei varietăți de specii din familia Anatidae. Sunt păsări de apă, mai mici decât rudele lor, lebedele și gâștele și pot fi găsite atât în apa dulce cât și în cea sărată. Există numeroase specii, majoritatea fiind migratoare.

Majoritatea rațelor au un cioc lung și lat, folosit la săpat. Rațele au un meniu divers; pot consuma ierburi, plante acvatice, pești, insecte, amfibieni mici, viermi și moluște mici.

Rațele scufundătoare (Aythyinae) și rațele marine se hrănesc sub apă. Pentru a se scufunda mai ușor, ele sunt mai grele decât celelalte rase de rațe, chiar dacă le este mai dificil să zboare. Rațele din subfamilia Anatinae (rasă care cuprinde și rața de curte) se hrănesc la suprafața deși pot prinde și alte vietăți subacvatice, atâta timp cât pot ajunge cu gâtul la ele, fără să se scufunde complet.

Rațele sălbatice sunt adesea vânate pentru mâncare sau pentru sport, prin împușcare.

Rața sunătoare (Bucephala clangula) este o specie cu areal holartic de cuibarit, și este intalnita in nordul Europei, Asiei si Americii de Nord. Populatia americana ierneaza in Statele Unite ale Americii, populatia europeana in vestul, centrul si sudul-estul Europei si in Asia mica, iar populatia asiatica ierneaza in jurul Marii Caspice si in Asia de sud-est. In Romania, este o specie foarte rar cuibaritoare, semnalarile recente fiind din zona Deltei Dunarii. In schimb, este o specie frecventa in timpul migratiei si pe timpul iernii.

Prefera pentru cuibarit zonele umede marginite de paduri cu arbori batrani si cu zone deschise de apa fara multa vegetatie acvatica (submersa sau emersa). In afara sezonului de cuibarit, poate fi intalnita intr-o varietate foarte mare de zone umede, specia nu are cerinte ecologice stricte in aceasta perioada.

Populatia europeana este estimata la 490.000-590.000 de perechi si are o tendinta moderat ascendenta.

Este o specie migratoare in arealul principal de cuibarit. Manifesta comportament gregar in afara sezonului de cuibarit. Cuibareste in scorburile copacilor batrani, folosind preponderent cavitatile sapate de ciocanitoare neagra. Poate cuibari si in cutii artificiale. Poate cuibari si la o distanta de 1,5-2km de zona umeda. Perioada de cuibarit este cuprinsa intre a doua jumatate a lunii aprilie sau inceputul lunii mai, (uneori si la inceputul lui aprilie) si sfarsitul lunii iunie. Ponta are 8-11 oua care sunt clocite un numar de 29-30 de zile. Puii sunt nidifugi si parasesc cuibul la o zi dupa ce au eclozat. Hrana este alcatuita in special din moluste, crustacee si insecte acvatice. Se hraneste in timpul zilei, iar hrana este procurata prin scufundari.

Șacalul este un mamifer carnivor sălbatic din familia Canidae, asemănător cu lupul, dar mai mic decât acesta, cu coada mai scurtă și cu botul ascuțit. El trăiește în nordul Africii, în sudul Asiei și în sudul Europei și se hrănește cu animale mici și cu hoituri.

Numele științific al șacalului galben este Canis aureus moreoticus, Geoffroy, 1835.

Este intermediar între lup și vulpe, având forma generală asemănătoare cu a vulpii, dar blana cu aceeași structură cu a lupului, fiind numit de aceea și „lup auriu”.

Lungimea corpului este de 70 cm - 1.5 m, fără a socoti coada (20–25 cm). La greabăn ajunge până la 50 cm înălțime. Greutatea maximă este între 12–15 kg.

Este, ca toate canidele, un animal potențial omnivor, dar care preferă alimentația carnivoră. Se hrănește cu insecte, păsări, șoareci și alte rozătoare, dar și cu porumb, struguri etc. De asemenea este și necrofag. Activitatea sa este preponderent nocturnă.

Împerecherea se face, asemenea celorlalte canide, în februarie-martie, gestația durând tot 62-63 zile. Cei 4-8 pui sunt lipsiți de vedere 2 săptămâni, iar după trei luni de la fătare sunt înțărcați.

Bârlogul de șacal nu este foarte adânc, dar este așezat de obicei în locuri singuratice, în văgăuni cu mărăcinișuri și alte locuri greu accesibile.

În România, șacalul este o apariție destul de rară. A fost semnalat în Banat, Oltenia, Muntenia și Dobrogea. Șacalii au pătruns în fauna autohtonă încă de acum 50 de ani iar numărul lor este în creștere în partea de sud-est a țării. Originar din India, a pătruns prin Iran și Turcia în Europa, în special în Grecia, Bulgaria și Albania, apoi în România.

Scoicarul (Haematopus ostralegus) este o pasăre migratoare de litoral din familia hematopodidelor (Haematopodidae), ordinul caradriiformelor (Charadriiformes) care cuibărește îndeosebi pe solul scoicos al litoralului marin din Europa și Asia și iernează în sudul și vestul Africii, sudul Asiei. Este mai mare decât un porumbel (are o lungime de 43 cm). Corpul este negru, cu alb pe abdomen, piept, aripi (o dungă lată) și deasupra cozii. Ciocul proeminent și drept, irisul și picioarele sunt roșii. Iarna apare o bandă albă peste gâtul negru, iar picioarele sunt roz pal. Sexele se aseamănă între ele.

Cuibul este format dintr-o gropiță căptușită cu scoici și resturi de alge. Prin mai-iunie femela depune de obicei 3 ouă galbene, pătate cu brun. Clocitul durează circa 26-27 de zile și este asigurat de ambele sexe. Puii sunt nidifugi. Când se află pe malul mării, scoicarul se hrănește îndeosebi cu moluște bivalve (midii, scoici). Hrana este completată cu gasteropode (litorine), crabi și viermi marini. Când se află în interiorul uscatului, hrana constă în principal din râme și insecte.

În România cuibărește rar, pe solul scoicos al litoralului, în lagune sau sărăturile de lângă Dunăre. Mai frecvent trece în pasaj din nordul arealului de cuibărire spre cartierele de iernare din jurul Mării Mediterane și Africa. În pasaj pot fi văzute în stoluri zburând în formă de V, scoțând strigăte puternice "cliip" sau "bliip".

Sunt descrise 4 subspecii. În România și Republica Moldova trăiește o singură subspecie - Haematopus ostralegus longipes, răspândit din vestul și nord-centrul Rusiei (gura fluviul Obi), spre sud până la Marea Neagră, Marea Caspică și Marea Aral și Lacul Balhaș și spre est până în vestul Siberiei; iernează pe coastele din estul Africii prin Peninsula Arabică până în India.

Șerparul european (Circaetus gallicus) este o pasăre răpitoare care vânează în special șerpi și alte reptile, aparține subfamiliei Circaetinae, care înglobează șerparul și vulturul african. Este foarte răspândit în Europa. Petrece iarna în Africa subsahariană. În India este prezent tot timpul anului.

Lungimea corpului este de 62-69 cm și are o greutate de 1200-2000 g pentru mascul și 1300-2300 g pentru femelă. Anvergura aripilor este cuprinsă între 162-178 cm. Adulții au înfățișare similară, femela având coada ceva mai lungă. Penajul este variabil, cu spatele, capul și pieptul maronii, iar abdomenul alb și presărat cu pete maronii. Penele de zbor sunt închise, iar pe coadă se observă 3-4 benzi închise.

Cuibărește în arbori , iar în ținuturi montane și pe stânci. Hrana preferată o constituie șerpii, chiar și cei veninoși. Picioarele i sunt acoperite cu un înveliș cornos gros, fiind adaptate astfel la atacul șerpilor veninoși. Se hrănește în special cu șerpi și alege cu precădere speciile neveninoase. Se hrănește și cu șopârle, broaște, mamifere mici și mai rar cu păsări sau nevertebrate. În timpul rece migreaza în locurile de iernat.

În România, populația estimată este de 220-300 de perechi. Cele mai mari efective sunt în Franța, Spania și Turcia.

Cuibul este construit de ambii părinți. Femela depune un ou în luna mai, cu o dimensiune de circa 72,8 x 58,6 mm. Incubația durează 45-47 de zile și este asigurată de femelă, care este hrănită de mascul în toată această perioadă. Puii devin zburători la 60-80 de zile.

Sitarul de mal (Limosa limosa) are o mărime de 42 cm. Cuibărește rar în România; trăiește în vestul țării, depunând ouăle pe sol în vecinătatea apelor. Este de fapt o specie de pasaj prin luna mai în regiunile nordice din Delta Dunării. În timpul verii, partea anterioară a corpului este cafeniu-roșcat cu pântecele albicios, iar aripile sunt brun-cenușii; iarna penajul devine cenușiu-maroniu. Femelele sunt mai mari decât masculii, fiind viu colorate. Sitarul de mal iernează în vestul și sud-estul Europei.

Sitarul de mal nordic (Limosa laponica) este rar întâlnit în România, fiind o pasăre de pasaj. Are un colorit asemănător sitarului de mal, însă cu coada albă cu striuri transversale de culoare închisă. Cuibărește în nordul Eurasiei, iernează în Europa Occidentală, Africa de Nord și Asia de Sud.

Sitarul de pădure (Scolopax rusticola) este o pasăre migratoare din familia Scolopacidae. Clocește rar în România. Este o pasăre care trăiește în regiunile de deal și de munte, atât în munții Carpați, cât și în Dobrogea. Uneori poate fi întâlnită și în regiunile de șes.

Sitarul de pădure este asemănător ca aspect cu becaținele (Gallinago gallinago), însă are ciocul mai scurt decât acestea. Este o pasăre cu o mărime între 25 și 30 de cm. Sitarii sunt păsări sperioase, fiind active în timpul amurgului. Spatele sitarului este pestriț, cu nuanțe brun negricioase, o culoare de camumflaj în mediul unde trăiește. Văzul păsării este bun, având o rază vizuală ce atinge 180°. Sitarul are picioare scurte, neexistând un dimorfism sexual între mascul și femelă.

Habitatul sitarului îl constituie pădurile umede mixte sau de foioase din Europa. Iernează în bazinul mediteranean sau pe coasta Atlanticului din Europa Occidentală. Hrana sitarilor constă din viermi, păianjeni, insecte și larvele acestora, ca și din fructe de pădure sau unele părți vegetale ale plantelor.

Perioada clocitului la sitar are loc din luna mai până în iulie. Ca toate păsările din acest grup, după perioada împerecherii, care poate dura o zi, păsările se despart. Femela face un cuib pe sol sub formă de gropiță căptușită cu frunze, iarbă și mușchi, la liziera pădurii. În cuib se află de obicei patru ouă, care sunt clocite trei săptămâni. Puii sunt nidifugi, fiind protejați și hrăniți de femelă până la maturitate. În caz de pericol, femela transportă puii între picioare, sprijinindu-i cu ciocul. După ce cresc aripile puilor, numai o treime din pui ajung la vârsta de un an din cauza dușmanilor numeroși. În Bavaria, perioada admisă pentru vânarea sitarului durează între 16 octombrie și 15 ianuarie.

Șoimii (Falco) sunt un gen de păsări răpitoare diurne din familia Falconidae. Sunt de mărime variată, agere și puternice, cu ciocul scurt și curbat și având câte o crestătură în formă de dinte, care se hrănesc cu pradă vie, mai ales cu păsări. Sunt răspândite pe larg pe toate continentele cu excepția Antarctidei.

Șoimii au partea superioară a ciocului curbată în jos, ceea ce ajută pasărea să sfâșie carnea sau să spargă craniul animalui vânat. Irisul păsărilor din această familie este în general de culoare întunecată. Partea superioară a picioarelor este acoperită de pene, la fel ca și la celelate păsări răpitoare. Toți șoimii au 15 vertebre cervicale, ceea ce permite, de exemplu, lui Falco tinnunculus să-și rotească capul 180° în căutarea pradei. Ochiul șoimului permite păsării o rază vizuală de 220° fără să rotească capul.

Șoimul este foarte răspândit pe glob, familia lui cuprinzând 38 de specii. În familia șoimilor există atât păsări migratoare cât și sedentare. În libertate șoimii trăiesc de regulă între 15 și 18 ani. Spre deosebire de celelate păsări răpitoare ei nu construiesc cuiburi, ci ocupă cuibul altor păsări aflat pe stânci, copaci sau clădiri.

Șoimul călător (Falco peregrinus) este o specie de pasăre din familia faconidelor. Șoimul călător este cel mai rapid animal de pe planetă. Una dintre cele mai mari abilități ale șoimului este viteza cu care zboară sau cu care coboară. Unii specialiști susțin că zboară cu aproximativ 380 km/h.

Este necrofag, dar cel mai des mănâncă porumbei sau alte păsări de talia porumbelului. El vânează în zori și la asfințit. El poate repera un porumbel în zbor de la mai mult de 8 km.

Șoimii călători sunt păsări monogame, însă masculul este puțin mai mic decât femela. Aceștia își construiesc cuibul pe vârfurile stâncoase, inabordabile. Cuplul este unit pe viață și revine frecvent la același cuib. Scobitura din stâncă, potrivită clocitului, trebuie să asigure spațiu suficient chiar și pentru patru pui și nu trebuie să fie în raza de acțiune a prădătorilor. Depunerea ouălor începe la sfârșitul lunii martie. Femela depune 3-5 ouă pe care le clocește timp de o lună. Puii părăsesc cuibul la vârsta de 5 săptămâni, dar devin independenți față de părinții lor la vârsta de 2 luni. Dacă supraviețuiesc dușmanilor lor (frigului sau bufniței), atunci pot trăi 25 de ani.

Prada șoimului călător este reprezentată mai ales de alte păsări. Dintre păsările cântătoare îi cad pradă ciocârlia de câmp și potârnichea de lăstăriș, iar dintre păsările mai mari porumbelul de stâncă. Iarna șoimii vânează la gurile de vărsare ale râurilor în mare, iar meniul lor cuprinde mai ales pescăruși, rațe și stârci. Au nevoie de aproximativ 100 de grame de hrană zilnic, dar necesarul crește după eclozarea puilor, trebuind să îi hrănească și pe aceștia. În perioada de clocit, șoimul călător trebuie să străbată distanțe mari în căutarea hranei. Teritoriul lui de vânătoare este de 40-200 de kilometri pătrați. Vânează rar mamifere, dar uneori prinde și iepuri.

Șoimul călător preferă spațiile deschise, libere, cum ar fi: pusta, zonele mlăștinoase și semideșertice, stepa, unde își poate utiliza cel mai eficient vederea excelentă. În Europa Centrală cea mai mare răspândire o are în zonele muntoase, unde crăpăturile dintre stânci oferă locuri excelente de cuibărit.

Șoimii (Falco) sunt un gen de păsări răpitoare diurne din familia Falconidae. Sunt de mărime variată, agere și puternice, cu ciocul scurt și curbat și având câte o crestătură în formă de dinte, care se hrănesc cu pradă vie, mai ales cu păsări. Sunt răspândite pe larg pe toate continentele cu excepția Antarctidei.

Șoimii au partea superioară a ciocului curbată în jos, ceea ce ajută pasărea să sfâșie carnea sau să spargă craniul animalui vânat. Irisul păsărilor din această familie este în general de culoare întunecată. Partea superioară a picioarelor este acoperită de pene, la fel ca și la celelate păsări răpitoare. Toți șoimii au 15 vertebre cervicale, ceea ce permite, de exemplu, lui Falco tinnunculus să-și rotească capul 180° în căutarea pradei. Ochiul șoimului permite păsării o rază vizuală de 220° fără să rotească capul.

Șoimul este foarte răspândit pe glob, familia lui cuprinzând 38 de specii. În familia șoimilor există atât păsări migratoare cât și sedentare. În libertate șoimii trăiesc de regulă între 15 și 18 ani. Spre deosebire de celelate păsări răpitoare ei nu construiesc cuiburi, ci ocupă cuibul altor păsări aflat pe stânci, copaci sau clădiri.

Șoimul de iarnă este un oaspete de iarnă frecvent în România. Ca habitat preferă zonele deschise din apropierea zonelor umede.

Șoimul de iarnă este caracteristic zonelor joase împădurite, pășunilor și mlaștinilor. Este cel mai mic dintre răpitoarele din Europa, însă foarte agil și rapid. Lungimea corpului este de 26-33 cm și are o greutate de circa 125-210 g pentru mascul și 190-300 g pentru femelă, aceasta fiind mult mai mare decât masculul. Anvergura aripilor este cuprinsă între 50-73 cm. În Europa medievală era folosit de către crescătorii de șoimi ca „pe un șoim potrivit pentru o doamnă”. În prezent este antrenat rar de către crescători, datorită restricțiilor impuse pentru conservarea speciilor de păsări. Capul și spatele masculului sunt gri, iar pieptul și abdomenul crem-ruginiu cu striuri închise. Penajul femelei este maroniu pe spate și pal roșiatic cu striuri pe abdomen. Se hrănește în special cu păsări mici cum sunt ciocârliile, fâsele, vrăbiile. Preferă puii tineri neexperimentați. Hrana este completată și cu insecte, mamifere mici și șerpi.

Teritoriul de cuibărire din Europa se află în sudul și centrul Scandinavie. Când vânează, zboară repede și la înalțime de sub un metru deasupra solului folosindu-se de copaci și tufișuri pentru a-și surprinde prada, pe care o prinde în aer. Perechea vânează adeseori împreună și unul dintre parteneri sperie prada și o conduce spre celălalt. Celelalte păsări prădătoare evită în general șoimii de iarnă din cauza agilității și agresivității acestora. Își apără teritoriul foarte agresiv. Longevitatea maximă cunoscută este de 12 ani și șapte luni. Iernează în centrul și estul continentului european.

Șoimii (Falco) sunt un gen de păsări răpitoare diurne din familia Falconidae. Sunt de mărime variată, agere și puternice, cu ciocul scurt și curbat și având câte o crestătură în formă de dinte, care se hrănesc cu pradă vie, mai ales cu păsări. Sunt răspândite pe larg pe toate continentele cu excepția Antarctidei.

Șoimii au partea superioară a ciocului curbată în jos, ceea ce ajută pasărea să sfâșie carnea sau să spargă craniul animalui vânat. Irisul păsărilor din această familie este în general de culoare întunecată. Partea superioară a picioarelor este acoperită de pene, la fel ca și la celelate păsări răpitoare. Toți șoimii au 15 vertebre cervicale, ceea ce permite, de exemplu, lui Falco tinnunculus să-și rotească capul 180° în căutarea pradei. Ochiul șoimului permite păsării o rază vizuală de 220° fără să rotească capul.

Șoimul este foarte răspândit pe glob, familia lui cuprinzând 38 de specii. În familia șoimilor există atât păsări migratoare cât și sedentare. În libertate șoimii trăiesc de regulă între 15 și 18 ani. Spre deosebire de celelate păsări răpitoare ei nu construiesc cuiburi, ci ocupă cuibul altor păsări aflat pe stânci, copaci sau clădiri.

Falco cherrug (sau șoimul dunărean) este o specie de șoim pe cale de dispariție. În trecut specia a fost împărțită în mai multe subspecii, în prezent doar două dintre acestea fiind recunoscute de către ornitologi:

• Falco cherrug cherrug întâlnit din centrul-estul Europei până la fluviul Ienisei, Munții Altai și regiunile de stepă din Asia Centrală (China și nordul Mongoliei);
• Falco cherrug milvipes poate fi găsit în sudul Asiei Centrale.

Lungimea corpului variază între 45-55 cm și anvergura este de 105-130 cm. Masculii cântăresc 730-990 de grame, femelele 970-1300 de grame. Femelele sunt mai mari decât masculii însă diferențele nu se pot observa foarte ușor. Silueta este tipică de șoim, cu aripile lungi și înguste, coada lungă. Adultul are un colorit brun pe spate și aripi, albicios pe cap, abdomen și sub aripi, cu striuri maronii longitudinale. Juvenilul este mai închis pe spate, cu pete longitudinale maronii pe abdomen mai pregnante.

Cuibărește în arbori sau pe versanții stâncoși. În luna aprilie are loc depunerea pontei, formată din 3-4 ouă cafeniu deschis cu pete întunecate. La clocit participă ambele sexe, cu schimbul, timp de 28-30 de zile.

Specia de șoim Falco cherrug se regăsește, într-o mare diversitate, în mai multe țări din Europa de Est și Asia, precum Austria, Ungaria, Cehia, Slovacia, Serbia și Muntenegru, Bulgaria, România, Republica Moldova, Ucraina, Turcia, Irak, Armenia, Rusia, Uzbekistan, Tadjikistan, Kirghizstan, Kazakhstan, Mongolia și China, migrând pentru iernat pe teritoriul altor peste 20 de țări din Europa, Asia și Africa.

Din păcate, șoimul dunărean a dispărut aproape în totalitate de pe teritoriul României, ultimele perechi cuibăritoare fiind depistate în Dobrogea și în județul Timiș.

Una dintre caracteristicile acestei specii de șoim este faptul că nu își construiește cuib. Astfel, în lipsa alternativei, o parte însemnată a perechilor de șoim dunărean își crește puii în cuiburi construite de alte păsări, pe stâlpii de înaltă tensiune.

Se hrănește în principal cu popândăi (Spermophilus citellus) dar și cu păsări.

Statutul șoimului dunărean a fost schimbat în 2004 din „Aproape amenințat” în „Periclitat”, din cauza declinului masiv a populației cuibăritoare globale. Factorii periclitanți sunt, în principal: dispariția habitatului, lipsa locurilor de cuibărit, deranjul, electrocutarea, coliziunea cu firele de înaltă tensiune, braconajul, otrăvirea, diminuarea resurselor de hrană. Un mod eficient de a proteja această specie, testat deja în unele țări europene, este acela de a amenaja cuiburi artificiale în zone ce abundă în surse de hrană dar nu oferă locuri de cuibărit.

Șoimii (Falco) sunt un gen de păsări răpitoare diurne din familia Falconidae. Sunt de mărime variată, agere și puternice, cu ciocul scurt și curbat și având câte o crestătură în formă de dinte, care se hrănesc cu pradă vie, mai ales cu păsări. Sunt răspândite pe larg pe toate continentele cu excepția Antarctidei.

Șoimii au partea superioară a ciocului curbată în jos, ceea ce ajută pasărea să sfâșie carnea sau să spargă craniul animalui vânat. Irisul păsărilor din această familie este în general de culoare întunecată. Partea superioară a picioarelor este acoperită de pene, la fel ca și la celelate păsări răpitoare. Toți șoimii au 15 vertebre cervicale, ceea ce permite, de exemplu, lui Falco tinnunculus să-și rotească capul 180° în căutarea pradei. Ochiul șoimului permite păsării o rază vizuală de 220° fără să rotească capul.

Șoimul este foarte răspândit pe glob, familia lui cuprinzând 38 de specii. În familia șoimilor există atât păsări migratoare cât și sedentare. În libertate șoimii trăiesc de regulă între 15 și 18 ani. Spre deosebire de celelate păsări răpitoare ei nu construiesc cuiburi, ci ocupă cuibul altor păsări aflat pe stânci, copaci sau clădiri.

Șoimul rândunelelor (Falco subbuteo) este cel mai mic șoim din România, el are mărimea unui porumbel. Hrana lui constă în lilieci, insecte mari, rozătoare, păsări mici. Asemănător vânturelului de seară preferă să vâneze în zbor. Zboară la înălțime, astfel fiind confundat cu o drepnea. Asemănător tuturor speciilor din familia Falconidae nu-și construiește cuib, ci ocupă cuiburile altor păsări. Este o specie monogamă. Este o pasăre răpitoare de talie medie. Sexele au coloritul similar, dorsal fiind gri închis albăstrui; ventral este alb, cu pete dense longitudinale, negre. Caracteristic, jumătatea inferioară a abdomenului este roșie. Lungimea corpului este de 29-35 de cm și are o greutate medie de 130-340 g. Anvergura aripilor este cuprinsă între 70-84 de cm.

Specia are o distribuție largă în Paleartic, din vestul Europei, până în estul Asiei, inclusiv în Japonia. În nord urcă până în nordul Scandinaviei și centru Siberiei. În sud este prezent în zona europeană a Mediteranei, Turcia, Asia centrală și China. Iernează în Africa centrală și sudică. În România specia cuibărește pe o arie largă, din Delta și Lunca Dunării, până în zonele de dealuri înalte și depresiuni intramontane. Este o specie migratoare pe întreg arealul de răspândire. Sosește în Europa începând cu luna aprilie - și pleacă înspre cartierele de iernare din Africa centrală și sudică în luna octombrie.

Cuibărește în habitate semi-deschise, de tipul silvostepelor (zone de stepă cu păduri rare sau reduse ca suprafață, ori deschise). Este întâlnit în zone pajiști/pășuni sau mozaicuri agricole tradiționale, cu arbori maturi, păduri de mici dimensiuni, zăvoaie. Intră adesea și în parcurile mari din orașe.

Se hrănește în special cu insecte de talie mare (mai ales Orthoptere, precum greieri, lăcuste, cosași, dar și alte specii) și păsări de talie mică, pe care le prinde în zbor activ. Este un vânător foarte agil, putând executa manevre foarte precise în zbor, inclusiv în zone cu obstacole (coronamentul arborilor). Ocazional consumă și alte animale (șopârle, micromamifere). Este un vânător aerian agil, putând captura prada în zbor, precum libelule, păsări de talie mică sau lilieci. Prada este adesea ținută în gheare și consumată în timp ce zboară lent în cercuri largi. Poate prinde și păsări cu zbor agil (precum rândunele sau lăstuni, de unde și numele în română), care au dezvoltat chiar și un sunet de alarmă special pentru acest prădător.

Specia este clasificată ca ”Risc scăzut”. În România, populația estimată este de 5 000 – 12 000 de perechi.

Perioada de reproducere începe în luna mai. Depunerea ouălor are loc începând cu luna mai, femela depunând 2-4 ouă, pe care le clocesc timp de 28-33 de zile. Puii părăsesc cuibul după 28-34 de zile. Perechile cuibăresc izolat, teritorial. Ocupă cuiburi folosite de alte specii, în special din familia Corvidelor, dar și cuiburi ale altor specii de răpitoare. Cuiburile pot fi folosite ani consecutivi (nu neapărat de aceiași pereche).

Șorecarul comun (Buteo buteo) este una dintre cele mai des întâlnite păsări de pradă din România. Șorecarul comun este întâlnit atât în zonele împădurite și în câmpiile întinse unde folosește orice loc cu vizibilitate sporită.

Pasăre răpitoare de talie medie spre mare. Sexele au coloritul general similar, dorsal fiind maroniu relativ uniform (cu pete albicioase la formele deschise). Ventral, coloritul variază foarte mult, de la exemplare cu colorit maroniu închis complet, până la exemplare foarte deschise (albe). Pe piept au o dungă deschisă la culoare, ce se continuă și în partea mediană a aripii. Juvenilii au petele ventrale dispuse vertical. Dimensiunea femelelor este ușor mai mare. Lungimea corpului este de 48 - 56 de cm și are o greutate medie de 525 - 1183 g. Anvergura aripilor este cuprinsă între 110 - 130 de cm.

Specia are o distribuție largă în vestul Palearticului, în special în Europa, din zona Mediteranei până în Scandinavia. În est cuibărește până zonele centrale ale Asiei (Mongolia). În România specia cuibărește pe o arie largă, din Delta și Lunca Dunării, până în zonele montane înalte.

Specia cuibărește în România. Este o specie în general sedentară sau parțial migratoare în România. Exemplarele din regiunile nordice coboară în numere mari înspre sud iarna (fiind prezente în numere mari la noi pe timpul iernii).

Este foarte răspândită, fiind prezentă pe întreg teritoriul țării. Cuibărește în zone forestiere (în special păduri, dar și plantații cu suprafețe forestiere mai mari), în zone în care există suficiente spații deschise în imediata apropiere (pajiști, pășuni, terenuri agricole), pe care le folosește pentru hrănire.

Se hrănește în special cu micromamifere (dar și reptile, păsări de talie mică sau insecte), pe care le vânează zburând la punct fix, la o înălțime de câțiva metri. Ocazional consumă și cadavre, în special pe timpul iernii.

În România este prezentă și subspecia vulpinus - șorecarul de stepă - cu răspândire estică (din Moldova și Dobrogea, până în Asia centrală). De dimensiuni ușor mai reduse, are colorit distinct, cu nuanțe roșiatice (oarecum similare cu ale șorecarului mare). Dorsal coloritul este neuniform, mai deschis în partea distală a aripilor și la baza cozii. Subspecia este migratoare.

Populația mondială a speciei este estimată preliminar la 2 170 000 - 3 690 000 de indivizi. Cea europeană este estimată la 814 000 – 1 390 000 de perechi. Tendința la nivel european este stabilă. Specia este clasificată ca ”Risc scăzut”. În România, populația estimată este de 20 000 – 50 000 de perechi. Tendința populațională este necunoscută.

Perioada de reproducere începe în Europa de obicei în martie - aprilie. Depunerea ouălor are loc începând cu sfârșitul lunii martie, femela depunând 2-4 ouă, pe care le clocesc mai ales femelele, timp de 33-38 de zile. Puii părăsesc cuibul după 50 - 60 de zile. Perechile cuibăresc izolat. Își construiește cuibul în interiorul suprafețelor forestiere, însă la distanță mică de lizieră. Cuibul este masiv, amplasat la înălțime în bifurcația crengilor, construit din crengi și resturi vegetale. O pereche poate avea mai multe cuiburi, pe care le utilizează alternativ.

Șorecarul încălțat (Buteo lagopus) este o pasăre răpitoare de zi, din familia accipitride (Accipitridae), care se hrănește cu șoareci de câmp și lemingi. Este o specie migratoare, care cuibărește în nordul Eurasiei și Americii de Nord și iernează la sud în Europa (inclusiv în România și Republica Moldova), Asia și America de Nord.

Are o mărime de 50–66 cm, mai mare decât corbul. Greutatea: mascul 600–1380 g, femela 780–1660 g. Femela mai mare decât masculul.

Penajul este pestriț brun cu alb pe spate și cap, mai închis pe piept. Abdomenul brun cu dungi albe. Exemplarele tinere care ajung în România au peste abdomen o bandă lată brună. Adulții, care vin mai rar în România, nu au această bandă întunecată. Coloritul variază în intensitate între subspecii.

Coada este albicioasă și se termină cu o bandă subterminală lată brun întunecată. Aripile albe dedesubt, cu o pată neagră la încheietură și cu penele de pe margini mai închise la culoare.

Tarsele de pe picioare sunt "încălțate" în pene până la baza degetelor (de unde și denumirea de "șorecar încălțat"). Degetele sunt galbene iar ghearele negre. Ciocul galben la bază, cu vârful negricios.

Sexele se aseamănă între ele, dar femelele sunt mai grele, cu dungi mai puține pe coadă.

Are o răspândire circumpolară. Cuibăresc în nordul Eurasiei și Americii de Nord. Migrează spre sud pentru a ierna.

În România și Republica Moldova se întâlnește în sezonul rece (oaspete de iarnă) subspecia Buteo lagopus lagopus, care vine toamna în număr mare din nord (din regiunile tundrei eurasiatice și Scandinavia). Primăvara revine în nord pentru a cuibări. Iarna este întâlnit în ținuturile de deal și de câmpie descoperite, mai frecvent în partea sudică a României.

Recent s-a semnalat în România subspecia răsăriteană Buteo lagopus menzbieri (șorecarul încălțat răsăritean) provenită din regiunea nord-est asiatică; aceasta are coloritul cafeniu cu crem-deschis.

Trăiește în zonele descoperite nord-asiatice, în principal în câmpiile joase, în tundra fără copaci, mai rar în tundra împădurită și taigaua din extremul nordic, când lemingii și șoarecii de câmp sunt abundenți. Iernează la sud în ținuturile de deal și de câmpie descoperite, inclusiv în stepă, terenuri agricole și mlaștini.

Sunt păsări migratoare cu zone de reproducere și de iernare separate. Pleacă spre zonele de iernare din sud în septembrie-octombrie și se întorc în zonele de reproducere în aprilie-mai. Timpul și amploarea migrației depinde de abundență sezonieră a prăzii în zonele de reproducere și de iernare.

Se hrănesc în principal cu rozătoare mici, mai ales cu șoareci de câmp (Microtus) și lemingi (Dicrostonyx, Lemmus). Se hrănesc și cu păsări (porumbei de pădure, presuri, potârnichi, mai ales cele bolnave), alte vertebrate, inclusiv pești, insecte, păianjeni și hoituri (pasări moarte etc.), mai ales când hrana principală (rozătoarele) este limitată. Vânează ziua, ocazional în amurg. Planează jos sau zboară pe loc pentru a observa prada, ori se așază în locuri puțin mai înălțate, de unde pândește rozătoarele.

Șorecarul mare (Buteo rufinus) este o pasăre răpitoare de talie medie spre mare. Sexele au coloritul general similar, dorsal și penele acoperitoare ale aripilor fiind maroniu roșcat, remigele închise la culoare. Ventral, coloritul variază foarte mult, de la exemplare cu colorit maroniu închis complet, până la exemplare cu colorit roșcat deschis. Juvenilii au barațiile ventrale dispuse vertical. Dimensiunea femelelor este ușor mai mare. Lungimea corpului este de 50 - 58 de cm și are o greutate medie de 945 - 1760 g. Anvergura aripilor este cuprinsă între 130 - 155 cm.

Specia are o distribuție localizată în sudul Mediteranei, Europa de Sud-Est, Asia de Vest și Centrală. În România specia este distribuită în zonele de câmpie și dealuri joase, din Dobrogea, Câmpia Română, Câmpia de Vest și Moldova. Exemplarele care migrează iernează în zona Mediteranei, Africa și în sudul Asiei.

Specia cuibărește în România. Este o specie parțial migratoare în România. Unele exemplare rămân peste iarnă. În zonele mai reci (Asia centrală), populațiile sunt complet migratoare.

Șorecarul mare este specific habitatelor stepice sau cu influență stepică. Cuibărește în zone deschise și semi-deschise, cu pajiști/pășuni și mozaicuri cu terenuri agricole. Evită zonele agricole întinse, în special zonele de monocultură, fără elemente de mozaic de peisaj. Pentru amplasarea cuibului preferă zone cu stâncărie sau cariere abandonate, pajiști/pășuni cu arbori izolați sau în pâlcuri.

Se hrănește în special cu micromamifere (ocazional reptile, păsări de talie mică sau insecte, precum ortoptere sau coleoptere), pe care le vânează dintr-un punct înalt de observație, zburând în cercuri largi sau direct stând pe sol.

Specia se află în expansiune teritorială. În ultima perioadă și în România a fost înregistrată ca probabil cuibăritoare în tot mai multe locații. Restricționată în trecut la zonele stepice din sud estul țării, în prezent cuibărește pe arii largi în sud, vest, ajungând chiar și în nordul Moldovei.

Populația mondială a speciei este estimată preliminar la 139 000 - 226 000 de indivizi. Cea europeană este estimată la 11 800 – 19 200 de perechi. Tendința la nivel european este crescătoare. Specia este clasificată ca ”Risc scăzut”. În România, populația estimată este de 400 – 900 de perechi. Tendința populațională este de asemenea crescătoare.

Perioada de reproducere începe în Europa de obicei în martie - aprilie. Depunerea ouălor are loc începând cu sfârșitul lunii martie, femela depunând 2-4 ouă, pe care le clocește timp de minim 28 de zile. Puii părăsesc cuibul după 45 de zile. Perechile cuibăresc izolat. Își construiește cuibul pe stâncărie sau pe polițe în cariere, în arbori, din crengi și resturi vegetale.

Spârcaciul, spurcaciul sau dropia mică (Tetrax tetrax) este o pasăre migratoare de stepă, înrudită cu dropia, din familia otididelor (Otididae), ordinul gruiformelor (Gruiformes), răspândită în sudul Europei și în Asia Centrală. Toamna se îndreaptă spre locurile de iernare din nordul Africii și din sud-vestul Asiei.

Spârcaciul are o talie de 43 cm, de două ori mai mic decât dropia, cu care se aseamănă oarecum în privința coloritului general al femelei. Masculul este brun-închis pe spate, are abdomenul albicios, capul brun-ruginiu și gâtul negru cu două inele albe. Femela are gâtul brun-închis, ca și corpul.

În România cuibărea cu câteva decenii în urmă în Dobrogea și Moldova; în ultimii ani, specia nu a mai fost semnalată în aceste regiuni.

Specia este întâlnită în pajiști uscate, terenuri agricole, pășuni și fânețe. Asemănător la mărime cu un fazan, lungimea corpului de 40-45 cm, anevergura aripilor de 90-110 cm și greutatea corpului de 830 g. În sezonul de împerechere, masculii au partea superioară maronie, partea inferioară albă și un gât negru mărginit de o bandă albă. Fața este albastră-gri și creștetul este maroniu dungat. În zbor aripile sunt albe. În afara sezonului de împerechere masculilor și femelelor le lipsesc gâtul negru și alb, iar femelele au partea inferioară neagră. Ciocul este gri, ochii sunt galbeni și picioarele sunt gri-gălbui. Se hrănește cu nevertebrate, material vegetal, amfibieni și rozătoare. Longevitatea în sălbăticie este de 10 ani.

Cuibărește în sud-vestul Europei și sudul Rusiei. Păsările din vestul Europei iernează în bazinul mediteraneean și păsările din est iernează în Turcia, Caucaz și sudul Asiei. Păsările se mută în sud în lunile septembrie-octombrie și se reîntorc în teritoriile de cuibărit în lunile martie-aprilie. Reproducerea începe de la vârsta de 2 ani. În timpul curtării masculii se adună într-un lek și își etalează penajul în timp ce lovesc solul, sar în sus, lovesc cu aripile și ridică creasta de pe gât pentru a-și etala modelul penajului. Femelele vizitează lek-ul numai pentru împerechere – sistem de împerechere poligam. Cuibul este instalat într-o adâncitură în pământ în vegetație joasă.

Populația cuibăritoare europeană este mare de 120.000-300.000 de perechi. Specia a suferit un declin începând cu anul 1970 în ciuda creșterii din unele țări în perioada 1990-2000. În prezent, specia nu cuibărește în România.

Ouăle sunt depuse în perioada februarie-iunie. 2-5 ouă de 53x38 mm în dimensiune sunt clocite de femelă pentru 20-22 zile. Puii sunt hrăniți de femelă și dezvoltă penajul la 25-30 zile de la eclozare, dar pot rămâne cu ea pe perioada primei ierni. Are o singură generație pe sezon.

Uliul (Accipiter) este numele unui gen de păsări răpitoare de zi din familia Accipitridae, mari și puternice, care atacă păsări și mamifere mici. Acesta are un cioc puternic, cu marginile tăioase ca lamele unui foarfece; ciocul este adaptat pentru sfâșiat prada. Corpul subțire, aripile și coada lungi, arată că este o bună zburătoare. Picioarele puternice se termină cu patru degete (trei îndreptate înainte și unul înapoi), cu ghearele lungi, ascuțite și încovoiate. Are vedere foarte bună, putând distinge de la mari înălțimi prada: păsări, șoareci, iepuri, insecte. Se aruncă asupra prăzii, o apucă cu ghearele, o sfâșie cu ciocul și o înghite nemestecată; uliul este o pasăre răpitoare de zi. Hrănindu-se cu carne, pipota sa este mai puțin dezvoltată decât a altor păsări care se hrănesc cu grăunțe.

Uliul cu picioare scurte sau uliul scund (Accipiter brevipes) este o pasăre răpitoare de zi din familia Accipitridae, de talie mică (între guguștiuc și porumbel) care trăiește în zonele împădurite de joasă altitudine situate în apropierea unei ape în sud-estul continentului european, Caucaz, Asia Mică și Iran. Toamna migrează spre locurile de iernare din Africa, la sud de Sahara. Cuibărește în copaci, la marginea pădurilor. Lungimea corpului este de 30–37 cm, iar greutatea de 169 g pentru mascul și 215 g pentru femelă. Anvergura aripilor de 63–76 cm. Masculul adult are spatele albastru-cenușiu, coada de talie mijlocie unicoloră; obrajii sunt cenușii; ochii au o culoare roșie-brună; partea de dedesubt de culoare albicioasă cu dungi transversale de culoare roșcată pe piept și flancuri; vârfurile aripilor sunt negricioase. Femela are spatele și obrajii de culoare cenușie-brună; partea de dedesubt de culoare brună deschisă cu dungi de culoare roșie, mai distincte decât la mascul; vârfurile aripilor sunt negricioase; coada unicoloră, cu excepția părții subterminale. Penajul este asemănător cu cel al uliului păsărar, masculul are însă obrajii cenușii și nu bruni, iar femela este mai cenușie ca a acestuia. Se hrănește îndeosebi cu șopârle (gușteri, șopârle de câmp) și insecte mari (gândaci, nasicorni, lăcuste, cosași etc.), dar și cu păsări (vrăbii, cinteze, prigorii și chiar cu rândunici) și mamifere mici (șoareci de pădure, șobolani de apă). Vânează ziua, dar prinde și lilieci la apusul soarelui. Construiește cuibul în fiecare an, la o înălțime de 4–20 m, uneori ocupă cuiburile părăsite de ciori sau coțofene. Cuibul atinge 30 cm diametru și 15 cm înălțime și este alcătuit din ramuri împletite, căptușit în interior cu frunze. În a doua jumătate a lunii mai sau la începutul lunii iunie, femela depune 3-5 ouă verzui-albăstrui, slab pătate, pe care le clocește singură timp de 30-33 de zile, începând cu primul ou depus. Incubația durează 30-35 de zile și este asigurată de femelă, care este hrănită în acest timp de mascul. Puii sunt nidicoli și pot zbura la 40-45 de zile, dar rămân dependenți de părinți încă câteva săptămâni.

În România și Republica Moldova este o pasăre rară. În România populația estimată este de 60-100 de perechi.

Uliul porumbar (Accipiter gentilis) este o pasăre răpitoare de talie mijlocie (50–65 cm) din familia accipitridelor (Accipitridae), ordinul falconiformelor (Falconiformes), cu un penaj cafeniu-cenușiu pe spate, pieptul albicios cu dungi transversale întunecate, mai rare pe coadă, care are pene albe la rădăcină. Are coadă lungă, aripi scurte, late și cu vârful rotunjit. Tinerii prezintă pete lunguiețe pe abdomen. Adulții au deasupra ochiului o sprânceană de culoare deschisă. Are un zbor rapid și foarte abil printre copaci, cu planări întrerupte de câteva bătăi dese din aripi, atacând și prăzi mai mari decât el. Atacă păsări și mamifere mici, mai ales din mediul împădurit. Cuibărește prin copacii din mijlocul pădurilor, în arbori la șes ori în regiunea de deal, mai rar la munte în Europa, nordul și centrul Asiei, nord-vestul Africii, America de Nord și Mexic. Cuibărește în România și Republica Moldova, unde rămâne și în sezonul rece. În Dicționarul limbii române, tom XVII, elaborat de Academia Română se menționează că pentru uliul porumbar mai există variantele: uli porumbac, uli mare, uli cenușiu.

Uliul porumbar populează pădurile (în special cele de conifere) cu poieni mari și spații deschise adiacente, biotopuri în care aceasta vânează de preferință. Activitatea sa de pasăre de pradă se extinde în câmpii, pajiști mărginite de garduri vii, mlaștini și lacuri cu malurile împădurite. În general, evită totuși spațiile deschise de mari dimensiuni.

În unele țări, uliul s-a adaptat la mediul urban: în Rusia (în apropiere de Moscova, în timpul iernii, în Olanda (Amsterdam), în Letonia (Riga) și în Germania (Köln).

Uliul păsărar (Accipiter nisus) (denumit și uliu mic, uliul păsărilor, uliu păsăresc, uliu păsărar, uliu păsăratic, uliul vrăbiilor, regional și uli de păsări, uli de pasăre, uli de hulubi, uli vrăbier) este o pasăre răpitoare de zi din familia Accipitridae, de talie mică (între guguștiuc și porumbel) care trăiește în pădurile de deal și munte, sau mai joase din Europa, Asia și nord-vestul Africii. Populațiile din nordul Eurasiei sunt migratoare, cele din centrul Eurasiei sunt parțial migratoare, iar populațiile din sudul Europei sunt sedentare. Păsările migrează toamna spre locurile de iernare din sudul Europei, Africa, Orientul Mijlociu și sudul Asiei.

Femela este mult mai mare decât masculul. Lungimea corpului este de 28-38 de cm, iar greutatea de 185-342 de g pentru femelă și 110-196 de g pentru mascul. Anvergura aripilor de 58-80 de cm. Ciocul este negricios, iar picioarele galbene cu gheare negre. Masculul are spatele cenușiu închis, cu excepția unei zone mici de culoare albicioasă pe ceafă și deasupra ochilor. Gâtul albicios este acoperit cu dungi longitudinale brune subțiri. Partea inferioară este albă cu dungi brun-roșcate transversale. În zbor, coada lunga este brăzdată de benzi transversale rare cenușii și brune închise, cu o bandă terminală mai lată. Femela are spatele cafeniu, iar partea inferioară este albă cu dungi transversale cafenii.

Cuibul este plat, construit cu precădere de femele din crengi uscate intercalate și căptușit cu ramuri verzi. Cuibul este reînnoit în fiecare an și amplasat în zona de tranziție dintre ramurile uscate și ramurile verzi, la o înălțime de 5-8 metri. Ponta cuprinde 3-6 ouă, depuse la intervale de 2-4 zile din mai până la începutul lui iunie. Ouăle de 40 x 32 de mm sunt sferice, mate, alb-calcaros, punctate neregulat cu gri-violet până la maro închis, cu pete în formă de dungi; la capătul rotund câteodată sub formă de căciulă. Incubația durează 32-35 de zile pentru fiecare ou și 42 de zile pentru ponta întreagă. Clocitul începe după depunerea a 2-3 ouă și este asigurat de femelă, care este hrănită în acest timp de mascul. Are loc o singură clocire pe an. Puii sunt nidicoli, acoperiți la început cu un puf scurt, rar, alb, apoi cu un puf mai lung, brun-roșcat pe partea superioară și alb pe cea inferioară. Puii sunt hrăniți de femelă în primele 4-5 zile, cu hrana adusă de mascul. La 13 zile puii își iau hrana independent, la 28 de zile se acoperă complet cu pene, iar la 32 de zile pot zbura.

Are un zbor planat foarte rapid. Vânează ziua, prin păduri, liziere, parcuri și grădini din zonele apropiate orașelor, lovind pe neașteptate păsări mici. Se hrănește îndeosebi cu păsări mici: vrăbii, presuri, ciocârlii, grauri, sturzi, mierle etc.; femela, care este mai mare, prinde și porumbei, stăncuțe, sitari, gaițe etc. Se hrănește mai rar cu șoareci, broaște, insecte mari.

În România și Republica Moldova este o specie rară ca pasăre clocitoare, răspândită în păduri de deal și munte și foarte rar în zone cu altitudini joase. Apare mai frecvent iarna, când vine din regiunile nordice. Este întâlnit frecvent în orașe, unde vânează vrăbii și mierle ce se găsesc din abundență în aceste locuri. În România populația estimată este de 1200- 1400 de perechi.

Stăncuța (Corvus monedula, sin. Coloeus monedula) este o pasăre migratoare, din genul Corvus, famila Corvidae, unele populații cuibăresc în ținuturi sălbatice, și altele antropofile, ce cuibăresc în localități. Cele din regiuni sălbatice au cuibul în scorburi și pereți de stâncă, pe când celelate în construcții, coșuri, ornamentații, crăpături de ziduri, clopotnițe etc. Femela depune în cuib 4-6 ouă albicioase-albăstrui, cu pete brune. Timpul cuibăritului începe în luna aprilie, ouăle sunt clocite de femelă timp de 17-18 zile. Stăncuță are o dimensiune de 35 cm, penajul este de culoare neagră, numai ceafa și dosul gâtului sunt cenușii. În România stăncuța este sedentară, populează regiunile joase, ca și văile râurilor de munte. Populațiile nordice migrează in iarnă spre Europa și Asia de Sud.

Poate fi intalnita in zone impadurite, in special in padurile de stejar, dar si in padurile de conifere. De asemenea, in parcurile impadurite si in gradini. Un membru de dimensiuni mici al familiei corvidelor, are o lungime a corpului de 32-35 cm, o anvergura de 54-58 cm si o masa corporala medie de 170 g. Culoare maronie, cu crestet negru, aripi negre, tartita alba, coada neagra si o “mustata” neagra. Masculul si femela seamana foarte mult. Se hranesc cu ghinde, seminte, fructe, nevertebrate, oua, pui de pasare si mamifere mici. In salbaticie, durata medie de viata este de patru ani.

Poate fi intalnita in aproape toata Europa. Este o pasare sedentara, dar populatiile din nord migreaza spre sudul continentului. Parasesc locurile de cuibarit in luna septembrie si revin in martie. Populatiile din nord si din centru pot as isi schimbe arealul in anii in care nu gasesc destulă hrana. Se hranesc si pe pamant si in copaci, iar toamna isi ingroapa ghindele pentru a avea provizii de iarna. Atinge maturitatea sexuala la varsta de doi ani. Perechi monogame, legatura dintre parteneri dureaza deseori toata viata. In ritualul nuptial, ambii parteneri se comporta la fel: isi desfac aripile si coada, iar masculul ii ofera femelei mancare. Cei doi construiesc un cuib din crengi in tufisuri sau in copaci.

Populatia care cuibareste in Europa este mare: 6-13 milioane de perechi. In perioada 1990-2000 au existat declinuri la cateva populatii, dar marea majoritate a ramas stabila.

Ardeidele (Ardeidae) sau stârcii este o familie de păsări acvatice care cuprinde 64-65 specii de talie mijlocie și mare, cu corp zvelt, comprimat lateral, cu cap mic, cioc conic, ascuțit la vârf, lung și subțire, cu gât foarte lung și subțire, pe care și-l țin îndoit în formă de S, cu picioare înalte prevăzute cu degete lungi. Unele specii, în epoca reproducerii, au așa-numitul penaj de nuntă sau egrete. Degetul extern este unit cu cel mijlociu la bază printr-o mică membrană (palmatură), formând astfel o suprafață de susținere mai mare pe substratul mâlos. Gheara degetului al treilea are latura proximală dințată. Au penele moi și nu prea dese.

Hrana preferată a stârcilor este peștele, pe care-l prind fie pășind rar prin smârcuri cu corpul aplecat înainte, fie stând la pândă nemișcate la marginea apelor. Gâtul îndoit ca un arc și ciocul ascuțit ca o suliță sunt două arme de vânătoare, dar și de apărare, temute. Afară de pește, mănâncă și broaște, tritoni și reptile, iar speciile mai mici și diferite nevertebrate acvatice mărunte: crustacei, insecte, moluște și viermi. Cele mai multe specii își fac cuiburile în colonii în arbori sau tufișuri, amestecate uneori cu alte specii din neamul lor sau din neamuri străine. Cuiburile lor sunt mari și grosolane. Depun de regulă 5 ouă unicolore. Puii iau hrana din ciocul părinților ori din cuib, după ce aceștia o regurgitează.

Ardeidele fac parte din familia stârcilor, având aspectul exterior asemănător, caracterizat prin gât, picioare și cioc lung. Gâtul în timpul zborului formează o buclă în formă de „S”. Acest lucru este ușurat de vertebra șasea cervicală, care este mai lungă.

Păsările din această familie prezintă un dimorfism sexual destul de accentuat, masculii fiind mai mari ca femelele. Culoarea penajului păsărilor este diferită, de la alb, cenușiu până la negru. Zborul lor este caracterizat prin planare cu bătăi rare din aripi. Păsările se hrănesc în special cu animale mici acvatice, pești, amfibii, crustacei, moluște, reptile, păsări, rozătoare mici, insecte, ele consumând pe zi hrană în greutate de 330 - 550 g.

Stârcul cenușiu (Ardea cinerea), cunoscut și sub numele de bâtlan, este o pasăre din ordinul Pelecaniformes, familia Ardeidae.

Trăiește în regiunile cu climă blândă din Europa, Asia, ca și în din sudul Africii cu excepția regiunii de coastă din sudul Namibiei. În regiunile lipsite de îngheț este sedentar, numai în regiunile mai reci unde iarna îngheață apele este o pasăre migratoare. Stârcul cenușiu preferă regiunile de baltă care sunt înconjurate de vegetație. În ultimul timp se apropie de zonele urbane, putând fi văzut în parcurile cu lacuri.

Cel mai mare starc din Europa masoara 84-102 cm in lungime corporala, cu gatul intins. Are o anvergura de 155-175 cm si o masa corporala medie de 1,5 kilograme. Masculul si femela seamana foarte bine, cu gatul lung, cioc puternic si picioare lungi si galbene. Capul si gatul albe contrasteaza puternic cu aripile gri. Adultii au o pana neagra pe ceafa. Se hranesc cu pesti, amfibieni, mamifere mici si pasari. Vaneaza in apa mica, asteapta nemiscat si isi urmareste prada pe care o strapunge cu ciocul ascutit. In salbaticie, durata medie de viata este de cinci ani.

Ardeidele (Ardeidae) sau stârcii este o familie de păsări acvatice care cuprinde 64-65 specii de talie mijlocie și mare, cu corp zvelt, comprimat lateral, cu cap mic, cioc conic, ascuțit la vârf, lung și subțire, cu gât foarte lung și subțire, pe care și-l țin îndoit în formă de S, cu picioare înalte prevăzute cu degete lungi. Unele specii, în epoca reproducerii, au așa-numitul penaj de nuntă sau egrete. Degetul extern este unit cu cel mijlociu la bază printr-o mică membrană (palmatură), formând astfel o suprafață de susținere mai mare pe substratul mâlos. Gheara degetului al treilea are latura proximală dințată. Au penele moi și nu prea dese.

Hrana preferată a stârcilor este peștele, pe care-l prind fie pășind rar prin smârcuri cu corpul aplecat înainte, fie stând la pândă nemișcate la marginea apelor. Gâtul îndoit ca un arc și ciocul ascuțit ca o suliță sunt două arme de vânătoare, dar și de apărare, temute. Afară de pește, mănâncă și broaște, tritoni și reptile, iar speciile mai mici și diferite nevertebrate acvatice mărunte: crustacei, insecte, moluște și viermi. Cele mai multe specii își fac cuiburile în colonii în arbori sau tufișuri, amestecate uneori cu alte specii din neamul lor sau din neamuri străine. Cuiburile lor sunt mari și grosolane. Depun de regulă 5 ouă unicolore. Puii iau hrana din ciocul părinților ori din cuib, după ce aceștia o regurgitează.

Ardeidele fac parte din familia stârcilor, având aspectul exterior asemănător, caracterizat prin gât, picioare și cioc lung. Gâtul în timpul zborului formează o buclă în formă de „S”. Acest lucru este ușurat de vertebra șasea cervicală, care este mai lungă.

Păsările din această familie prezintă un dimorfism sexual destul de accentuat, masculii fiind mai mari ca femelele. Culoarea penajului păsărilor este diferită, de la alb, cenușiu până la negru. Zborul lor este caracterizat prin planare cu bătăi rare din aripi. Păsările se hrănesc în special cu animale mici acvatice, pești, amfibii, crustacei, moluște, reptile, păsări, rozătoare mici, insecte, ele consumând pe zi hrană în greutate de 330 - 550 g.

Stârcul de cireadă (Bubulcus ibis) este cel mai teritorial dintre starci, poate fi gasit de obicei in habitate ceva mai uscate, precum pasunile de vite, pe langa mlastini si lacuri. In penaj nuptial, si masculul si femela sunt albi cu pene oranj pe piept, spate si crestet, in timp ce picioarele, ciocul si irisii devin rosii. In restul anului, adultii au penaj alb, picioare gri-galbui si un cioc galben. Masculul si femela seamana foarte bine, desi masculul este mai mare, cu panas mai lung in sezonul de imperechere. Lungimea corpului este de 45-52 cm, anvergura de 82-95 cm, masa corporala medie de 350 g. In salbaticie, durata medie de viata este de 10 ani.

Se inmulteste cu preponderenta in Peninsula Iberica, dar si in sudul Europei. O parte din pasarile din vestul continentului migreaza iarna in Africa de nord, iar restul populatiilor europene ierneaza in Orientul Mijlociu. Se hranesc ziua, urmarind cirezile de animale si utilajele agricole pentru a captura prada speriata. Monogame doar in sezonul de imperechere, formeaza cupluri noi de la an la an. Perechile formate cuibaresc in colonii in apropiere de arborii de pe malul apelor, deseori impart teritoriul cu alte pasari de apa. Masculii isi stabilesc teritoriul si se afiseaza ostentativ in copacii din colonie, scuturand crengile si tinand ciocurile in sus. Odata ce s-au imperecheat, partenerii construiesc un cuib platforma din bete, la inaltimi care ating si 20 de metri de la nivelul solului. Femeia este cea care aranjeaza betele aduse de mascul.

Sezonul de imperechere variaza, in functie de habitatul unde se afla pasarile. Ambii parinti clocesc trei pana la opt oua, de 45x53 mm marime, timp de 22-26 de zile. Impreuna au grija de pui, care pot zbura la 22-28 de zile dupa eclozare, dar nu sunt independenti decat dupa alte doua saptamani. Perechile depun oua de doua ori pe an.

Ardeidele (Ardeidae) sau stârcii este o familie de păsări acvatice care cuprinde 64-65 specii de talie mijlocie și mare, cu corp zvelt, comprimat lateral, cu cap mic, cioc conic, ascuțit la vârf, lung și subțire, cu gât foarte lung și subțire, pe care și-l țin îndoit în formă de S, cu picioare înalte prevăzute cu degete lungi. Unele specii, în epoca reproducerii, au așa-numitul penaj de nuntă sau egrete. Degetul extern este unit cu cel mijlociu la bază printr-o mică membrană (palmatură), formând astfel o suprafață de susținere mai mare pe substratul mâlos. Gheara degetului al treilea are latura proximală dințată. Au penele moi și nu prea dese.

Hrana preferată a stârcilor este peștele, pe care-l prind fie pășind rar prin smârcuri cu corpul aplecat înainte, fie stând la pândă nemișcate la marginea apelor. Gâtul îndoit ca un arc și ciocul ascuțit ca o suliță sunt două arme de vânătoare, dar și de apărare, temute. Afară de pește, mănâncă și broaște, tritoni și reptile, iar speciile mai mici și diferite nevertebrate acvatice mărunte: crustacei, insecte, moluște și viermi. Cele mai multe specii își fac cuiburile în colonii în arbori sau tufișuri, amestecate uneori cu alte specii din neamul lor sau din neamuri străine. Cuiburile lor sunt mari și grosolane. Depun de regulă 5 ouă unicolore. Puii iau hrana din ciocul părinților ori din cuib, după ce aceștia o regurgitează.

Ardeidele fac parte din familia stârcilor, având aspectul exterior asemănător, caracterizat prin gât, picioare și cioc lung. Gâtul în timpul zborului formează o buclă în formă de „S”. Acest lucru este ușurat de vertebra șasea cervicală, care este mai lungă.

Păsările din această familie prezintă un dimorfism sexual destul de accentuat, masculii fiind mai mari ca femelele. Culoarea penajului păsărilor este diferită, de la alb, cenușiu până la negru. Zborul lor este caracterizat prin planare cu bătăi rare din aripi. Păsările se hrănesc în special cu animale mici acvatice, pești, amfibii, crustacei, moluște, reptile, păsări, rozătoare mici, insecte, ele consumând pe zi hrană în greutate de 330 - 550 g.

Stârcul de noapte (Nycticorax nycticorax) este o specie din familia stârcilor (Ardeidae) și aparține ordinului păsărilor picioroange (Ciconiiformes).

Stârcul de noapte este întâlnit în toata lumea, în afară de Australasia. Acesta era inițial foarte răspândit și în Europa Centrală, dar acum se întâlnește doar în sudul și estul acesteia, în perioada de cuibărit și de vară.

Stârcii de noapte ating între 58 și 65 cm și cântăresc între 727 și 1014 g. Femelele sunt, de obicei, mai mici și au în timpul reproducerii au smocul de pene mai mic decât masculii. Stârcii de noapte au un corp cu gâtul și picioarele mai scurte.

Penajul exemplarelor adulte este gri, negru și alb. Boneta este neagră. Spatele și șoldurile sunt, de asemenea, negre, burta fiind gri deschis până la alb. În rest, trunchiul și aripile sunt gri- cenușii. Fruntea și fața sunt albe, iar în locurile unde aceasta este fără pene, pielița este verde-gălbuie. Ciocul este negrul, irisul este roșu. Picioarele adulților sunt de-un verde-gălbui pal.

Pasărea tânără are picioare de un gri mat iar ochii sunt gălbui. Capul, gâtul, pieptul și burta sunt cu dungi maro, ocre și galbene. Vârfurile aripilor sunt cu pete mari albe. După trei ani, stârcul de noapte capătă culorile unui adult.

Stârcii de noapte trăiesc în Europa, Africa, Asia și America în zonele mlăștinoase sau inundate, lângă râuri largi, zone cu stufăriș sau la malul lacurilor cu trestie sau cu papură.

Ardeidele (Ardeidae) sau stârcii este o familie de păsări acvatice care cuprinde 64-65 specii de talie mijlocie și mare, cu corp zvelt, comprimat lateral, cu cap mic, cioc conic, ascuțit la vârf, lung și subțire, cu gât foarte lung și subțire, pe care și-l țin îndoit în formă de S, cu picioare înalte prevăzute cu degete lungi. Unele specii, în epoca reproducerii, au așa-numitul penaj de nuntă sau egrete. Degetul extern este unit cu cel mijlociu la bază printr-o mică membrană (palmatură), formând astfel o suprafață de susținere mai mare pe substratul mâlos. Gheara degetului al treilea are latura proximală dințată. Au penele moi și nu prea dese.

Hrana preferată a stârcilor este peștele, pe care-l prind fie pășind rar prin smârcuri cu corpul aplecat înainte, fie stând la pândă nemișcate la marginea apelor. Gâtul îndoit ca un arc și ciocul ascuțit ca o suliță sunt două arme de vânătoare, dar și de apărare, temute. Afară de pește, mănâncă și broaște, tritoni și reptile, iar speciile mai mici și diferite nevertebrate acvatice mărunte: crustacei, insecte, moluște și viermi. Cele mai multe specii își fac cuiburile în colonii în arbori sau tufișuri, amestecate uneori cu alte specii din neamul lor sau din neamuri străine. Cuiburile lor sunt mari și grosolane. Depun de regulă 5 ouă unicolore. Puii iau hrana din ciocul părinților ori din cuib, după ce aceștia o regurgitează.

Ardeidele fac parte din familia stârcilor, având aspectul exterior asemănător, caracterizat prin gât, picioare și cioc lung. Gâtul în timpul zborului formează o buclă în formă de „S”. Acest lucru este ușurat de vertebra șasea cervicală, care este mai lungă.

Păsările din această familie prezintă un dimorfism sexual destul de accentuat, masculii fiind mai mari ca femelele. Culoarea penajului păsărilor este diferită, de la alb, cenușiu până la negru. Zborul lor este caracterizat prin planare cu bătăi rare din aripi. Păsările se hrănesc în special cu animale mici acvatice, pești, amfibii, crustacei, moluște, reptile, păsări, rozătoare mici, insecte, ele consumând pe zi hrană în greutate de 330 - 550 g.

Stârcul galben (Ardeola ralloides) este o specie de stârc de talie mai mică. Nu există dimorfism sexual, atât femela cât și masculul având penajul nupțial în colorit caracteristic cu nuanțe gălbui, deschis pe piept și flancuri și închis pe spate. Abdomenul este albicios. Baza ciocului devine albăstruie în perioada de reproducere. Păsările tinere și adulții în afara sezonului de reproducere au colorit relativ uniform pe spate, maroniu, iar gâtul este dungat. Lungimea corpului este de 40-49 cm şi are o greutate medie de 230-370 g. Anvergura aripilor este cuprinsă între 71-86 cm.

Specia cuibărește localizat în regiunile sudice ale Palearcticului de vest, din sudul Spaniei și până în Asia centrală. În nord este răspândită până în Ucraina și România. Iernează în Africa la sud de Sahara și în Madagascar.

Specia cuibărește în România, fiind prezentă la noi doar în perioada de cuibărit. Sosește începând cu luna aprilie și pleacă înapoi în cartierele de iernare de obicei în a doua parte a lunii septembrie.

Specia este legată de habitatele acvatice naturale, întinse, cu vegetație bogată în care își amplasează coloniile și cu zone mlăștinoase întinse, pentru hrănire. În România cuibărește în zonele joase, de câmpie, în special în regiunile extracarpatice. De departe cea mai abundentă populație cuibărește în Delta Dunării, apoi în zonele umede din Bărăgan, de-a lungul râurilor mari, în Câmpia de vest și estul Moldovei. În interiorul arcului carpatic cuibărește în doar câteva locații, în numere mai reduse.

Este o specie carnivoră, hrănindu-se în special nevertebrate acvatice - în special larve, amfibieni, moluște sau pești de talie mică. Ocazional vânează și în habitate periferice zonelor umede, în special ortoptere sau gândaci.

Este una din puținele specii de stârci migratoare pe distanță lungă, iernând la sud de Sahara. Migrează foarte dispersat, în fronturi largi.

Perioada de reproducere începe la sfârșitul lunii aprilie / începutul lunii mai. Femela depune de obicei 2-4 ouă. Incubarea durează 22-24 de zile. Puii devin zburători la 45 de zile. Perechile cuibăresc colonial, adesea în colonii mixte cu alte specii de Ardeidae. Cuiburile sunt construite din crengi sau stuf. Amplasarea cuiburilor are loc de obicei în zone mai retrase, ascunse, în vegetație densă, în apropierea sau deasupra apei.

Ardeidele (Ardeidae) sau stârcii este o familie de păsări acvatice care cuprinde 64-65 specii de talie mijlocie și mare, cu corp zvelt, comprimat lateral, cu cap mic, cioc conic, ascuțit la vârf, lung și subțire, cu gât foarte lung și subțire, pe care și-l țin îndoit în formă de S, cu picioare înalte prevăzute cu degete lungi. Unele specii, în epoca reproducerii, au așa-numitul penaj de nuntă sau egrete. Degetul extern este unit cu cel mijlociu la bază printr-o mică membrană (palmatură), formând astfel o suprafață de susținere mai mare pe substratul mâlos. Gheara degetului al treilea are latura proximală dințată. Au penele moi și nu prea dese.

Hrana preferată a stârcilor este peștele, pe care-l prind fie pășind rar prin smârcuri cu corpul aplecat înainte, fie stând la pândă nemișcate la marginea apelor. Gâtul îndoit ca un arc și ciocul ascuțit ca o suliță sunt două arme de vânătoare, dar și de apărare, temute. Afară de pește, mănâncă și broaște, tritoni și reptile, iar speciile mai mici și diferite nevertebrate acvatice mărunte: crustacei, insecte, moluște și viermi. Cele mai multe specii își fac cuiburile în colonii în arbori sau tufișuri, amestecate uneori cu alte specii din neamul lor sau din neamuri străine. Cuiburile lor sunt mari și grosolane. Depun de regulă 5 ouă unicolore. Puii iau hrana din ciocul părinților ori din cuib, după ce aceștia o regurgitează.

Ardeidele fac parte din familia stârcilor, având aspectul exterior asemănător, caracterizat prin gât, picioare și cioc lung. Gâtul în timpul zborului formează o buclă în formă de „S”. Acest lucru este ușurat de vertebra șasea cervicală, care este mai lungă.

Păsările din această familie prezintă un dimorfism sexual destul de accentuat, masculii fiind mai mari ca femelele. Culoarea penajului păsărilor este diferită, de la alb, cenușiu până la negru. Zborul lor este caracterizat prin planare cu bătăi rare din aripi. Păsările se hrănesc în special cu animale mici acvatice, pești, amfibii, crustacei, moluște, reptile, păsări, rozătoare mici, insecte, ele consumând pe zi hrană în greutate de 330 - 550 g.

Stârcul pitic (Ixobrychus minutus) este o specie caracteristică zonelor umede cu maluri acoperite de stuf și răchită. Adulții au o lungime a corpului de 33-58 cm, fiind ceva mai mici decât găinușa de baltă, și au o greutate de 140-150 g. Anvergura aripilor este cuprinsă între 49-58 cm. Adulții au înfățișare diferită. Femela are pe spate o culoare maronie cu striații negre, comparativ cu masculul care este negru pe spate. Se hrănește cu peștișori, broaște, insecte acvatice și larvele acestora, uneori și cu puișori ai altor specii de păsări ce trăiesc în stuf.

Specia apare pe tot continentul cu excepția peninsulei Scandinave și Marii Britanii unde este o apariție rară. Este o specie sfioasă, retrasă, cu o viață ascunsă, fiind greu de observat. Atunci când este deranjată preferă să se depărteze prin alergare decât în zbor sau rămâne nemișcată în stuful dens unde cu greu poate fi detectată. Iernează în Africa. Longevitatea maximă cunoscută este de șase ani și 11 luni.

În România, populația estimată este cuprinsă între 8500-10000 de perechi și numai Rusia și Ucraina au populații mai mari.

Sosește la începutul lunii aprilie din cartierele de iernare. Cuibul este amplasat pe trestie căzută la pământ din anul precedent sau pe ramuri de răchită aflate la joasă înălțime (sub 50 cm). La construirea cuibului, ce are forma unei farfurii puțin adânci și este alcătuit din trestie, papură și alte resturi vegetale, participă de obicei cei doi părinți. Femela depune în a doua parte a lunii mai, dar în funcție de caracteristicile fiecărui an și în luna iunie, un număr de 5-7 ouă cu o dimensiune medie de 37,3 x 26,6 mm. Incubația este asigurată de ambii părinți. După 16-19 zile puii eclozează și rămân în cuib pe o perioadă de 7-9 zile fiind hrăniți cu larve de insecte, insecte, mormoloci și chiar lipitori. După circa o lună de la eclozare devin zburători și își pot asigura singuri hrana.

Ardeidele (Ardeidae) sau stârcii este o familie de păsări acvatice care cuprinde 64-65 specii de talie mijlocie și mare, cu corp zvelt, comprimat lateral, cu cap mic, cioc conic, ascuțit la vârf, lung și subțire, cu gât foarte lung și subțire, pe care și-l țin îndoit în formă de S, cu picioare înalte prevăzute cu degete lungi. Unele specii, în epoca reproducerii, au așa-numitul penaj de nuntă sau egrete. Degetul extern este unit cu cel mijlociu la bază printr-o mică membrană (palmatură), formând astfel o suprafață de susținere mai mare pe substratul mâlos. Gheara degetului al treilea are latura proximală dințată. Au penele moi și nu prea dese.

Hrana preferată a stârcilor este peștele, pe care-l prind fie pășind rar prin smârcuri cu corpul aplecat înainte, fie stând la pândă nemișcate la marginea apelor. Gâtul îndoit ca un arc și ciocul ascuțit ca o suliță sunt două arme de vânătoare, dar și de apărare, temute. Afară de pește, mănâncă și broaște, tritoni și reptile, iar speciile mai mici și diferite nevertebrate acvatice mărunte: crustacei, insecte, moluște și viermi. Cele mai multe specii își fac cuiburile în colonii în arbori sau tufișuri, amestecate uneori cu alte specii din neamul lor sau din neamuri străine. Cuiburile lor sunt mari și grosolane. Depun de regulă 5 ouă unicolore. Puii iau hrana din ciocul părinților ori din cuib, după ce aceștia o regurgitează.

Ardeidele fac parte din familia stârcilor, având aspectul exterior asemănător, caracterizat prin gât, picioare și cioc lung. Gâtul în timpul zborului formează o buclă în formă de „S”. Acest lucru este ușurat de vertebra șasea cervicală, care este mai lungă.

Păsările din această familie prezintă un dimorfism sexual destul de accentuat, masculii fiind mai mari ca femelele. Culoarea penajului păsărilor este diferită, de la alb, cenușiu până la negru. Zborul lor este caracterizat prin planare cu bătăi rare din aripi. Păsările se hrănesc în special cu animale mici acvatice, pești, amfibii, crustacei, moluște, reptile, păsări, rozătoare mici, insecte, ele consumând pe zi hrană în greutate de 330 - 550 g.

Stârcul roșu (Ardea purpurea) are o lungime a corpului de la 70 până la 90 cm (cu gâtul întins) și o anvergură a aripilor de la 107 până la 143 cm. Este mai mic decât stârcul cenușiu, căruia i se aseamănă în zbor, dar se deosebește de el prin colorit și prin degetele de la picioare mai lungi. Picioarele și ciocul mai subțire și mai puțin asemănător cu o suliță sunt de un galben mat iar creasta ciocului este închisă la culoare, baza părții superioare a ciocului fiind deschisă. Capul este mai mic și mai plat decât la stârcul cenușiu. Irisul este galben.

Partea de la cap la gât este roșu-maronie iar pe gât se găsesc dungi negre. Partea superioară a corpului este gri-închis, elitrele având în special la mascul un ton albastru-violet. Stârcul își ține capul în formă de S în zbor. Frecvența datului din aripi este mai mare decât la stârcul cenușiu.

Marele areal de răspândire al stârcului roșu cuprinde Africa centrală, nord-vestică și de sud, Madagascar, sudul Europei, vestul Asiei până în vestul Pakistanului; Asia de sud-est și de est, din India și Sri Lanka și mai spre est până în Filipine și Rusia de sud-est. În Europa sunt doar populații regionale de cuibărit în Spania, Franța, Germania de sud, Austria, Italia și în Peninsula Balcanică: Grecia, Ungaria, România, Bulgaria și o răspândire mare în Polonia de sud până la Marea Neagră.

Stârcul roșu clocește în colonii în întinderi mari de stufăriș, dar și în tufișuri. Hrana și-o caută în principal în stufăriș. Datorită degetelor sale lungi de la picioare poate apuca foarte bine stuful.

Stârcul roșu este o pasăre călătoare. Migrarea spre Africa începe din Europa centrală în luna august și se termină în octombrie. Sporadic se pot găsi exemplare și în decembrie. Zonele de iernat sunt regiunile de stepă din vestul, estul și sudul Africii. Se pot găsi indivizi însă și în Europa de sud și sud-est, precum și în Egipt. Întoarcerea spre Europa începe din martie, iar în mai, stârcii roșii au ajuns la arealul lor de cuibărit.

Hrana de bază a stârcului roșu sunt peștii cu o lungime de 10-20 cm. Larvele și insectele joacă însă un rol important. Amfibienii, reptilele, mamiferele mici, păsările, crustaceele și moluștele nu sunt la fel de importante pentru stârcul roșu, care mănâncă în fiecare zi aproximativ 200 g. Caută hrană în special seara și dimineața, trăind mai retras decât stârcii cenușii.

Comportamentul sexual este asemănător cu cel al stârcilor cenușii. Stârcii roșii devin adulți deja în primul an de viață. Cuibul are de la 0,8 până la 2.3 m și este de pa 0,5 până la 1,6 m peste nivelul apei. Clocesc în colonii, fiecare cuib fiind situat de la 5 până la 20 de m unul de altul. Ambii părinți construiesc cuibul. Depunerea ouălelor începe de la sfârșitul lui aprilie și se sfârșește la începutul lunii iulie. De obicei sunt 4–5 ouă. Acestea sunt ovale, verde-albăstruie, nestrălucitoare. Clocirea durează 26 de zile de către ambii părinți. La 15–20 de zile, puii se cațără deja pe stuful de lângă cuib. După încă zece zile sunt pe cont propriu.

Striga (Tyto alba) face parte din ordinul Strigiformes (al bufnițelor), familia Tytonidae, și este considerată ca una dintre cele mai frumoase păsări nocturne de pradă din România. Ea este, de asemenea, și foarte folositoare datorită marelui număr de rozătoare pe care le consumă. Este o pasăre sedentară, comună în Câmpia de Vest, dar prezentă și în alte zone din România.

Specia e întâlnită în zonele cu climă temperată, tropicală sau subtropicală din Africa, Europa, Asia de Sud-Vest, Asia de Sud, Australia, America de Sud și America de Nord. În Europa trăiește subspecia T. a. alba (vestul Europei) și T. a. guttata (estul Europei). Trăiește de obicei în sate, cuibărind în hambare, silozuri sau turnuri de biserică.

Ponta este formată din 4-7 ouă albe, pe care femela le depune în luna aprilie direct pe substrat, fără așternut. Ouăle sunt clocite timp de 33-34 de zile de femelă, căreia masculul îi aduce hrană.

Din punct de vedere morfologic, ca în general la bufnițe, partea anterioară a capului are aspectul unei fețe, în formă de inimă. La picioare, care sunt lungi, unghia degetului mare este zimțată. Coloritul penajului de pe corp este ocru, iar pe partea dorsală, și pe aripi, apare presărat cu puncte de culoare cafenie închisă. Coloritul și nuanțele penajului variază destul de mult de la individ la individ, fiind diferit chiar la puii care provin de la aceeași părinți.

Sturzul cântător (Turdus philomelos) este o specie de pasăre, care aparține familiei Turdidae din ordinul Paseriforme (Passeriformes).

Specia se întâlnește în orice habitat cu tufișuri și copaci alături de zone deschise pentru hrănire. Cuibărește în păduri, garduri de copaci, parcuri și grădini. Ceva mai mic decât o mierlă, lungimea corpului este de 21-24 cm, anvergura aripilor de 33-36 cm și greutatea corpului de 83 g. Spatele este maroniu, partea inferioară cu pete ascuțite albe, cioc galben și picioare roz. Sexele sunt asemănătoare. Se hrănește cu o varietate de nevertebrate, râme și melci în special, dar preferă și fructele moi și fructe de pădure toamna și iarna. Longevitatea în sălbăticie este de 3 ani.

Specia cuibărește pe tot cuprinsul Europei. În Europa centrală populațile sunt sedentare, dar cele cu distribuție nordică migrează spre sudul Europei și nordul Africii pentru iernat, în special atunci când iernile sunt grele. Migrația de toamnă începe în august în zonele de distribuție nordică, iar majoritatea păsărilor se întorc în teritoriile de cuibărit în lunile aprilie-mai ale anului următor. Reproducerea începe la vârsta de un an. Monogamă și teritorială, în regiunile în care specia este sedentară, masculii cântă pentru a-și apăra teritoriul pe tot parcursul anului. Masculii migratori se întorc în teritoriile de cuibărit înaintea femelelor. Femela construiește un cuib curat din iarbă și crenguțe, cimentat cu noroi, în copaci sau vegetație deasă.

Populația cuibăritoare europeană este foarte mare de 20.000.000-36.000.000 perechi. Specia a suferit un declin în Germania în perioada 1990-2000 dar acest declin a fost compensat prin creșterea în alte zone ale Europei.

Cuibăritul începe în lunile martie-iunie în funcție de distribuție. În Europa de est ouăle sunt depuse de obicei în luna aprilie. 3-5 ouă de 27x20 mm în dimensiune sunt clocite numai de femelă pentru 11-16 zile. După eclozare, ambii părinți se îngrijesc de pui, care părăsesc cuibul la 12-16 zile mai târziu, dar continuă să fie hrăniți de părinți pentru încă 3 săptămâni. Fiecare pereche poate avea 2-3 generații pe an.

Sturzul de vâsc (Turdus viscivorus) este o specie de pasăre, care aparține familiei Turdidae din ordinul Paseriforme (Passeriformes).

Specia se întâlnește în păduri deschise, terenuri agricole, parcuri și grădini. Este mai voluminos și mai pal decât sturzul cântător cu lungimea corpului de 27-28 cm, anvergura aripilor de 45-50 cm și greutatea corpului de 93-167 g. Partea superioară este gri-maronie și pieptul este pal cu pete negre subțiri. Ciocul este negru cu baza galbenă, iar picioarele sunt roz. Sexele sunt asemănătoare. Se hrănește cu insecte, viermi și melci pe parcursul anului, iar în perioada de iarnă cu fructe de pădure. Longevitatea în sălbăticie este de 3 ani.

Cuibărește în tot cuprinsul Europei. Păsările din sudul și vestul Europei tind să fie sedentare, dar populațiile nordice și estice migrează spre sudul Europei în sezonul de toamnă. Migrația începe din august, păsările revenind în teritoriile de cuibărit încă din februarie. Este o specie diurnă care se hrănește atât la nivelul solului cât și ăn copaci și tufișuri. Adesea este observat cântând din vârful unui copac. Reproducerea începe la vârsta de un an. Masculii cântă pentru a atrage o parteneră în timp ce își răsfiră aripile și coada într-un dans nupțial. Perechile monogame apără un teritoriu de cuibărit cu suprafața mică. Femela construiește un cuib din iarbă, rădăcini și frunze, adesea la încheietura unei crengi din copac.

Populația cuibăritoare europeană este foarte mare de 3.000.000-7.400.000 de perechi. Specia a suferit un declin în unele zone de distribuție dar acest aspect a fost compensat prin creșterea populației în alte zone.

Cuibăritul începe în luna februarie în unele zone de distribuție, cu toate că unele populații cuibăresc începând cu lunile aprilie-iunie. 3-4 ouă de 30x22 mm în dimensiune sunt clocite numai de femelă pentru 12-15 zile. Ambii părinți se îngrijesc de pui, care dezvoltă penaj la 14-16 zile mai târziu, dar rămân dependenți de părinți pentru încă 2-3 săptămâni. O a doua generație este adesea depusă.

Sturzul viilor (Turdus iliacus) este o specie de pasăre, care aparține familiei Turdidae din ordinul Paseriforme (Passeriformes).

Cuibărește în mesteceni sau păduri de amestec, arbuști, liziere de pădure, cursuri de râuri și marginile și zonele inundabile ale lacurilor. Iarna este întâlnit în păduri deschise, garduri de copaci, ogoare, livezi, parcuri și grădini. Este mai mic decât un sturz cântător cu lungimea corpului de 19-23 cm, anvergura aripilor de 33-35 cm și greutatea medie a corpului de 63 g. Partea superioară este gri-maronie, partea inferioară albă cu pete negre, colorația caracteristică fiind roșiatică pe flancuri și partea inferioară a aripii. Capul este dungat cu o sprânceană albă lungă, cioc negru cu baza neagră. Sexele sunt asemănătoare. Se hrănește cu nevertebrate primăvara și vara, iar iarna preferă fructele de pădure. Longevitatea în sălbăticie este de 2 ani.

Cuibărește pe tot cuprinsul Europei de nord, iernând în vestul ,centrul și sudul Europei, nordul Africii și sud-vestul Asiei. Migrația de toamnă începe in lunile august-septembrie și revine în luna februarie a anului următor. Se hrănește în timpul zilei în copaci și în arbuști sau la nivelul solului fugind sau sărind în izbucniri scurte. Formează stoluri mari în sezonul de iarnă. Reproducerea începe la vârsta de un an. Perechile monogame durează un singur sezon, în timpul căruia masculul cântă de pe un loc înalt pentru a stabili proprietatea terenului și a atrage o femelă. Femela construiește ulterior un cuib bombat în formă de cupă din crenguțe, iarbă, mușchi și noroi pe sol în vegetație deasă sau într-un tufiș. Cuibărește ocazional în colonii neregulate.

Populația cuibăritoare europeană este foarte mare de 16.000.000-21.000.000 de perechi și a rămas stabilă sau a crescut în multe țări. În prezent nu există perechi cuibăritoare în România.

Cuibăritul începe în lunile aprilie-mai. Femela clocește singură 4-7 ouă de 26x19 mm în dimensiune pentru 12-13 zile. Ambii părinți se îngrijesc de pui până aceștia dezvoltă penaj la 10-15 zile de eclozare, apoi pentru încă 2 săptămâni. Perechile cresc 2 generații pe sezon.

Zăganul (Gypaetus barbatus) este o specie de vultur din familia Accipitridae, subfamilia Gypaetinae, genul Gypaetus. Specia este declarată dispărută din România. În aprilie 2009, vânătorii din Mehedinți au semnalat prezența zăganului sau a vulturului cu barbă în zona Peșterii Topolnița.

Zăganii mai trăiesc în prezent (2009) în Munții Pirinei, Alpi, Caucaz, Pamir, Altai, Insula Creta, Tibet, Himalaya și în câteva locuri din Africa.

Zăganul se mai numește „vulturul cu barbă”, datorită celor doua smocuri de pene aspre care coboară de la baza ciocului. Ultimul zăgan a fost împușcat la pasul Turnu-Roșu în anul 1927.

Lungimea corpului este de 105-125 cm și greutatea este cuprinsă între 4500-7800 g (media 6210 g). Femela este puțin mai mare decât masculul. Anvergura aripilor este cuprinsă între 235-275 cm. Adulții au înfățișare similară. Este o pasăre maiestuoasă, cu un penaj ce îmbină portocaliul ruginiu cu negrul într-o combinație inegalabilă. Este unul dintre cei mai mari vulturi din lume. Atinge penajul de adult după cinci ani. Păsările tinere au o culoare închisă. Se hrănește la fel ca majoritatea vulturilor cu hoituri de animalelor, însă ca particularitate, se hrănește în proporție mare cu măduva oaselor acestora.

Ursul brun (Ursus arctos) este o specie de urşi din genul Ursus, răspândită în toată regiunea holarctică.

Este un animal deosebit de puternic, aparţinând familiei Urside, are un corp de până la 2,5 m lungime (subspeciile grizzly, Kodiak şi ursul de Kamciatka), o înălţime la greabăn de până la 1,5 m şi o greutate maximă de 600 kg (aceleaşi subspecii). Ursul brun poate trăi până la 30 de ani în natură şi până la 50 de ani în captivitate. Este un animal plantigrad, iar ghearele nu sunt retractile, imprimându-se în mers odată cu talpa şi degetele.

Ursul brun are o blană deasă, mult apreciată, cu două rânduri de peri, spicul şi puful. Deşi culoarea de bază este cea brun-cafenie, variaţiile sunt deosebit de mari, de la urşi roşcaţi la cei aproape negri. Unele exemplare prezintă pete albe la baza gâtului, formând uneori un adevărat guler, asemănător cu cel al ursului gulerat de Himalaya. Dentiţia este tipică de omnivor, cu canini puternici şi molari rotunjiţi.

În România, se găseşte subspecia Ursus arctos arctos. Până în prima jumătate a sec. XIX se găsea în întreaga ţară, din Delta Dunării până în Carpaţi. Din păcate, a fost exterminat din zonele de câmpie, pentru a nu împiedica agricultura extensivă şi creşterea extensivă a vitelor, pescuitul extensiv şi alte practici similare din secolul XIX.

Cu toate că este retras în Carpaţi, ursul îşi găseşte în România cel mai prielnic adăpost din Europa. Ursul brun trăieşte de-a lungul lanţului carpatic, mai ales printre stânci, unde îşi poate crea bârlogul. Fiind un animal puternic, poate parcurge chiar şi 150 de kilometri într-o singură zi şi se bazează pe auz şi miros.

În anul 2008, în România existau aprox. 7.500 de urşi bruni. În decembrie 2010, în România existau cca. 6.000 de urşi bruni, adică 40% din totalul celor existenţi în Uniunea Europeană. În anul 2012, se estima că 2.000 dintre aceştia trebuiau ucişi, pentru că nu aveau suficientă hrană.

Vulturul negru sau vulturul pleșuv negru (Aegypius monachus) este o pasăre răpitoare de zi de talie foarte mare, din familiei Accipitridae. Este cea mai mare pasăre răpitoare din Europa. Lungimea sa este de 100–115 cm și are o greutate de 7000-14000 g, iar anvergura aripilor 220–290 cm. Este o pasăre sedentară, răspândita sporadic în zonele împădurite de deal și montane. Aria de prezența a vulturului negru se întinde de la Peninsula Iberică până la Mongolia orientală. În Europa, distribuția sa este foarte fragmentată, deoarece acesta a dispărut din numeroase regiuni în secolul trecut. Cuibărește în principal în Spania continentală și insula Mallorca din Baleare, precum și în Turcia; de asemenea și în țările din Caucaz, Grecia, Bulgaria și Portugalia, a fost reintrodus în Franța.

Cu excepția taliei, dimorfism sexual este absent, masculul ajunge în medie la 93% din talia femelei. Penajul este în întregime de culoare cafeniu închis, cu vârsta devine mai deschis la culoare. Capul cu un aspect golaș, acoperit cu un puf delicat cenușiu sau albicios. Gulerul de pene din jurul gâtului, de aceeași culoare ca și penajul, se întinde de multe ori până în vârful capului. Remigele sunt de culoare cafeniu închise. Ghearele sunt cenușiu-albăstrui. Tarsurile sunt în mare parte acoperite cu pene și foarte pufoase. Păsările tinere au un penaj mai închis și mai uniform. În zbor, vulturul negru se recunoaște prin talia sa mare, aripile foarte mari și profund digitate și coada cuneiformă.

Este o pasăre solitară sau se adună în colonii dispersate. Atinge maturitatea sexuală la vârsta de 5-6 ani. Cuibul este amplasat în copaci la 3–12 m înălțime, mai rar pe stânci. Cuibul este o construcție voluminoasă, până la 2 metri în diametru, făcut din crengi. Femela depune un ou prin februarie-aprilie. Oul este alb sau brun-ruginiu, cu desene castaniu-roșcate. Clocitul este asigurat de ambele sexe și durează 50-55 de zile. Puii sunt nidicoli, hrăniți cu carnea regurgitată de părinți. Pot zbura la circa 100 de zile, însă sunt dependenți de părinții pentru încă 2-3 luni.

Vulturul negru este un necrofag strict și se hrănește în principal cu leșuri de ungulate domestice. Cadavrele de oi moarte constituie o parte esențială din hrana sa. Hrana sa include și animale mici moarte (lagomorfe, mustelide), dar și cadavre de ungulate sălbatice mari, mai rar păsări, reptile și insecte.

Este o specie dispărută definitiv de pe teritoriul României și Republicii Moldova. În România era o specie comună la sfârșitul secolului XIX, care cuibărea în Carpați și munții Dobrogei, dar a dispărut în prima parte a secolului XX.

Șoimii (Falco) sunt un gen de păsări răpitoare diurne din familia Falconidae. Sunt de mărime variată, agere și puternice, cu ciocul scurt și curbat și având câte o crestătură în formă de dinte, care se hrănesc cu pradă vie, mai ales cu păsări. Sunt răspândite pe larg pe toate continentele cu excepția Antarctidei.

Șoimii au partea superioară a ciocului curbată în jos, ceea ce ajută pasărea să sfâșie carnea sau să spargă craniul animalui vânat. Irisul păsărilor din această familie este în general de culoare întunecată. Partea superioară a picioarelor este acoperită de pene, la fel ca și la celelate păsări răpitoare. Toți șoimii au 15 vertebre cervicale, ceea ce permite, de exemplu, lui Falco tinnunculus să-și rotească capul 180° în căutarea pradei. Ochiul șoimului permite păsării o rază vizuală de 220° fără să rotească capul.

Șoimul este foarte răspândit pe glob, familia lui cuprinzând 38 de specii. În familia șoimilor există atât păsări migratoare cât și sedentare. În libertate șoimii trăiesc de regulă între 15 și 18 ani. Spre deosebire de celelate păsări răpitoare ei nu construiesc cuiburi, ci ocupă cuibul altor păsări aflat pe stânci, copaci sau clădiri.

Vânturelul roșu (Falco tinnunculus), cunoscut și ca vânturel, (reg.) marinică, șușugaie, vetrușcă, vinderel, (prin Olt.) șurligaie, este o pasăre răpitoare de zi, specie de șoim, care preferă stâncăriile.

Este o pasăre de pradă, mică, de culoare castanie. Îi este specific zborul staționar, realizat prin bătăi rapide din aripi ("zborul Sfântului Duh"), la circa 7-15 m de sol, timp în care își pândește pradă, lăsându-se apoi brusc asupra ei. Numele de vânturel ("bate vântul") i se trage tocmai de la acest fel de zbor.

Spre deosebire de cei mai mulți șoimi, la vânturel apare dimorfismul sexual care este mai evident în ceea ce privește coloritul. Masculii au capul și coadă cenușii, în timp ce la femelă – capul, coadă și spatele sunt maronii cu dungi negre. Lungimea corpului este de 31-37 cm, anvergura de 68-70 cm, iar masa corporală medie de 190 g (masculii) și 220 g (femelele).

Se hrănește în principal cu mamifere mici, dar apreciază și păsările mici sau nevertebratele.

Vidrele (Lutrinae) sunt un grup de mamifere semiacvatice din familia jderilor (Mustelidae), subfamilia Canoidea. Cuprinde în total șapte genuri taxonomice cu 13 specii de animale. Vidra de râu (Lutra lutra) sau vidra euroasiatică sau, popular vidră, lutră, câine de râu, trăiește în Europa și Asia.

Toate speciile din subfamilia Canoidea au corpul lung și șerpuitor, picioarele scurte, cu membrană interdigitală, coada lungă musculoasă și capul mic cu botul scurt. Lungimea vidrelor variază în jurul a 1 m, cântărind între 22 și 45 kg. Reprezentanții cei mai mari ai grupei sunt vidra de mare și vidra uriașă. Ca și celelalte mustelide, vidrele prezintă un dimorfism sexual, masculii fiind mai mari ca femelele. Animalele au o blană lucioasă cu părul scurt și des (peste 1000 de fire/mm²) de culoare cenușie-brună cu un guler de culoare mai deschisă pe gât sau abdomen. Blana are un rol important de protecție fiind acoperit de un strat de aer termoizolant în apă. Vidrele pot să rămână sub apă timp de 8 minute, blocându-și în acest timp orificiile nărilor și urechilor.

Vidrele sunt animale cosmopolite, lipsind doar in Australia și insulele învecinate. Ele viețuiesc pe litoraluri stâncoase marine, pe lângă apele curgătoare și stătătoare, fiind înotătoare excelente. Ele ating pe uscat o viteză de 29 km/h. Vizuinele unor vidre sunt uneori dotate cu mai multe încăperi săpate la cel mult 500 m de malul apelor. Animalele își marchează teritoriul cu ajutorul glandalelor anale, masculii având un teritoriu mult mai mare decât femelele.

Vidrele sunt animale care sunt de obicei active ziua, dar unele dintre ele practică un mod de viață nocturn. Își fac rost de hrană din apă. Vidrele se hrănesc cu pește, broaște, crustacei și alte nevertebrate acvatice, cantitatea de hrană zilnică a unei vidre variind între 15 și 25% din greutatea corporală a animalului. Cantitatea necesară de hrană este influențată de anotimp. Cele mai multe vidre vânează între 3 și 5 ore pe zi. Masculii trăiesc solitari, căutându-și pereche numai în perioada împerecherii, iar femele se ocupă de creșterea puilor.

Viezurele sau bursucul (Meles meles, Linne, 1758), este un mamifer omnivor din genul Meles, familia Mustelidae. Se hrănește cu fructe, semințe, larve, gasteropode, ouă (furate din cuiburile păsărilor ce cuibăresc la sol) etc.

Este mare amator de porumb, pe care îl îngrămădește în vizuină în cantități de până la 50 kg de știuleți. În general toamna își face provizii, deși iarna are o activitate în general foarte redusă, iar grăsimea pe care o câștigă toamna îi asigură în iernile mai blânde supraviețuirea chiar și fără rezervele din vizuină.

Spre deosebire de alte animale și mai ales de vulpe, viezurele este un animal deosebit de curat. Vizuinele complexe, aflate chiar și la 2 metri sub pământ, cu galerii lungi, de 7–8 m, au prevăzute încăperi separate pentru locuit, pentru provizii și pentru excremente, acestea din urmă fiind periodic astupate și înlocuite cu altele noi. Mania viezurelui pentru curățenie este folosită uneori de vulpe care, pentru a obține o vizuină nouă fără efort, se "ușurează" de câteva ori la intrarea vizuinii viezurelui, făcându-l să se mute (firește, dacă nu este prinsă "în flagrant"). De altfel, simpla instalare a unei vulpi în apropiere determină mutarea viezurelui, care nu suportă duhoarea grea ce apare în zona unui adăpost al vulpilor.

Viezurele are circa 56 până la 90 cm lungime și coada de aproximativ 11,5-20,2 cm. Este ușor de recunoscut datorită aspectului îndesat, al botului alungit și, mai ales, a dungilor albicioase care merg de la bot spre coadă. Totuși desenul blănii este destul de variabil. Are o inteligență uimitoare și un curaj remarcabil.

Dimorfismul sexual nu este evident. Nici puii nu se deosebesc prea mult de adulți, decât prin mărime. Viezurele trăiește cam 15 ani. Mormăie și pufăie când este atacat, plânge (țipă) când este prins - similar iepurelui.

Trăiește izolat, căutând femela doar în perioada de împerechere (iulie - august) și, imediat după ce aceasta se produce, o părăsește. Doar mama poate fi văzută, de primavara până toamna, cu puii după ea.

Viezurele petrece mare parte din iarnă într-o stare de somnolență, fel ca ursul. Dormitează de regulă de pe la sfârșitul lui noiembrie și până pe la începutul lunii martie.

Carnea de bursuc este consumată în anumite regiuni ale fostei Uniuni Sovietice, fără a fi un obicei generalizat. Șunca afumată de bursuc era cândva la mare căutare în Anglia, Țara Galilor și Irlanda. Anumite părți ale bursucului au fost folosite în trecut pe post de leacuri populare.

Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii a clasificat această specie ca fiind neamenințată cu dispariția.

Zimbrul este cel mai greu animal european de pe uscat. Un zimbru are o lungime de 2,9 - 3 metri și o înălțime de 1,9 metri, cântărind de la 300 la 920 kg. Este mai înalt, dar mai puțin masiv decât ruda sa apropiată bizonul american. De asemenea are păr mai scurt decât acesta.

Zimbrii sunt pe cale de dispariție. Zimbrii trăiesc în păduri, având foarte puțini dușmani naturali; există doar câteva relatări din secolul al XIX-lea încoace despre atacuri din partea lupilor și urșilor. Zimbrul este erbivor.

Zimbrii trăiesc 28 de ani în captivitate, dar în sălbăticie trăiesc mai puțin. Pot avea pui la vârste între 4 și 20 de ani la femele și între 6 și 12 ani la masculi. Teritoriul zimbrilor poate ocupa și 200 km², iar unele turme preferă pajiștile și poienile din pădure.

În Europa de Vest, zimbrii au dispărut încă din secolul al XI-lea, mai puțin în Ardennes unde au rezistat până în secolul al XIV-lea.

Ultimul zimbru din Moldova a fost ucis în 1762, iar din Transilvania în 1790. În estul Europei, zimbrii erau proprietatea regilor poloni, lituanieni și țarilor ruse. Regele Sigismund I al Poloniei a instituit pedeapsa cu moartea pentru braconarea zimbrilor în anii 1500. Ultimul zimbru în sălbăticie a fost ucis în Polonia în 1919, iar din lume în 1927, în Caucaz.

În 1927 mai puțin de 50 de zimbri mai rămăseseră în lume, toți în grădini zoologice, ultimii zimbri în sălbăticie fiind uciși de braconieri după Primul Război Mondial.

Zimbrii au fost reintroduși cu succes în sălbăticie începând cu 1951. Se găsesc în zone protejate din păduri din Polonia, Belarus și Republica Moldova, turme existând și în Lituania, Ucraina, Rusia și Kîrgîzstan, iar grădini zoologice din 30 de țări au exemplare din acest animal.

În 2000, specia număra 3.600 de exemplare cu un grad mare de consangvinitate, toate fiind descendente din doar 12 indivizi. Din acest motiv zimbrii actuali au o diversitate genetică limitată, fiind foarte vulnerabili la boli.

În România, zimbrii pot fi admirați în Rezervația Dragoș-Vodă de la Vânători Neamț, în Rezervația Neagra de la Bucșani, Dâmbovița (cea mai mare rezervație din România ca număr de exemplare), în rezervația Valea zimbrilor din Vama Buzăului, Brașov, la Hațeg - Slivuț, la Grădina Zoologică din Târgoviște, două exemplare la Grădina Zoologică din Reșița, două exemplare la Grădina Zoologică din Bârlad[necesită citare] și două exemplare la Grădina Zoologică din Hunedoara. Zimbrii au fost re-introduși în România în anul 1958, când primele două exemplare de animale au fost aduse din Polonia și ținute într-o rezervație din Hațeg. Ideea zimbrilor în libertate, pe teritoriul României, s-a născut abia în 1999, printr-un program susținut de Banca Mondială și Uniunea Europeană.

În 2003 au fost aduși 15 zimbri din vestul Europei, pentru care a fost amenajat un țarc cu o suprafață de 180 de hectare. În acest loc, zimbrii trăiesc în semi-libertate.

În data de 21 martie 2012 au fost eliberați 5 zimbri din Parcul Național Dragoș Vodă, ei sunt monitorizați în permanență.

Începând cu anul 2014, în Munții Țarcu (pe raza comunei Armeniș, județul Caraș-Severin) au fost reintroduse mai multe exemplare din această specie (17 mai 2014 au fost reintroduse 17 exemplare, 12 iunie 2015, 14 exemplare, iar în 11 iunie 2016 încă 10 exemplare).

Începând cu anul 2019 Fundația Conservation Carpathia a demarat un program de reintroducere a zimbrului în Munții Făgăraș. La început au fost aduși din Germania un număr de patru zimbri, iar la finalul anului au fost aduși alți nouă zimbri de proveniență poloneză. Fundația își propune ca treptat să creeze o populație stabilă de 30 de zimbri în zona inițială.

Cele 4 exemplare aduse în Munții Făgăraș vor fi găzduite într-un țarc de aclimatizare situat în zona lacului Pecineagu, începând cu luna noiembrie 2019, urmând să fie eliberați în sălbăticie în primăvara anului 2020, la distanțe de 20-30 km de localități.

Au existat trei subspecii de zimbri:

Bison bonasus bonasus (Linneus, 1758) - cel actual
Bison bonasus hungarorum - dispărut
Bison bonasus caucasicus - dispărut, deși un individ a fost printre cei 12 strămoși ai turmelor actuale.
Turmele moderne sunt ținute în două linii de sânge:

una care conține doar Bison bonasus bonasus (descendenți ai doar 7 animale)
una care conține toți cei 12 strămoși, inclusiv un taur de Bison bonasus caucasicus.

Viesparul (Pernis apivorus), cunoscut și sub denumirea de șorecarul viespilor, este o specie caracteristică pădurilor de foioase cu poieni. Lungimea corpului este de 52-59 cm și greutatea medie de 750 g pentru mascul și 910 g pentru femelă. Anvergura aripilor este cuprinsă între 113-135 cm. Lungimea corpului este puțin mai mare decât a șorecarului comun (Buteo buteo) și poate fi ușor confundat cu acesta, mai ales de la distanță. Sexele pot fi diferențiate după penaj, ceea ce este o situație neobișnuită pentru păsările mari de pradă. Masculul are capul gri-albăstrui iar femela maro. În general, femela este mai închisă la culoare decât masculul. Se hrănește cu larve și adulți de insecte, în special viespi și albine, dar și cu rozătoare, păsări, șopârle și șerpi. Este una dintre singurele păsări de pradă din România care s-a adaptat pentru a mânca albine/viespi, cuiburile și mierea lor. Pentru a evita înțepăturile și alte cauze neplăcute are piele dură și groasă, stratul de pene este mare și dispus ca țiglele unui acoperiș, gheare lungi și ascuțite pentru a rupe cuibul și nări cu pene. De asemenea ghearele sunt utilizate și la săpat, adâncimea maximă a gropii este de 40 cm.

Este o specie cu răspândire largă pe tot continentul european. Uneori poate fi văzut planând, utilizând curenții termici ascendenți, într-o poziție caracteristică. De obicei zboară jos și se așează pe crengi, păstrându-și corpul într-o poziție orizontală, cu coada lăsată în jos. Sare de pe o creangă pe alta cu o singură bătaie de aripi, auzindu-se un zgomot specific. Cuibărește adeseori în cuiburi părăsite de cioara de semănătură (Corvus frugilegus). Iernează în Africa. Longevitatea maximă cunoscută este de 29 de ani.

Populația europeană a speciei este mare, cuprinsă între 110000-160000 de perechi. Deși în Finlanda și Suedia populația s-a redus în perioada 1990-2000, în Rusia, Belarus și Franța, unde apar cele mai mari populații, acestea s-au menținut, ceea ce a făcut ca specia să se păstreze stabilă în ansamblu. În România populația estimată este de 2000-2600 de perechi.

Sosește din cartierele de iernare la începutul lunii mai. La realizarea cuibului participă ambii părinți. Femela depune 2-3 ouă la sfârșitul lunii mai și început de iunie, cu o dimensiune medie de circa 51,9 x 40,3 mm. Incubația durează 30-35 de zile și este asigurată în special de către femelă. Pe cuibul acestei specii se gășeste frecvent miere, fiind un criteriu sigur de identificare. Puii devin zburători la 40-44 de zile însă rămân la cuib până la 55 de zile.

Turturica sau turtureaua (Streptopelia turtur) este o pasăre migratoare, din familia columbidelor (Columbidae), ordinul columbiformelor (Columbiformes), răspândită în Europa, Africa de Nord și Asia de Vest, de culoare generală întunecată, cu dungi albe și negre pe lateralele gâtului, spinarea cenușie cu brun, pieptul roz-violaceu, abdomenul alburiu, coada neagră pe mijloc, terminată cu un chenar lat, alb. Este asemănătoare cu porumbelul, dar mai mică. Se hrănește cu grăunțe, cereale, diverse buruieni, înghit și pietricele pentru ușurarea digestiei. Cuibărește în păduri, plantații, arbuști. Toamna migrează în Africa centrală. Este mult apreciată de vânători. Cuibărește în România și Republica Moldova, dar pleacă în sezonul rece. E simbolul fidelității în amor.

Ambele sexe sunt identice. Turturica are o lungime de 26–31 cm și o greutate de 150 g, este mai mică decât guguștiucul; masculul este puțin mai mare decât femela. Corpul este subțire, coada alungită, aripile lungi și ascuțite. Coloritul general este întunecat. Capul și creștetul capului sunt de culoare albastru-cenușiu. Penele din spatele capului prezentă adesea vagi margini. Spatele, remigele terțiare (scapulare) și tectricele au o culoare cafeniu-roșie, dar cu centrul penelor negru, dând acestei părți un aspect foarte solzos. Părțile laterale ale gâtului au dungi albe și negre repartizate în 3-4 rânduri. Gâtul și pieptul sunt roz-violaceu sau cenușiu-roz. Abdomenul și restul părții inferioare sunt albicioase, mai deschise decât la guguștiuc. Coada este lungă, rotunjită, neagră, bordurată cu alb pe margini, cu excepția rectricelor centrale. Ochiul galben este înconjurat de un inel roșu. Ciocul este brun. Picioarele sunt roșu-vișinii.

De la sfârșitul lunii aprilie până la migrarea din septembrie, turturica este de preferință o pasăre a peisajelor deschise din regiunile de deal și de câmpie presărate cu arbori, tufișuri, garduri vii și boschete. Se întâlnește și în desișuri, păduri cu mult subarboret, cu apă în apropiere. Este adesea găsită în desișurile care mărginesc terenurilor agricole, unde își căuta hrana. Spre deosebire de porumbelul gulerat, turturica este rar găsită pe clădirile orașelor. Ea preferă, conform firii sale prudente, să rămână la adăpostul unei vegetații de înălțime medie.

Turturica este răspândită în Europa, Africa de Nord, Asia de Vest. Ea este prezentă în întreaga Europă, din Insulele Canare până în Urali. Este, totuși, total absentă în Scandinavia, Irlanda. Este, de asemenea, găsită în vestul Africii de Nord (Maroc, Algeria, Tunisia) și în Asia Mică. În Asia, arealul sa întinde dincolo de Marea Caspică în Iran, Afganistan până în Mongolia. Populațiile europene migrează toamna. Ele iernează într-o fâșie largă la sud de Sahara, care se întinde din Mauritania până în Etiopia. Populațiile europene migrează toamna. Ele iernează într-o fâșie largă la sud de Sahara, care se întinde din Mauritania până în Etiopia.

Este o pasăre nesociabilă, sperioasă și greu de văzut, care se ascunde în frunzișuri, dar poate fi zărită în depărtare pe firele de telefon sau când se hrănește pe pământ. Formează stoluri mari la sfârșitul verii, când frecventează mai ales culturile de floarea soarelui. Sunt păsări monogame, trăind în perechi chiar când se întovărășesc în cârdurile de plecare. Când unul din parteneri e împușcat celălalt stă trist, îndoliat, fiind un "simbol al fidelității în amor".

Păsările de pradă, cum ar fi uliul sunt principalii prădători naturali ai turturelelor. Unele din ele, lipsite de experiență, zboară jos pentru a scăpa de vremea rea și cad sub gloanțele vânătorilor. Pe de altă parte, jefuitorii cuibului (coțofana și gaița), fură puii și aproape o treime din ouă. Efectul lor este foarte sensibil la începutul sezonului de cuibărire, când turturelele adulte dispun de mai puțină hrană și trebuie să părăsească mai multă vreme ponta pentru a culege suficientă hrană pentru a supraviețui. Prin urmare, puii eclozați mai târziu, când semințele de fumăriță sunt abundente, au o șansă mult mai bună de supraviețuire.

Este răspândită în toată țara, în regiunile de câmpie și de dealuri, prin dumbrăvi, plantații, în păduri cu subarboret sau la marginea pădurilor, tufișuri, desișuri, cu apă în vecinătate, în Deltă și pe litoral. În România este prezentă subspecia Streptopelia turtur turtur. Ne vizitează în sezonul cald; toamna migrează în zonele de iernat din Africa Centrală. În perioada de primăvară și toamnă apar și populații de pasaj ce cuibăresc mai spre nord.

urturica este vânată, în special în timpul migrației și în timpul de iarnă. Această pasăre are un istoric lung în cultura umană.

Țigănușul (Plegadis falcinellus) este o pasăre migratoare, singura reprezentantă a genului Plegadis.

Țigănușul este răspândit în regiunile de țărm sau luncă din zonele calde din sudul Europei, Africa, Asia, Australia și în zona caraibiană și atlantică a continentului America. În România este oaspete de vară în delta Dunării și în restrânse locuri din estul țării.

Țigănușul este o pasăre de 55-65 cm cu o anvergură a aripilor deschise de 88-105 cm, cu gâtul și picioarele lungi și subțiri. Coloritul penajului este de la negru la maro cu reflexii verzui mai ales la aripi. Pliscul este lung și curbat.

Țigănușul clocește în luna mai între 3 și 6 ouă. Ouăle sunt de culoare albăstrui-cenușii. Perioada de incubație la țigănuși este de 3-4 săptămâni. Țigănușul își face cuibul în copaci sau arbuști în colonii, uneori mixte împreună cu stârcii.

Țigănușii se hrănesc cu pești mici, broaște, insecte, viermi, moluște, etc.

Vulturul pleșuv sur (Gyps fulvus) este o pasăre răpitoare de zi de talie mare, din familiei Accipitridae, răspândită zonelor împădurite montane din nord-vestul Africii și Peninsula Iberică, sud-estul Europei (Balcani), Turcia, Orientul Mijlociu, sud-vestul Asiei până în Munții Pamir și Altai. Are capul acoperit cu puf alb, gâtul golaș, ciocul puternic, cu vârful ascuțit și încovoiat peste mandibula inferioară, aripi relativ scurte și rotunjite, coadă lungă, ghearele de la degetele picioarelor ascuțite și mult încovoiate, penele de culoare brună-roșcată mai deschisă pe abdomen. Se hrănește mai ales cu hoituri. Este o specie dispărută definitiv de pe teritoriul României și Republicii Moldova.

Lungimea corpului este de 95-110 cm și are o greutate de 6200-10500 g pentru mascul și 6500-11300 g pentru femelă. Anvergura aripilor este cuprinsă între 230-265 cm. Adulții au înfățișare similară. Capul este alb, iar restul corpului brun, gălbui-roșcat. Atinge penajul de adult după cinci ani. Coada este scurtă și rotunjită. Se hrănește în principal cu leșuri de mamifere și uneori cu melci și insecte mai mari.

Populația europeană a speciei este relativ mică, cuprinsă între 19000-21000 de perechi. Aceasta a crescut substanțial în perioada 1970-1990. Deși specia a continuat să descrească numeric în Turcia și Caucaz, în perioada 1990-2000, datorită creșterii numerice din Spania, pe ansamblu populația a crescut la nivel european. În România, ultimele observații cu privire la exemplare cuibăritoare provin din anul 1939, în zona Bucegilor.

Cuibul este construit de ambii părinți. Femela depune 1-2 ouă în perioada cuprinsă între februarie și martie, cu o dimensiune medie de 92,3 x 69,1 mm. Incubația durează 48-54 de zile și este asigurată de ambii părinți. Puii devin zburători după 90-120 de zile, însă rămân cu părinții cel puțin 90 de zile.

Șoimii (Falco) sunt un gen de păsări răpitoare diurne din familia Falconidae. Sunt de mărime variată, agere și puternice, cu ciocul scurt și curbat și având câte o crestătură în formă de dinte, care se hrănesc cu pradă vie, mai ales cu păsări. Sunt răspândite pe larg pe toate continentele cu excepția Antarctidei.

Șoimii au partea superioară a ciocului curbată în jos, ceea ce ajută pasărea să sfâșie carnea sau să spargă craniul animalui vânat. Irisul păsărilor din această familie este în general de culoare întunecată. Partea superioară a picioarelor este acoperită de pene, la fel ca și la celelate păsări răpitoare. Toți șoimii au 15 vertebre cervicale, ceea ce permite, de exemplu, lui Falco tinnunculus să-și rotească capul 180° în căutarea pradei. Ochiul șoimului permite păsării o rază vizuală de 220° fără să rotească capul.

Șoimul este foarte răspândit pe glob, familia lui cuprinzând 38 de specii. În familia șoimilor există atât păsări migratoare cât și sedentare. În libertate șoimii trăiesc de regulă între 15 și 18 ani. Spre deosebire de celelate păsări răpitoare ei nu construiesc cuiburi, ci ocupă cuibul altor păsări aflat pe stânci, copaci sau clădiri.

Vânturelul mic (Falco naumanni) este o specie caracteristică teritoriilor joase cu pășuni, culturilor agricole și pădurilor din zonele stepice. Lungimea corpului este de 27-33 cm și are o greutate medie de 100-200 g, femelele fiind mai mari. Anvergura aripilor este cuprinsă între 63-72 cm. Este o pasăre răpitoare mică, ce poate fi confundată cu vânturelul roșu (Falco tinnunculus), însă are aripile mai mici și coada mai scurtă. Adulții au un penaj diferit, asemănător cu cel al vânturelului roșu însă masculul nu are mustață. Se hrănește cu insecte, mamifere mici, broaște, șerpi și pești.

Este o specie prezentă în sudul și estul continentului european. Specia este monogamă și teritorială. Când vânează, coboară neauzit de pe crengi și prinde prada în gheare înainte s-o omoare, ciupind-o în spatele capului. Nu își construiește cuiburi și caută cavități potrivite în copaci, pereții bisericilor vechi, hambare sau platforme artificiale, la o distanță de 1-3 km de zonele folosite pentru vânătoare. Cuibărește în colonii de 10-20 de perechi, adeseori în apropierea așezărilor umane. Iernează în Africa.

Populația europeană a speciei este relativ mică, cuprinsă între 25000-42000 de perechi. Cele mai mari efective sunt prezente în Spania, Turcia și Italia. Sosește din cartierele de iernare în a doua parte a lunii aprilie. Femela depune 3-5 ouă în a doua parte a lunii mai sau la începutul lunii iunie. Incubația durează în medie 28-31 de zile și este asigurată de ambii părinți. Puii devin zburători la 27-29 de zile.

Uligan pescar (Pandion haliaetus), cunoscut și sub denumirea de vultur pescar, este o specie de păsări răpitoare din ordinul Falconiformes. Din cauza caracterelor specifice el a fost categorizat în familia Pandionidae, genul taxonomic monotipic Pandion. Specia este răspândită în toată lumea.

Uliganul pescar este o pasăre de talie mijlocie cu o lungime de 50–65 cm, cu un corp suplu și aripi lungi cu avengura 1,27–1,74 m, caracteristic păsărilor răpitoare. Femelele sunt mai mari ca masculii ele ating o greutate corporală de 1,21-2,05 kg, în comparație cu masculii, care au numai o greutate de 1,12-1,74 kg. La păsările adulte culoarea penajului pe partea dorsală a corpului este aproape peste tot uniform de culoare brun închis cu excepția cozii care are un desen de culoare mai deschisă. Partea ventrală a corpului este aproape uniform albă, pe piept apare un desen de culoare brună, desen care este mai accentuat la femele. Penajul de pe cap este de culoare albă, irisul este galben, picioarele sunt de culoare cenușie, ciocul și ghearele negre. De departe păsările aflate în zbor se pot confunda cu pescărușii.

Uliganul pescar, este răspândit în toată lumea, regiunea un clocește se întinde din regiunea boreală, arctică până în regiunile subtropicale din Caraibe, Asia de Sud Est și Australia. În Europa datorită vânării păsării prin anii 1950 efectivul de păsări s-a redus simțitor, fiind o specie periclitată. În Europa de Vest, vulturul pescar cuibărește numai în Scoția, regiunea centrală din Franța și Țara Galilor. În Europa Centrală se mai găsește numai în Germania și Polonia ca și Scandinavia. În România pasărea a fost semnalată pentru prima dată cu certitudine în anul 1960, că clocește în Delta Dunării. Iernează în țările calde din Africa la sud de Sahara și Asia de Sud.

Cuibul este construit în arbori înalți. Femela depune prin aprilie 2-3 ouă albe pătate cu cărămiziu. Clocitul este asigurat numai de femelă și durează ca. 35 de zile. Uliganul pescar se hrănește în special cu pește care este prins prin plonjare în apă.

Vulpea este un mamifer omnivor, de dimensiune mică spre medie, încadrat sistematic în familia Canidae, alături de lup, câine, șacal, enot ș.a.

Deși de obicei vulpea e considerată - automat - a fi roșcată, de fapt coloritul ei prezintă o mare varietate (de la roșcat aprins până la alb și cenușiu).

Vulpea este mai mică decât câinele obișnuit și evident mai mică decât lupul. Are între 7 și 10 kg, rar mai mult. Corpul are sub 1 m lungime, iar coada stufoasă circa 30-40 cm.

Corpul vulpii nu este mare, fiind destul de asemănător cu al câinelui, dar iese în evidență datorită cozii lungi și stufoase, care are vârful alb. Blana este roșcată. Vulpea mănâncă cele mai mici mamifere: șoareci de câmp, popândăi, castori, lemingi, veverițe, iepuri etc. Detectează prada chiar și fără să o vadă (după miros sau după sunet), dar nu aleargă după ea, ci sare asupra sa, cu labele din față, precum pisicile. Majoritatea vulpilor ucid deseori mai mult decât pot mânca la o singură masă și îngroapă ce le prisosește, urmând a reveni altă dată la locul cu “provizii”.

Puii se nasc în vizuini subterane, o singură dată pe an, din martie până în mai. De obicei, vin pe lume câte cinci frați, dar au fost studiate și cazuri extreme: un singur pui sau 12 - la o singură naștere! Puii de vulpe sunt orbi la naștere, ochii lor deschizându-se abia după a doua săptămână de viață. Părinții sunt foarte grijulii cu micuții: mama este mereu în preajma puilor pentru a îi apăra, iar tatăl pleacă la vânătoare pentru a asigura hrana întregii familii. Este vorba despre maturi, căci în prima lună puii se hrănesc doar cu laptele supt de la mama lor. Începând cu a doua lună, puii de vulpe sunt luați la vânătoare de către adulți, pentru a începe primele încercări pe cont propriu.

Considerate în trecut “devoratoare de găini”, vulpile au fost vânate cu cruzime ani la rând. Un alt motiv pentru care oamenii nu le-au privit cu simpatie pe vulpi este faptul că acestea răspândesc - mai ales în mediul rural - câteva boli foarte grave, printre care și turbarea. Pot fi afectate în special mamiferele cu care vulpile intră în contact direct, dar boala poate fi transmisă și omului fie direct prin mușcătură, fie prin intermediul păsărilor din ogradă.

Descriere: Veverița roșie are lungimea cap-corp de 19-23 cm, o coadă de 15-20 cm și o masă de 250-340 g. Masculii și femelele sunt de aceeași dimensiune. Veverița roșie este oarecum mai mică decât cea gri, care are lungimea cap-corp de 25-30 cm și cântărește între 400 și 800 de grame.

Coada lungă ajută veverița pentru a se echilibra și vira atunci când sare din copac în copac și fuge de-a lungul ramurilor și îi poate ține de cald în timpul somnului.

Veverița roșie, la fel ca majoritatea veverițelor de copac, are ghearele ascuțite, curbate, care îi permit să urce și să coboare pe trunchiuri de copaci, ramuri subțiri și chiar pereții caselor. Picioarele puternice din spate îi permit să sară între arbori. Veverița roșie poate să și înoate.

Blana veveriței roșii variază în culoare în funcție de perioada anului și locul în care trăiește. Există mai multe culori ale blănii, variind de la negru la roșu. Blana roșie este cea mai frecventă în Marea Britanie. În alte părți din Europa și Asia, veverițe de diferite culori co-există în cadrul populațiilor, similar culorii părului în unele populații umane. Partea ventrală a veveriței este întotdeauna de culoare albă-crem. Veverița roșie își schimbă blana de două ori pe an, trecând de la un strat subțire de vară la unul mai gros, mai închis iarna, cu smocuri la urechi considerabil mai mari (o caracteristică distinctivă a acestei specii) între august și noiembrie. O blană de culoare roșie în general, împreună cu smocuri la urechi (la adulți) și dimensiunea mai mică sunt caracteristile care disting veverița roșie de veverița gri americană.

Distributie:Veverițele roșii ocupă păduri de conifere boreale în Europa de Nord și Siberia, preferând păduri de pin, molid și pin siberian. În Europa de Vest și Europa de Sud se găsesc în păduri de foioase, dacă amestecul de specii de arbori și arbuști oferă o mai bună sursă de alimentare pe tot parcursul anului. În cele mai multe din Insulele Britanice și în Italia, pădurile de foioase sunt acum mai puțin potrivite datorită strategiei competitive de hrănire introdusă de veverița gri.

Reproducere: Împerecherea poate avea loc la sfârșitul iernii, în februarie și martie, și în timpul verii, între iunie și iulie. Într-un an, femelele pot avea două rânduri de pui. Fiecare perioadă de reproducere produce în  medie trei pui. Gestația durează aproximativ 38-39 de zile. Puii sunt îngrijiți doar de către mamă și sunt născut neputincioși, orbi și surzi. Ei cântăresc între 10 și 15 grame. Corpul lor este acoperit cu păr abia la 21 de zile, ochii și urechile se deschid după trei până la patru săptămâni, iar dinții sunt dezvoltați complet la 42 de zile. Veverițele roșii tinere pot mânca solide la aproximativ 40 de zile după naștere și din acel moment pot părăsi cuibul pe cont propriu pentru a găsi hrană. Cu toate acestea, ei încă mai sug de la mama lor până la înțărcarea care are loc la 8 până la 10 săptămâni.

În perioada de împerechere, masculii detectează femelele care sunt la estru după un miros pe care acestea îl produc, și, deși nu există curtare, masculii urmăresc femelele până la o oră înainte de împerechere. De obicei, mai mulți masculi urmăresc o singură femelă până când masculul dominant, de obicei cel mai mare din grup, se împerechează cu femela. Masculii și femelele se împerechează de mai multe ori, cu mai mulți parteneri. Femelele trebuie să ajungă la un minim de masă corporală înainte de a ajunge la estru. Femele cu masa mai mare produc, în medie, mai mulți pui. Dacă hrana este limitată, reproducerea poate fi amânată. De obicei o femelă va avea primii pui în al doilea anSperanta de viata:                                          

 
O veveriță roșie tânără.
Veverițele roșii care supraviețuiesc prima lor iarnă au o speranță de viață de 3 ani. Indivizii pot ajunge până la 7 ani, chiar și 10 ani în captivitate. Supraviețuirea este pozitiv corelată cu disponibilitatea semințelor de arbori în perioada toamnă–iarnă. În medie, 75-85% din pui mor în prima lor iarnă, iar mortalitatea este de aproximativ 50% pentru iernile de după.

Ecologie si comportament: Veverița roșie poate fi găsită atât în păduri de conifere, cât și păduri temperate de foioase. Veverița își face un cuib din crengi între ramuri, formând o structură în formă de cupolă de aproximativ 25 până la 30 cm în diametru. Aceasta este căptușită cu mușchi, frunze, iarbă și scoarță. Folosește și scorburi și găuri făcute de ciocănitori. Veverița roșie este un animal solitar și este timid și reticent în a împărtăși hrana cu alți indivizi. Cu toate acestea, în afara sezonului de împerechere și în special în timpul iernii, mai multe veverițe roșii pot împărți un cuib pentru a-și ține de cald. Organizarea socială se bazează pe ierarhii de dominanță atât în interiorul, cât și între sexe. Deși masculii nu sunt în mod necesar dominanți către femele, animalele dominante tind să fie mai mari și mai bătrâne decât cele dominate, iar masculii dominanți tind să aibă patruleze o arie mai mare decât indivizii dominați.

 
Veverița roșie mănâncă:

în cea mai mare parte semințe de copaci, separând conurile coniferelor pentru a ajunge la semințe
ciuperci
nuci (mai ales alune de pădure, dar și castane și jir)
fructe de pădure
lăstari tineri]
Mai rar, veverițele roșii pot mânca ouă sau pui de păsări. Un studiu suedez arată că din cele 600 de stomacuri de veverițe roșii examinate, numai 4 conțineau resturi de păsări sau ouă. Astfel, veverițele roșii pot demonstra ocazional comportament omnivor oportunistic, similar cu alte rozătoare.

Excesul de alimente este ascuns, fie îngropat, fie în colțuri sau găuri în copaci, și mâncat atunci când hrana este insuficientă. Deși veverița roșie își amintește ascunzătorile cu o mai mare șansă decât aleatoriu, memoria spațială este în mod substanțial mai puțin precisă și durabilă decât la veverița gri. Prin urmare, de multe ori este necesar ca veverița să caute hrana atunci când are nevoie, iar multe ascunzători nu sunt găsite din nou.
Între 60% și 80% din perioada activă este petrecută căutând hrană. Perioada de activitate a veveriței roșii este dimineața, după-amiaza târziu și seara. De multe ori se odihnește în cuibul său în mijlocul zilei, evitând căldura și riscul de a deveni vizibile pentru păsările de pradă, care sunt periculoase în timpul acestor ore. În timpul iernii, acest odihna din timpul amiezii este de multe ori mult mai scurtă, sau chiar absentă, deși condițiile meteorologice dure pot face ca animalul să rămână în cuib pentru câteva zile.

Nu există teritorii asumate de veverițele roșii, iar zonele de hrănire ale indivizilor se suprapun considerabil.

 Pradatori si amenintari: Prădătorii includ mamifere mici, cum ar fi jderul de copac, pisicile sălbatice și hermelinele, care vânează pui. Păsări, printre care bufnițe și răpitoare precum uliul, pot ataca veverița roșie. Vulpea roșie, pisicile și câinii pot prăda veverița roșie atunci când aceasta este pe pământ. Oamenii influențează mărimea populației și mortalitatea veveriței roșii prin distrugerea sau modificarea habitatelor, prin provocarea accidentelor rutiere, precum și prin introducerea veverițelor gri ne-native din America de Nord.
Veverița gri și veverița roșie nu sunt direct antagonice, iar conflicte violente între aceste specii nu reprezintă un factor pentru scăderea populației de veverițe roșii. Cu toate acestea, veverița gri poate să reducă populația de veverițe roșii populației ca urmare a mai multe motive:

Veverița gri este purtător al parapoxvirusului veverițelor, care nu pare a le afecta pe acestea, dar de multe ori cauzează decesul veverițelor roșii. În anul 2008 a fost descoperitcă populația de veverițe roșii din Formby, Anglia, a scăzut cu 80%, ca urmare a acestei boli, deși populația este acum în recuperare.
Veverița gri poate digera mai bine ghindele, în timp ce veverița roșie nu poate accesa proteine și grăsimi din ghinde la fel de ușor.
Când veverița roșie este supusă la stres, nu se va reproduce la fel de des.
În Regatul Unit, din cauza circumstanțelor de mai sus, populația a scăzut astăzi la mai puțin de 160.000 de veverițe roșii (120.000 din acestea sunt în Scoția). În afara Regatului Unit și a Irlandei, impactul concurenței din partea veveriței gri a fost observat în Piemont, Italia, unde două perechi au scăpat din captivitate în 1948. O scădere semnificativă a populației de veverițe roșii în zonă a fost observată începând din 1970 și există temeri că veverița gri s-ar putea extinde în restul Europei.

Conservare si strategii:Veverița roșie este o specie protejată în cele mai multe țări din Europa, așa cum este prevăzut în Apendicele III al Convenției de la Berna. Aceasta este menționată ca fiind neamenințată cu dispariția pe Lista roșie a IUCN. Cu toate acestea, în unele zone este prezentă din abundență și este vânată pentru blana sa.

Deși nu este considerată a fi sub orice fel de amenințare la nivel mondial, prezența veveriței roșii a scăzut drastic în Marea Britanie, mai ales după ce veverițele gri au fost introduse din America de Nord în anii 1870. Se crede că mai puțin de 140.000 de exemplare mai existau în 2013, din care aproximativ 85% în Scoția. Insula Wight este cel mai mare sanctuar pentru aceste animale în Anglia. O organizație caritabilă locală, Wight Squirrel Proiect, susține conservarea veveriței roșii pe insulă, iar oamenilor le este recomandat activ să raporteze orice veveriță gri invazivă. Populația în scădere din Marea Britanie este adesea atribuită introducerii veveriței gri din America de Nord, dar pierderea și fragmentarea habitatului său a jucat de asemenea un rol.

Prin contrast, veverița roșie poate reprezenta o amenințare dacă este introdusă în regiuni din afara zonei native. Aceasta este clasificată ca fiind un „organism interzis” în Noua Zeelandă, prin Legea Substanțelor Periculoase și Organismelor 1996, împiedicând astfel importul în țară.

Conservare: În ianuarie 1998, eradicarea veveriței gri nord-americane a început în nordul Țării Galilor, în insula Anglesey. Acest lucru a facilitat recuperarea naturală a micii populații rămase de veverițe roșii. Ulterior au fost reintroduse cu succes veverițe roșii în arboretele de pin din Pădurea Newborough. Au urmat apoi reintegrări în păduri de foioase, iar astăzi insula are cea mai mare populație de veverițe roșii din Țara Galilor. Insula Brownsea din Poole Harbour este, de asemenea, populată exclusiv de veverița roșie, cu aproximativ 200 de indivizi.

 
 
Inițiative similare în sudul Scoției și nordul Angliei se bazează pe controlul veveriței gri ca fundament al strategiei de conservare a veveriței roșii. În 1996 a fost înființat un program local cunoscut sub numele de „North-East Scotland Biodiversity Partenership”, element al Planului de Acțiune privind Biodiversitatea la nivel național. Acest program este administrat de către Grampian Squirrel Society cu scopul de a proteja veverița roșie. Programul se concentrează pe zonele Banchory și Cults. În 2008, Scottish Wildlife Trust a anunțat un proiect de patru ani care a început în primăvara anului 2009, numit „Saving Scotland's Red Squirrels”.

Alte proiecte importante sunt cele din Pădurea Greenfield, inclusiv zonele-tampon Mallerstang, Garsdale și Widdale, Pădurea Kielder din Northumberland și Formby. Aceste proiecte au fost inițial parte din campania „Save Our Squirrels” care urmărește să protejeze veverițele roșii în partea de nord a Angliei, dar acum fac parte dintr-un parteneriat de conservare de cinci ani, condus de guvern, numit „Red Squirrels Northern England”.

 
Cercetări întreprinse în 2007 în Marea Britanie consideră jderul de pin ca responsabil de reducerea populației de veverițe gri invazive. Un aria de răspândire are populației de jderul se suprapune cu cel al veveriței gri, populația acestor veverițe scade. Se crede că, deoarece veverița gri petrece mai mult timp pe pământ decât cele roșii, ele sunt mult mai expuse contactului cu acest prădător.

În octombrie 2012, patru masculi și o femelă de veveriță roșie, luați de la British Wildlife Centre, au fost transportate la Tresco în Insulele Scilly cu elicopterul, și lăsate în Abbey Wood, în apropiere de Abbey Gardens. Doar doi indivizi au supraviețuit, iar alți douăzeci au fost transportați și lăsați acolo în octombrie 2013. Deși veverița roșie nu este indigenă în Insulele Scilly, cei care au sprijinit acest efort intenționează să utilizeze Tresco ca pe un „paradis” pentru mamiferul pe cale de dispariție , deoarece insulele sunt lipsite de prădători, precum vulpi, și de variola veveriței purtat de veverița gri.

Importanta istorica, culturala si financiara

 
Veverița Nutkin este un personaj, mereu ilustrat ca veveriță roșie, în cărțile pentru copii în limba engleză scrise de Beatrix Potter.

'Ekorren' (Veverița) este un cântec foarte cunoscut și apreciat pentru copii în Suedia. Text și versuri de Alice Tegnér, în 1892.

În mitologia nordică, Ratatoskr este o veveriță roșie care aleargă în sus și în jos cu mesaje în arborele lumii, Yggdrasil, și răspândește bârfele. În special, el transmite mesajele dintre vulturul anonim din vârful Yggdrasill și dragonul Nidhogg de sub rădăcinile sale.

Veverița roșie era vânată pentru blană. În Finlanda, blănurile de veveriță au fost folosite ca monedă de schimb în antichitate, înainte de introducerea monedelor. Expresia „blană de veveriță” încă este folosită ca referință la bani. S-a sugerat că tocmai comerțul cu blană de veveriță roșie, extrem de apreciată în perioada medievală și intens tranzacționată, poate fi responsabil pentru epidemiile de lepră în Europa medievală. În Marea Britanie, lepra s-a răspândit la început în Anglia de Est, unde blănurile de veveriță erau tranzacționate, iar tulpina bacteriei este aceeași cu cea găsită în veverițele roșii de astăzi pe Insula Brownsea. Cu toate acestea, nu există cazuri de lepră transmise de la veveriță la un om de sute de ani.

Taxonomie: Au fost descrise peste 40 de subspecii de veveriță, dar statutului taxonomic al unora dintre acestea este incert. Un studiu publicat în 1971 recunoaște 16 subspecii și a servit ca bază pentru studii taxonomice ulterioare. Deși validitatea unor subspecii este incertă din cauza variației mari între veverițele roșii chiar și într-o singură regiune, unele subspecii sunt relativ distincte și una dintre acestea, S. v. meridionalis din Italia de sud, a fost ridicată la rangul de specie de stare sub numele de veverița neagră calabreză în 2017. În prezent, există 23 de subspecii recunoscute de veveriță roșie. Studiile genetice arată că o altă subspecie, S. v. hoffmanni din Sierra Espuña în sud-estul Spaniei (mai jos inclusă în S. v. alpinus), merită recunoașterea ca specie distinctă.

Șoimii (Falco) sunt un gen de păsări răpitoare diurne din familia Falconidae. Sunt de mărime variată, agere și puternice, cu ciocul scurt și curbat și având câte o crestătură în formă de dinte, care se hrănesc cu pradă vie, mai ales cu păsări. Sunt răspândite pe larg pe toate continentele cu excepția Antarctidei.

Șoimii au partea superioară a ciocului curbată în jos, ceea ce ajută pasărea să sfâșie carnea sau să spargă craniul animalui vânat. Irisul păsărilor din această familie este în general de culoare întunecată. Partea superioară a picioarelor este acoperită de pene, la fel ca și la celelate păsări răpitoare. Toți șoimii au 15 vertebre cervicale, ceea ce permite, de exemplu, lui Falco tinnunculus să-și rotească capul 180° în căutarea pradei. Ochiul șoimului permite păsării o rază vizuală de 220° fără să rotească capul.

Șoimul este foarte răspândit pe glob, familia lui cuprinzând 38 de specii. În familia șoimilor există atât păsări migratoare cât și sedentare. În libertate șoimii trăiesc de regulă între 15 și 18 ani. Spre deosebire de celelate păsări răpitoare ei nu construiesc cuiburi, ci ocupă cuibul altor păsări aflat pe stânci, copaci sau clădiri.

Vânturelul de seară (Falco vespertinus) este o pasăre răpitoare care poate trăi în colonii a câte 20 indivizi. Este mai mare decât vânturelul roșu (Falco tinnunculus). Este o pasăre răpitoare de talie mică. Dimorfismul sexual este accentuat. Masculul are colorit general gri-albăstrui închis, partea inferioară a abdomenului, subcodalele și picioarele sunt portocaliu intens. Femela are spatele gri-albăstrui mai deschis, cu pete negre, iar capul, pieptul și burta portocaliu deschis cu puncte negre. Lungimea corpului este de 28-34 de cm și are o greutate medie de 130-197 g. Anvergura aripilor este cuprinsă între 65-76 de cm.

Specia este distribuită din estul Europei, până în centrul Asiei. Iernează în sudul Africii. În România specia cuibărește în zona extracarpatică, fiind prezentă în Dobrogea (inclusiv Delta), zonele joase ale Munteniei și Moldovei și Câmpia de Vest. În Transilvania cuibărește doar sporadic.

Este o specie migratoare pe întreg arealul de răspândire. Sosește în Europa începând cu sfârșitul lunii aprilie - începutul lunii mai și pleacă înspre cartierele de iernare la sfârșitul lunii septembrie.

Cuibărește în special în habitate semi-deschise, precum pajiști/pășuni sau mozaicuri agricole tradiționale, cu arbori maturi, păduri de mici dimensiuni (plantații de salcâm), zăvoaie, unde sunt prezente cuiburi de corvide: colonii de cioară de semănătură sau cuiburi izolate de cioară grivă și coțofană. Pentru cuibărit, ocupă cuiburi ale acestor specii. Este singura specie europeană de șoim care cuibărește colonial, folosind cuiburile de ciori de semănătură din coloniile acestora.

Se hrănește în special cu insecte (mai ales Orthoptere, precum greieri, lăcuste, cosași, dar și alte specii), pe care le vânează zburând la punct fix, la o înălțime de câțiva metri. În special în perioada de hrănire a puilor, vertebratele de talie mică pot constitui o parte foarte importantă a hranei (micromamifere, șopârle, păsări mici etc.).

Perioada de reproducere începe în luna mai. Depunerea ouălor are loc începând cu sfârșitul lunii mai, femela depunând 3-4 ouă, pe care le clocesc ambele sexe, timp de 22-28 de zile. Puii părăsesc cuibul după 26-30 de zile. Perechile cuibăresc mai ales colonial, dar și izolat, unde găsesc cuiburi disponibile.

Specia este clasificată ca ”Aproape amenințată”. În România, populația estimată este de 1 000 – 1 500 de perechi. Tendința populațională este considerată stabilă.